Cine…

Ai plecat și zile negre,

Pogorât-au peste mine,

Inima îmi stă de veghe,

Și întreabă despre tine.

Suferință ani de-a rândul,

Draga inimă îndură,

Și întreabă tainic gândul,

Unde e iubirea pură?

Ochii-s triști, izvor de lacrimi,

Alinarea lor e dusă,

Ard mocnit cuprinși de patimi,

După dragostea răpusă.

Pași se-ndreaptă tremurând,

Înspre geam precum o turmă,

Însă nu-i...și rând pe rând,

Se întorc pe aceeași urmă.

Toamna e acum târzie,

Frunza cade, tu plecată...

Luna îmi pare străvezie,

Sunt mai trist ca niciodată.

Unei dive

S-a scris astăzi în jurnal,

Că a mai căzut o stea,

Dar, profesional...

Ea, era deja!

Covorul

Întrebând odraslele,

Ele mi-au spus pe șleau,

Covorul ura Paștele,

Că la Paște îl băteau.

Lui Rodion Cămătaru - dădea multe goluri

Era temut ca adversar,

Până în ultima secundă,

Considerat ca unic cămătar,

Ce a dat... fără dobândă.

Unor arbitri - s-a pus VAR și-n Liga I

Au pus VAR pe stadion,

Dar i-ați găsit beleaua,

Și n-o mai dregeți din penson,

Ci dați direct cu bidineaua.

Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial

                                   la cal cu mânere

Calul l-a strunit cu vervă,

Călărind-ul fără frică,

Şi-l hrănea fără rezervă,

Nu cu ovăz, ci cu Urzică.

Lui Marius Urzică - campion olimpic și mondial

                                   la cal cu mânere

I-a zvârlit pe toți la rând,

Dar la Marius șade blând,

Nechezând, apoi explică,

N-am ce-i face... mă urzică.

Epitaf unui șomer

Ca să știe toți drumeții,

Doarme aici ca-n timpul vieții.

Principiul al doilea al corupției

Dacă un polițist acționează asupra unui infractor

cu o forță numită acțiune,

Cel de-al doilea acționează asupra primului

cu o forță Ban-ală, denu-Mită reacțiune.

Principiul al doilea - postulat

Dacă un polițist acționează asupra unui superior

cu o forță numită acțiune,

Cel de-al doilea acționează asupra primului

cu o forță de sus în jos numită Sancțiune.

Legea fecalostaticii

Un om intrat într-un rahat,

Este atras de acesta de sus în jos,

Cu o forță egală cu cât a furat,

Dezlocuind un puternic miros.

Legea presiunii

Presiunea exercitată asupra unui om,

Este invers proporțională cu educația sa.

Legea lui Om

Intensitate cu care omul trece prin viață,

Este proporțională cu studiile efectuate,

Și invers proporțională cu ce el învață,

De la dejecțiile aruncate de societate.

Unui șomer

I-au spus răstit toți de acasă,

Ba chiar și soața sa colerică,

Să-și caute o slujbă frumoasă,

Și de-atunci merge la biserică.

Unui actor

Rolul unui surdo-mut a prins,

Și-a jucat perfect, destins

Însă, din culise o știm,

Că sufleor... era un mim.

Voie bună

Fiecare din alt loc,

Reveniră la baracă;

Ea miroase a busuioc,

El miroase a busuioacă.

Pe stânci de piatră veche, sfărâmate,

Îmi scriu blestemul într-un colț de sat,

Iar lacrimile mele, astăzi înghețate,

Au adăpat cândva al lor pârâu secat.

Am fulgerat tăcut prin multe ploi străine,

Și-am șuierat ca vânt, pământuri sterpe,

În ochi purtam amurguri clandestine,

Și mă uitam spășit spre ceruri să mă ierte.

Se frânge-n mine timpul, ca un lemn uscat,

Și-n crăpătura lui se-adună vântul rece,

Sub pasul meu, pământul s-a lăsat,

Și-n umbrele lui stranii, o taină se petrece.

Din palmele străvechi îmi curge iarăși lutul,

Model de trup rănit, ce nu mai vrea să fie,

Și-n colbul din privire  îngrop iar începutul,

Ca să renasc tăcut sub crucea de pe glie.

Pe buze-mi stă o rană, nescrisă și amară,

Ce strigă către stânci, dar stâncile-s tăcute,

Și totuși, din cădere, o stea se naște iară,

Să-mi limpezească gândul și nopțile pierdute.

Și poate că blestemul, odată risipit,

Va fi doar amintirea unui drum ce piere,

Iar eu, din pietre oarbe, mi-oi face-un chivot mic,

Să-mi strâng în el tăcerea și dorul de durere.

Trei sferturi astăzi sunt în rai,

Dar mâna ta mă trage înapoi,

Și-ntruna plângi, și fără grai,

Încerci pe moarte s-o despoi.

Te văd de undeva din depărtare,

Cu fața-n palme prăbușită,

Apoi aprinzi ușor o lumânare,

Și rogi pământul să te-nghită.

Trec norii grei, dar eu nu mai aștept,

Mi-am pus tăcerea-n piept ca pe o haină,

Și sunt străin de gândul tău nedrept,

Ce vrea să mă întorc ca dintr-o taină.

Tu strigi, dar glasul tău nu mă mai doare,

E doar ecoul ce se frânge-n mine,

Fiindcă-am gustat din lacrima ce moare

Sub ochii-ți goi ca două vechi ruine.

Și totuși, nu te las, și-am să te iert,

Să fii în mine ca un legământ,

Iar când vei plânge, voi simți discret,

Iubirea noastră trăită pe pământ.

Ai atins frunza din păr,

și toamna s-a oprit o clipă —

vântul tremura ușor, copacii murmurau

emoțiile toamnei,

către cerul albastru.

Ne-am plimbat prin pădure

ca două gânduri care se țin de mână,

fără să știm dacă vom rămâne,

dar știind că atunci... era destul.

Tu ai zâmbit cu jumătate de suflet,

eu cu jumătate de teamă.

Dar între noi plutea

ceva mai adevărat decât cuvintele:

o liniște care nu cerea nimic

și dădea totul.

Sunt singur și așa trăiesc, 

Ca un pietroi în fund de lac, 

Doar cerului tăcut zâmbesc, 

Și tot cu el durerea mi-o împac. 

Sunt singur și așa mă știu, 

Ca vulturul în pisc de munte, 

Mi-e zborul lin și ochiul viu, 

Și vântul gheara îmi ascute. 

Sunt singur și așa rămân,

Cu gânduri ce nu cer răspuns,

Le port cu mine strânse-n sân, 

Și tot în ele stau ascuns.

Sunt singur și nu mă dezic,

De liniștea ce mă cuprinde,

În ea mă-ntorc ca-ntr-un nimic, 

Nimic ce din nimic se-aprinde. 

Sunt singur și mă năpădește, 

Un dor de foc fără cenușă,

Să văd cum umbra-mi se topește, 

Să nu mai stau legat de ea-n cătușă.

Sunt singur… și în vidul meu, 

Un clopot fără limbă bate,

Iar moartea șade în antreu, 

Și suntem singuri în singurătate.

Omule cu chip de lut

Vrei să vii? Eu te salut!

Să te bucuri de verdeață

Și de ce-i frumos în viață!

Omule cu chip plăpând

Vrei să plângi? Eu te ascult!

Și-am să-ți spun că Lacrima

Va fi tainica putere-a ta!

Omule cu chip frumos

Vrei să râzi? E sănătos!

În lumină să petreci

Și viața ai s-o-nțelegi!

Omule cu chip duios

Văd că ai trăit frumos!

Și-ai cules doar nestemate:

În suflet le-ai pus pe toate!

Omule cu chip de lut

Vrei să pleci? Eu te salut!

Ai sfârșit călătoria

În suflet cu bogăția!

Stă la umbra unui nuc 

Bătrânul singur cuc;

Copiii plecați departe 

Să -si găsească rost și parte 

Îl sună din când în când,

Se vor revedea curând,

Îi promit cu strășnicie 

Și să nu -si facă impresie,

Că l-au uitat și părăsit,

Când în lume au fugit..

Bătrânul dă din cap și tace,

Privirea umedă și -o -ntoarce 

Spre casa rece și pustie,

Căci un singur lucru știe,

Că sunt vorbe deșarte;

La anul, tată, poate..

Ii sună cunoscut 

Și se -adăncește abătut

În amintirea de demult 

Să -i fie pavăză și scut

De vreme rea, ploioasă,

De -a lui soartă nemiloasă..

Se -ntinse -n pat, oftând 

Lângă câinele lui blând;

Ce suferința i-o alină

Și adormiră în surdină..

I

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

Cu fapte sa arătat,

Domnul nostru împărat.

A făcut doar lucruri care,

Să vedem ce puteri are.

Sunt puteri Dumnezeiești,

Pentru că puterea lui,

Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,

Să credem cu-adevarat .,.

Hristos în lumina-i mare,

Arătând a lui schimbare,

Haine albe a-mbracat,

Nouă ni s-a arătat.

Iară bunul Dumnezeu,

A zis ăsta este fiul meu,

L-am trimis pe el în lume,

Să vă fie vouă bine.

Și trimite tot mereu,

Lumină-n mormântul său,

E lumina sfântă care,

O primim noi fiecare.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

Cel hapsân dorește tare,

Să aibă câștigul mare.

Chiar de marfa lui nu trece...

El preferă că să stea,

Și de marfa s-ar strica..

Unii ce se mulțumesc,

Cu-n câștig mai omenesc,

Își vând toată marfa lor,

Ajutând semenii lor.

Cel mai umilit se pare...

E producătorul care...

Muncește din greu mereu,

Văzând cum produsul său,

E vândut la un preț care..?

Nu are mare valoare.

Și noi suportăm, zic eu,

Ne e greu a cumpăra,

Și de am dori cumva,

Nu avem nici o putere..

Să ajutăm pe cineva..

Chiar simțim aceea durere,

Când dormim a cumpăra.