Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 8 февраля
Added in favorites: 1
Views: 195
Poems in the same category
A fost odată
De crezi orice poveste auzită,
Că-i doar minciună colorată,
Scornită să te-adormă iarna
Când ziua repede se-ascunde,
Și fuge-n fulgii de zăpadă
Iar gerul te gonește-n casă,
Alunecând pe oglindita gheață
Sperând că va sosi iubirea cea visată,
Fără să știi ce-ascunde blestemata,
Închipuindu-ți viața-ntreagă
Lung șir de roze fericite;
Ei bine, află că toate basmele frumoase,
Sunt chiar adevărate!
Caci nu degeaba poveștile încep la fel,
A fost odată ca niciodată,
Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!
Am cunoscut o prea frumoasă fată,
De tine este vorba...
Cum te cheamă....?
Ai să te recunoști de-ndată!
Căci timpul tău sosise poate,
Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...
Căci rabdător de fel nu sunt,
Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,
Să te trezesc din vremea de demult...
Să te ridic din tragicul plictis,
Și câte și mai câte ți-am promis,
Trecându-te ca personaj de vis
În a mea de poeme carte;
Unde sub jurământ promit să nu vă mint,
Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,
Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!
Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,
De mi-au plăcut sau nu,
E altă povestire....
Pe mine mă consider absolut!
Iar modestia de care se tot vorbește,
Nu are un miros plăcut!
Când vine vorba de literatură,
Ori strălucește lumină aducând
Trezind ce-i adormit în cititor,
Altfel, să fie lipsă...!
Să revenim la aventura noastră,
Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!
Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,
Nimic nu-i înflorit!
Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,
Să credeți toate exact cum auziți!
Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,
Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,
Și vrea ce nu se cade să-și dorească,
Iubita mea, adică chiar pe tine!
Da,da...exact ce-ai auzit!
Îți amintești cum te-am răpit,
Din turnul blestemat,
Plângeai de ani și ani de zile,
Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,
Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,
Tu te țineai plângând strânsă de șa,
Dar am scapat ca prin minune!
Ai uitat?
Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!
De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,
Căci nu-i sfârșit mai potrivit
Decât cel povestit deja...
Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,
Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..
Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!
(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Impas
Inspirația lipsește cu desăvârșire,
Motivația e și ea pustie.
Ce și cum să mai poți scrie?
Poezia era poezie...
Acuma e coadă la berărie.
Lucrezi cu tine să-ți fie bine,
Ceva te ține, te depășește,
Nu mai știi ce te rătăcește
Acceptă tot ce te încetinește.
Eu îmi doresc să poți zbura.
Aripi ți-aș da, dacă aș putea,
Mulțumită să te văd așa,
Să spui, sunt fericită din nou,
Nu credeam că mai pot fi Eu.
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Acvatic
Ți-e poftă de ceva răcoritor,
Care seamănă izbitor,
Cu un cocktail cu mai multe arome,
Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,
Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,
Că de această dată,
Să comanzi ceva ce nu te îmbată.
Mergi la tejghea puțin tristă,
Dar în același timp foarte realistă
Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine
Și o limonadă să se mai combine
Acele arome fructate,
Din paharele deja pătate,
Ești încântată
De comanda deja ridicată,
Te așezi la o masă,
Te simți fix ca acasă,
E firesc, doar stai la terasă,
Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",
Ce până și limba ți-o vopsește albastră,
Dar îmbinarea gingașă a fructelor,
Produs al recoltelor,
Te lasă fără cuvinte,
Cine spune că această băutură nu este bună minte,
Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi
Te îndeamnă să mai rămâi.
Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,
Ce înoată toate înconjurate
De acel suc delicios,
De un albastru ca al cerului ploios,
Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,
Care, pe deasupra, mai este și dietetic,
Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,
Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.
Poem
Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:
Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.
Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.
Din ale tale greseli, din care iubirile uneori
"cu ochii treji"
Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile
Nefăcute cu tine, vorbind de el,
Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte
Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...
Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"
Care deseori se caută prin nopţile pierdute.
Greu de iubit
Esti precum un cal ce a aleargat singur toata viata
Iar el incearca sa te imblanzeasca.
Te compara cu o autostrada infinita
Cu o casa in flacari.
Spune ca tu il orbesti
Insa nu te ar putea parasi niciodata.
E coplesitor sa ti fie alaturi
Dar viata lui e neplacuta fara tine.
Nu te-ar putea uita.
Te vrea.
Insa il ametesti,esti apasatoare.
FIecare femeie,dinaintea ta sau dupa tine
Este patata de numele tau
Ii umpli gandurile
Buzele il dor amintindu si gustul tau
Corpul lui e doar o umbra ce o cauta pe a ta
Dar esti prea intunecata pentru el
Iubesti prea intens,
Il vrei intr un mod atroce
Indraznet si sacrificial
El iti spune ca niciun om nu poate fi la inaltimea celui care traieste in mintea ta
Dar ai incercat sa te schimbi,nu-i asa?
Ai tacut mai des
Ai incercat sa fii mai blanda
Mai tandra si mai draguta
Mai putin instabila,mai putin treaza
Dar chiar si in timp ce dormi,tu il simti
Cum se indeparteaza de tine in vis
El pleaca cu ea spre un nou asfintit
Insa tu nu ai terminat inca de scris
Nu poti schimba nimic
Nu poti crea case din fiinte umane
Daca nu vrei sa ramai tot restul vietii ratacita.
A plecat deja
Lasa l
Esti inspaimantatoare
Si ciudata
si frumoasa
Esti un paradox
Ceva ce nu oricine stie sa iubeasca.
A fost odată
De crezi orice poveste auzită,
Că-i doar minciună colorată,
Scornită să te-adormă iarna
Când ziua repede se-ascunde,
Și fuge-n fulgii de zăpadă
Iar gerul te gonește-n casă,
Alunecând pe oglindita gheață
Sperând că va sosi iubirea cea visată,
Fără să știi ce-ascunde blestemata,
Închipuindu-ți viața-ntreagă
Lung șir de roze fericite;
Ei bine, află că toate basmele frumoase,
Sunt chiar adevărate!
Caci nu degeaba poveștile încep la fel,
A fost odată ca niciodată,
Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!
Am cunoscut o prea frumoasă fată,
De tine este vorba...
Cum te cheamă....?
Ai să te recunoști de-ndată!
Căci timpul tău sosise poate,
Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...
Căci rabdător de fel nu sunt,
Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,
Să te trezesc din vremea de demult...
Să te ridic din tragicul plictis,
Și câte și mai câte ți-am promis,
Trecându-te ca personaj de vis
În a mea de poeme carte;
Unde sub jurământ promit să nu vă mint,
Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,
Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!
Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,
De mi-au plăcut sau nu,
E altă povestire....
Pe mine mă consider absolut!
Iar modestia de care se tot vorbește,
Nu are un miros plăcut!
Când vine vorba de literatură,
Ori strălucește lumină aducând
Trezind ce-i adormit în cititor,
Altfel, să fie lipsă...!
Să revenim la aventura noastră,
Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!
Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,
Nimic nu-i înflorit!
Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,
Să credeți toate exact cum auziți!
Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,
Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,
Și vrea ce nu se cade să-și dorească,
Iubita mea, adică chiar pe tine!
Da,da...exact ce-ai auzit!
Îți amintești cum te-am răpit,
Din turnul blestemat,
Plângeai de ani și ani de zile,
Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,
Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,
Tu te țineai plângând strânsă de șa,
Dar am scapat ca prin minune!
Ai uitat?
Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!
De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,
Căci nu-i sfârșit mai potrivit
Decât cel povestit deja...
Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,
Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..
Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!
(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Impas
Inspirația lipsește cu desăvârșire,
Motivația e și ea pustie.
Ce și cum să mai poți scrie?
Poezia era poezie...
Acuma e coadă la berărie.
Lucrezi cu tine să-ți fie bine,
Ceva te ține, te depășește,
Nu mai știi ce te rătăcește
Acceptă tot ce te încetinește.
Eu îmi doresc să poți zbura.
Aripi ți-aș da, dacă aș putea,
Mulțumită să te văd așa,
Să spui, sunt fericită din nou,
Nu credeam că mai pot fi Eu.
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Acvatic
Ți-e poftă de ceva răcoritor,
Care seamănă izbitor,
Cu un cocktail cu mai multe arome,
Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,
Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,
Că de această dată,
Să comanzi ceva ce nu te îmbată.
Mergi la tejghea puțin tristă,
Dar în același timp foarte realistă
Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine
Și o limonadă să se mai combine
Acele arome fructate,
Din paharele deja pătate,
Ești încântată
De comanda deja ridicată,
Te așezi la o masă,
Te simți fix ca acasă,
E firesc, doar stai la terasă,
Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",
Ce până și limba ți-o vopsește albastră,
Dar îmbinarea gingașă a fructelor,
Produs al recoltelor,
Te lasă fără cuvinte,
Cine spune că această băutură nu este bună minte,
Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi
Te îndeamnă să mai rămâi.
Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,
Ce înoată toate înconjurate
De acel suc delicios,
De un albastru ca al cerului ploios,
Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,
Care, pe deasupra, mai este și dietetic,
Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,
Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.
Poem
Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:
Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.
Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.
Din ale tale greseli, din care iubirile uneori
"cu ochii treji"
Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile
Nefăcute cu tine, vorbind de el,
Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte
Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...
Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"
Care deseori se caută prin nopţile pierdute.
Greu de iubit
Esti precum un cal ce a aleargat singur toata viata
Iar el incearca sa te imblanzeasca.
Te compara cu o autostrada infinita
Cu o casa in flacari.
Spune ca tu il orbesti
Insa nu te ar putea parasi niciodata.
E coplesitor sa ti fie alaturi
Dar viata lui e neplacuta fara tine.
Nu te-ar putea uita.
Te vrea.
Insa il ametesti,esti apasatoare.
FIecare femeie,dinaintea ta sau dupa tine
Este patata de numele tau
Ii umpli gandurile
Buzele il dor amintindu si gustul tau
Corpul lui e doar o umbra ce o cauta pe a ta
Dar esti prea intunecata pentru el
Iubesti prea intens,
Il vrei intr un mod atroce
Indraznet si sacrificial
El iti spune ca niciun om nu poate fi la inaltimea celui care traieste in mintea ta
Dar ai incercat sa te schimbi,nu-i asa?
Ai tacut mai des
Ai incercat sa fii mai blanda
Mai tandra si mai draguta
Mai putin instabila,mai putin treaza
Dar chiar si in timp ce dormi,tu il simti
Cum se indeparteaza de tine in vis
El pleaca cu ea spre un nou asfintit
Insa tu nu ai terminat inca de scris
Nu poti schimba nimic
Nu poti crea case din fiinte umane
Daca nu vrei sa ramai tot restul vietii ratacita.
A plecat deja
Lasa l
Esti inspaimantatoare
Si ciudata
si frumoasa
Esti un paradox
Ceva ce nu oricine stie sa iubeasca.
Other poems by the author
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Redestinare
Du-te pădure şi fă-te copac,
Aruncă-ţi crengile peste câmpie,
Şi lasă-mă-n pustie să zac,
În cântec surd de ciocârlie.
Du-te pârâu şi fă-te izvor,
Mistuie-ţi apele în deşertul arid,
Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,
În albia secată sub un soare torid,
Purcede jăratec şi fă-te scânteie,
Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,
Şi adu lângă mine orice femeie,
Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.
Purcede măicuţă şi fă-te copil,
Supusă, acceptă jurământul cel cast,
Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,
Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.
Du-te lumină şi fă-te atom,
Orbeşte Pământul pentr-o clipită,
Să rămân numai eu, ultimul om...
Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Exil
Dă gândul afară din minte,
Ca inima să-ți poată șopti,
Acele divine cuvinte,
Ce gura nu le poate rosti.
Dă ura afară din suflet,
Și lasă să intre lumina,
În tine totul e umed,
Și colcăie minciuna și vina.
Dă-ți mama afară din tine,
Și lasă să râdă copilul,
Și-n lacrima pură ce vine,
Acolo să-ți fie exilul.
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.