În praful timpului

tuse seacă de toamnă ,

copacii-de pe autostrada suspendată

a disperării,

duc dorul

păsărilor călătoare.

%

suspine-

la clarinet si vioară,

îmbracă

intr-un mănunchi  de dalii

axa lumii.

Cerul e înnourat.

După cum văzuserăm,

Și nori plutesc neîncetat,

Fără griji ce nu avuseră.

Aș dori să fiu și eu un nor.

Fără griji, probleme,

Însă sunt doar un muritor,

Ce își trăiește vremea.

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

îmi este îndeajuns cât am        

nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele

într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr

negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă

( niște antichități fabuloase

ca toate antichitățile de altfel

pe care însă nu le mai vrea nimeni!)

acum mi le oferă tot ei la preț redus

sau pe gratis

urăsc aceste zile negre de vineri

pe acești necrofagi siniștrii

care-mi dezgroapă în fiecare an

în noiembrie

toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar

nici nu mai știu de când

nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite

cum s-ar putea crede

în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim

paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur

dar  nici nu-mi folosesc la nimic

așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia

mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea

sau covoarele arăbești lucrate de mână

relicve care mi-au precedat visele neîmplinite

iubitele nenăscute

speranțele fără acoperire…

nu

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci

printre nisipurile mișcătoare ale minții

mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri

 în biblii

cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii

când mă înspăimântă ideia de a trece strada

de a spune bună dimineața unei femei singure

sau părinților

care mi-au dat viața

și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji

cum spun ei

în necunoștință de cauză….    

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

în care nu se  întâlnește niciodată cererea cu oferta

mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți

crezând că nu mi-ar ajunge una

am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață

din cenușa durerii

degustând veninul  letal al viperei negre

am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței

la un loc cu lupii și urșii

nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta

să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului

halca lui de carne în sânge...

În viață când 

Nu mai ai deloc putere.

Tu în genunchi stând,

Cere-i ajutorul lui Dumnezeu, Roagă-te și cere!

În viață când,

Dureri mari sufletul-îți apasă.

Cere repede în gând,

Ajutorul Maicii Noastre cea Preafrumoasă!

În viață când,

Nu mai poți și nu poți!

Nu sta, ci blând

Cere ajutorul la Sfinții toți.

În viață când,

Suferința e mare.

Nu căzând,

Ci doar rugându-te și ridicându-te vei fi tare!!

În viață când,

Inevitabil vei suferi.

Plângând,

Să nu disperi, că tare, tare și de fier lacrimile-s vor fi!!

dedicații muzicale

pentru o zi ploioasă

de noiembrie ....

astăzi,

florile nereidelor au înflorit

doar pentru noi.

÷

spațiu tenebros,

coduri generatoare de numere

masoară intensitatea

egregorilor.

Ce-ar fi daca ne-am mai intalni iar,

Fară sa ne fii stiut

Mai da din nou pradă disperarii

Cum demult ai facut?

Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar

Fară sa ne fii priceput

Mi-ai face din nou inima bucati,

Cum doar tu ai putut?

Manile doresc pielea ta

Picioarele doresc drumul tau,

Mintea isi doreste sa te visez

Iar sufletul sa te iubesc 

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.

În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.

Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.

Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.

De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș  vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.

Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.

E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.

În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.

De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o hrănesc cu mintea mea,
împotriva chiar a sorţii
din trecut eu te-aş crea.

În grădina casei tale
sunt un dor pe-un val de vânt,
tu de vii să-mi ieşi în cale,
eu m-aş naşte din pământ.

Din priviri aş ţese-o vrajă
să-ţi aprindă gând de dor,
peste buze-aş pune strajă,
un sărut să-ţi fie zbor.

Din noianul de cuvinte
răsfirate-n patru zări,
aş culege să te-alinte
doar mugitul unei mări.

Tu mai ţii în ochi ascunse
două lacrimi ce-am iubit,
eu mă-ntreb de ce-s ajunse
ploi de toamnă-n asfinţit.

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o înfrâng cu-o nouă zi
aş întoarce voia sorţii,
flori din lacrimi aş urzi.

Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină

Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct