În praful timpului
Nu mă întreba de cărări
mereu îmi reneg plecările
nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă
poate conştiinţa
dar la ce bun
mă vizitează doar duminica
în spatele bisericii
Nu mă întreba încotro mă îndrept
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
nu mă întreba de nimic
obosiți de aşteptare
vom respira doar trecut
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi
Astăzi nu sunt acasă
poate mâine
vom juca şotronul copilăriei
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară
în praful timpului
Category: Thoughts
All author's poems: Craciunas Silviu
Craciunas,dragoste,singuratate
Date of posting: 12 сентября 2022
Views: 671
Poems in the same category
Fără legătură
La mine-n cap se aude o sublimă vioară
La primele trei note sentimentele-mi omoară,
Violonistul sunt eu, cu sufletul rece ca gheața,
Lipsit de sentimente pe strofe-mi las viața....
Poate c-am înebunit, sau poate așa sunt eu,
Un om cu suflet rece lipsit de dumnezeu,
Un antisocial depresiv drogat lipsit de viitor
Ce cu disperare se agață de un vis nemuritor....
Mă uit în sarea albastră
Ascultă la mine ce-ți zic,
copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,
Toți “e la modă să băgăm droguri”
Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.
Trece timpu’ și ușor li se înfiripă
Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,
că ei normal ca nu vor să zică
“bă am o problemă și nu-i una-i mică”
Trece timpu’ iar și se trezesc
Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,
Că au ajuns dintr-o viață plină,
Într-una plină de rugină.
Rugina de pe cârligul ăla,
când sarea e pescarul prin ape
Te agață și ușor devin șarpe,
Și se apucă să mai zică,
“hai fă-mi și mie doar una mică”
De la mici ajung la mari,
Toleranțe de spartani,
Vise cu senzații tari,
Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.
Toți au dat-o cu impertinenta,
și acum ei strâng mâna cu dependența.
Lucrul ce-i vor opri,
din a face ce și-ar dori.
As vrea
As vrea sa scriu cea mai frumoasa poezie de pe pământ..
Mai minunata decât cântul lirei,
Mai adâncă decât orice trăire,
Mai sublimă decât zborul rândunelelor și sentimentul din inimă,
Mai copleșitoare decât înaltul cerului,
Mai ,,albastra" decât marea,
Melancolică,privesc spre întinsul nemărginit..
De-aș putea,de-aș putea să cuprind în eternitate versul meu,
Să-l fac infinit..
Dar știu că nu voi reuși,
Și totuși,dau aripi visului meu,
Căci doar zburând spre-nalt
Poți tinde spre ceea ce visezi a fi..
femei
e un oval carnos in
penajul unui flamingo
si e numai visiniu si indigo
ustura: dar doar cu timpul
cand vrea sa zboare
asa ca sa-l invete scopul
pamantesc de a nu cere.
Epigrame XXV
Soţiei
A făcut un tort elen,
Cum nu mai găseşti de fel,
Gustul e de fond de ten,
Iar miros Coco – Chanel!
Reacţie
Soţia mea când e nervoasă,
Face scene şi suspină,
Eu, timid de după masă,
Nu fac decât pantomimă.
La dentist
Mi-am dus soacra la dentist,
Şi-am rămas profund perplex,
Că-acest doctor specialist,
Din gură-i extrase-un DEX.
Comemorare
Furioasă pe răposatul,
C-a strâns-o mereu cu uşa,
I-a făcut incineratul,
Şi-apoi i-a vândut cenuşa.
Efecte
I-am promis tot adevărul,
Când mi-am cunoscut soţia,
Iar de mint să-mi cadă părul,
Şi astfel mi-apăru chelia.
Unui pescar
Plecă-n zori la pescuit,
Vremea bună îl aţâţă,
Nada i s-a potrivit,
Pescui pe mal o fâţă.
Lui Antonio Banderas
Antonio cu barba mare,
Plimbându-se printr-un oraş,
E întrebat de-un oarecare,
Nu ai maestre…Ban de ras!
Romantică
Am invitat-o la Constanţa,
Pe-a mea superbă blondă Tanţa,
Poeme recitindu-i din prezidiu,
Am rămas…Eu şi Ovidiu!
Soţiei
O alintam răţuşca mea,
Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,
Dar după nunta pe care-o aştepta,
A început strident să măcăie.
Ispită
Când frumoasa mea blondină,
Se coborî şi ea-n piscină,
Lâng-un june fără barbă,
Apa a început să fiarbă.
Ce ai vrea să fiu?
Vreau ca prin magie să mă prefac în lună.
Ce zici de asta? Cum îți sună?
Poate cumva...viziunea ta asupra mea ași putea schimba!
Poate atunci mă vei plăcea...
Mă gândesc că o floare-ar fi perfectă!
Nu e dezgustătoare, ciudată sau violentă,
E liniștită, grațioasă și cuminte mereu,
Poate așa ai vrea să fiu și eu...
O carte ar fi 100% pe placul tău!
Asta ți-ai dori, nu zău?
Însă cartea o citești ușor, deschisă!
Eu doar stau in mine închisă.
Ahh, știu! Un vorbitor de limbi străine!
Ar fi mai bun decât perfect pentru tine!
Ți-ar recita cuvinte dulci nemaiauzite până te-ar cuceri,
Hah! Eu pe de altă parte, doar prin cuvinte ce le știu îți pot vorbi.
Vrei să mă transform într-un pește?
Exact! Da! El timpul niciodată nu ți-l irosește.
Un pește uită totul după ce îl vei mânca,
Poate vrei să fiu și eu așa...
Ca un șir de linii drepte aranjate organizat.
Să fiu astfel mai mult ai fi preferat?
Insă, mintea mea este mult prea încurcată!
Nu o vei putea înțelege niciodată...
Ași putea lua ce formă vrei!
Statui, copaci ori chiar și lei!
Însă totuși, te rog mult, nu mă schimba,
Cum ai vrea TU să fiu, EU nu ași vrea.
((PS: poezia asta este despre părinți, dar poate avea mai multe înțelegeri ig))
Other poems by the author
Duete născute din ploi
Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.
Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.
În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.
Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.
Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.
Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.
Mirosul florilor de mai
Cu-atâtea vise prinse-n geană
poţi fi mereu iubirilor poveşti
cu doruri strânse-ntr-o icoană
rămasă-n urma mirilor caleşti.
Năframe albe de lumină
petreci cu drag în zori de dimineţi,
lăsând o lacrimă drept vină
să fie foc ascuns printre nămeţi.
Întorc în horă gânduri multe
şi iau de brâu să-nvârt şi gândul tău,
să-l pun la inimă s-asculte
cum bate-n piept durerea de flăcău.
Cu ochii mei pătrund lumina
din ochii tăi născuţi albastru viu,
eşti floarea albă din grădina
ce naşte jar, morgana din pustiu.
Mai pierd o clipă din trăire
sorbind cu jind o clipă de demult,
când din priviri ceream iubire
cuprins de-al inimii dorit tumult.
Prin părul tău aleargă vântul
să lase-n lume vorbe cum erai
când ceru-ntreg ruga pământul
să fii mirosul florilor de mai.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 13. Fata cu coroniță
13. Fata cu coroniță
Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Un mac în floare - Cimitirul eroilor
Îmi pare rău că am supus... o mică floare
credea în zori şi în apus... încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea... crezând în lume
culori de vis spre cer ardea... iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta... în vânt de vară
și luna-n noapte o curta... în prag de seară
Stăteau c-un glonte la taifas... priviri pierdute
copii-bătrâni ce-au mai rămas... prin flori trecute
ca-n seri orfane de părinţi... tăcuți s-asculte
cum plâng și crucile fierbinți... de veacuri multe
Prin lanuri îngerii se strâng... o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng... şi ne reneagă
Îmi pare rău că am răpus... un mac în floare
când noaptea lumii am adus... şi macul moare