ZÂMBIND

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ... fără nici un fir de iarbă...
    ... herghelii de cai s-adapă, 
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ... că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,
    prima stea lucind pe stâncă...

Se spune că "în loc să ridici tonul vocii, este mai bine să crești valoarea cuvintelor; ploaia este cea care ajută iarba să crească și nu tunetele!". Cât se poate de adevărat! Și totodată greu de realizat!

Pe tot parcursul vieții mele, am întâlnit tot felul de oameni: unii buni, alții răi, unii sinceri, alții ascunși, unii darnici, alții zgârciți, unii deștepți, alții proști. De toate felurile am avut parte și tocmai de aceea am învațat să-i observ și să-i cântăresc, dar fără să judec, fără să caut perfecțiunea și fără să pun etichete, fiindcă știu cât de imperfectă este natura umană. Dar întotdeauna am căutat sinceritatea și bunătatea în oameni, chiar știind că aceste calități, din păcate, sunt din ce în ce mai rare, zilele acestea...

Sunt oameni, iar oamenii greșesc. Premeditat, sau din neștiință. Câteodată chiar dorind răul. Probabil pentru că stropul de fericire al altora, doare, atunci când lipsește din unii. Și de aici... izvorăsc durerile lumii... Cumplitele dureri, nedoritele dureri, cumplita ură, nedorita ură...

Există multă durere și ură pe bucata asta stearpă de rocă rătăcitoare prin Univers, care nu ne mai poate îndura pe toți câți suntem... Nu mai încăpem unii de alții, tânjind după un spațiu și o fericire utopică, dorințele se modelează după cutumele societății și se uită mult prea repede și mult prea ușor de lucrurile care desăvârșeau cândva ființa umană, convertind-o într-o copie străvezie a ceea ce ar fi trebuit să fie...

Amară, constatarea acesta și odată știută, am văzut mai bine și mai clar, că drumul acesta va fi și mai anevoios, întrucât chiar și cuvintele spuse astăzi își pierd din valoare, din greutate. Astfel, se închide un cerc vicios, cuvintele se pierd în tunete, pe un cer la fel de sterp, din care n-a mai căzut demult niciun strop roditor de ploaie...

    De vrei să cauţi în inima sacră, 
    Lumina filtrată-n vitralii, albastră, 
    Mormintele celor de mult adormiţi, 
    În ruga pierdută a celor smeriţi…
    
    De vrei să afli în umbrele morţii, 
    Slove pierdute-n meandrele sorţii, 
    Hulpavele mâini trezesc de pe lespezi, 
    Pulberea veche-n fuioarele repezi... 
    
    De cercetezi în zadar, să găseşti, 
    Trecutele vieţi, în pierdute poveşti, 
    E mut menestrelul, şoptit cântul său, 
    Un ecou rătăcit în al timpului hău... 
    
    Păşind din icoane doar sfinţii mai plâng, 
    Hrisovul Sfânt sub prisne de-l frâng, 
    Spre aducere-aminte, către cei încă vii, 
    A celor trecuţi cu zecile-n mii… 

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

Dintre toate acele clipe petrecute împreună cu cineva drag ție, pe care ai alege-o ca fiind cea mai bună? Mai intensă?

Este, evident, o întrebare fără răspuns. Nu voi putea niciodată să aleg, nu-mi este cu putință, întrucât mintea mea nu se poate opri doar la o clipă. Au fost atâtea momente, încât pot doar să mă opresc, și, povestindu-ți, să "sar" de la unul către un altul, întocmai precum Șeherezada...

Deci, fii astăzi Șahriar-ul meu și am să-ți povestesc că odată...

... era o seară de iarnă timpurie, cu lapoviță spulberată de un vifor nebun, iar timpul se scurgea prin mine lent, cleios... Era trecut de ora zece; în casă se lăsase frig, iar de-afară se auzea "upa" de la barieră. Un marfar se tânguia, trecând greoi macazurile șinelor, sacadat, urlându-și povara...

La o lampă de birou cu lumină slabă, îmi făceam temele. Cifrele se încăpățânau să nu-și dea mâna între ele, iar eu abandonasem, fără să știu, lupta cu ele... Pe brațe, deschisă, "20.000 de leghe sub mări" mă purta prin lumi subacvatice, fantastice, zgândărindu-mi imaginația... 

Liniștea din casă, restaurată, își făcuse culcuș în mintea mea. Am închis cartea, caietele, am stins lumina și m-am târât către culcușul rece, încercând disperat să-mi încălzesc picioarele... Într-un târziu am adormit și-am visat că...

... eram om mare și însoțit de jumătatea mea de măr și păpădia noastră veselă, care râdea tot timpul către soare pe sub pălăriuța ei de pai, ne așezasem la o coadă lungă cât o zi de post, ce șerpuia în jurul Sagradei din Barcelona. 

Era punctul culminant al vacanței noastre, plănuisem această vizită cu luni de zile înainte, și iată, acum stăteam și sporovăiam veseli și nerăbdători ca un mic stol de vrăbii, așteptând ca rândul nostru să înainteze. Noroc că de soarele arzător al dimineții spaniole, eram protejați de o copertină subțire de stuf care ne dădea exact atâta umbră, cât să nu ne uscăm ca niște pești rămași fără apă.

Sagrada Familia. Înaltă, unică, impunătoare cu turnurile ei ascuțite crescute înspre cer, îmi lăsa impresia unui castel filigranat în nisip, ca și cum Gaudi proiectase în joacă, ceea ce va deveni cândva, cea mai mare Basilică creștină din lume.

Cinci arce înalte și zvelte turnate în beton alb ce contrastează plăcut culorii cafenii ale clădirii, adăpostesc statui stilizate de sfinți și scene biblice, care sunt surclasate de scena sfâșietoare a crucificării Mântuitorului.

Dedesubt, două uși uriașe din bronz ce reliefează în mod absolut spectaculos intrarea, creează vizitatorilor senzația că mai degrabă sunt invitați să intre într-o bibliotecă, dat fiind sutele de cuvinte ce răsar în mod inegal din trupul ușilor, și am observat cu uimire cuvintele care sunt cel mai adesea atinse de către pelerini, întrucât le-am citit și eu însumi mai lustruite față de celelalte: GOD, FAITH, LOVE...

Pășim cu emoție în întunericul răcoros, într-o, pădure de coloane grațioase ale căror capiteluri ornate cu medalioane din sticlă de Murano, sprijină miraculos acoperișul care îmi pare un cer nesfârșit, dar totuși palpabil. Din toate părțile, vitralii spectaculoase, la fel de înalte ca și coloanele gotice, frâng lumina în cioburi multicolore, întruchipând sfinți, scene biblice, sau pur și simplu, dând viață luminii... 

Marmura de pe jos și-a cedat luciul curcubeului, iar mie mi se părea că pășesc pe diamante, fiind cu totul copleșit de acest efect vizual suprem, care îmi aduce lacrimi de uimire în colțul ochilor. Dar asta nu e tot: în spatele altarului, același curcubeu mângâie cu blândețe tuburile argintii ale orgii sporind efectul și subliniind ideea că lumina se desface în spectrul celor șapte culori...

Deasupra altarului simplu și auster, o umbrelă uriașă mărginită de picăturile unei ploi încremenite în lumină, adăpostește aerul sfânt ce se ridică deasupra unui crucifix uriaș. Isus, nu este înfățișat cu capul plecat în jos, ci cu chipul îndreptat înspre Cer, într-o rugăciune mută: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”...

Fără îndoială, "arhitectul lui Dumnezeu" a fost un geniu, întrucât Sagrada Familia nu este un lăcaș de cult oarecare. Efectul creat nu este unul de opulență, ci dimpotrivă: pelerinul este încercat de un sentiment adânc de pioșenie față de măreția lui Dumnezeu. Aici îl poți afla pe Dumnezeu, în fiecare coloană, în fiecare vitraliu, în fiecare culoare zugrăvită de lumină peste marmura rece, în fiecare detaliu filigranat care îți înnobilează privirea oriunde te-ai uita.

Brusc, mă opresc în marea de pelerini și-mi rotesc ochii spre înălțimile coloanelor, ca mai apoi să strivesc această imagine, această clipă, îndărătul pleoapelor, întipărindu-mi-o adânc în memorie.

Dar clipele nu se lasă înlănțuite – ele curg, se risipesc și se topesc, ca lumina amiezii în vitraliile Sagradei. Numai amintirea lor poate rămâne, fragilă și strălucitoare, ca un curcubeu răsfrânt într-un vis pe care l-am trăit aievea, în care lumina, timpul și emoția se contopesc într-o singură vibrație.

Of, Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea de a încremeni în timp această clipă?

Mi-ai zis zilele trecute, așa, într-o discuție purtată-n doară, că-s prea atașat de lucruri. Iar eu ți-am răspuns, că de fapt, iubesc confortul dat de lucruri, nu lucrurile în sine: lucrurile se pot strica, se pot deteriora, dar pot fi oricând înlocuite. 

Apoi, între noi s-a reinstalat tăcerea, și-am simțit că niciunul dintre noi n-a făcut vreun compromis cu celălalt: tu, probabil, te-ai gândit că eu pe zi ce trece devin un "holder", un colecționar de obiecte, iar pe mine m-a înspăimântat perspectiva unui cămin în care găsești doar strictul necesar traiului, fără vreun alt plus, eventual lipsit și de culori... 

Deci două idei în contradictoriu: minimalism versus, - hai să nu-i zicem totuși maximalism -, poate să-i zicem doar ponderism, un areal colorat și dotat suficient cât să nu devină sufocant pentru niciuna dintre părțile conviețuitoare ale aceluiași spațiu... devenit strâmt uneori.

Minimalismul tău striga ordine și tăcere: pereți curați, fără nimic de prisos, totul strict necesar. Ponderismul meu șoptea povești din tabloul cu zborul celor doi cocori în amurg, din culorile aurii ale canafului legat de cheia secretair-ului, sau din reflexele jucăușe azvârlite pe podea de felinarul coreean...  și chiar din acele dispute, am regăsit amândoi echilibrul pe care niciunul dintre noi nu-l putea impune singur.

Acum ceva timp, ne-am dorit o schimbare de paradigmă în viețile noastre și am decis să ne întoarcem către natură, să schimbăm omniprezentul plastic cu lucruri cât mai apropiate de organic: sticlă, lemn, metal, pânză și să păstrăm doar ce nu putea fi preschimbat, convertit, în materiale organice, gen telefoane sau televizorul...

După discuții și negocieri interminabile, ne-am hotărât: noul nostru ambient trebuie să fie cat mai aproape de culorile naturale ale esențelor de lemn, astfel încât să contravină plăcut luciului rece al sticlei și al metalului, adică o estetică atent aleasă, care să relaxeze și să binedispună, așa după cum ziceai tu: "să-ți dea o stare de bine".

Prin urmare, ne-am angajat într-un șantier, punând ordine în viețile noastre, începând cu casa dar fără să ne dăm seama că totodată ne-am situat pe poziții opuse, defensive, fiecare încercând să-și impună cat mai mult propria amprentă pe noul nostru decor care trebuia să fie un mix al propriilor noastre gusturi, modelate în ani de preumblări aiurea prin lume...

Astfel, podeaua din camerele noastre s-a concretizat în culorile castanii ale mahonului în toate nuanțele lui jucăușe: de la reflexii roșcate până la maron închis dar nu întunecat. De acolo, am plecat la culoarea mobilei de nuc, și-am ajuns la nuanțele pereților, bej odihnitor în living și bleu calm pentru dormitor. 

Cărțile noastre și-au găsit odihna pe rafturi discret luminate, secretair-ul mult dorit și-a căpătat lampa Tiffany cu lumină galbenă de miere, iar la final, covorul bej pătat de buchețele de trandafiri roz, s-a întregit armonios cu o măsuță de cafea cu picioare curbate tot de culoarea mahonului. Am ales pentru a continua linia coloristică, draperii de mătase bej pentru living și bleu pentru dormitor. 

Apoi camera de baie a devenit zen, în gresia de culoarea lemnului proaspăt tăiat; nișa de deasupra căzii găzduiește un copăcel bonsai și un cap al lui Buddha meditând, iar zodiacele noastre au fost încastrate în gresie fiind luminate în relief de o aplică din alamă strălucitoare, ce aruncă ochiade către tabloul ce înfățișează o pădure de bambus verde...

Bucătăria ta, a ajuns foarte confortabilă cu mobilierul rustic, decorat cu o mare de flori vesele de floarea-soarelui - preferatele tale -, iar balconul, a ajuns în sfârșit un spațiu de relaxare dotat cu un set de mobilier de grădină în stil parizian, înconjurat din toate părțile de plante verzi ca într-o seră nu foarte mare, o oază de liniște completată de salcâmii și teii de-afară.

Până la urmă, din mințile și cu mâinile noastre am ridicat un cămin confortabil, călduros și relaxant, un spațiu care ne completează, un fel de extensie a propriilor noastre gusturi și trăiri. Căci ce altceva ne-am fi dorit, decât un locșor la care să tânjim să eșuăm? Un loc în care să ne aducem aminte că trebuie să ne facem și să ne trăim viețile cât mai confortabil cu putință? 

Privind în jur la toate acestea, am realizat că frumusețea lucrurilor stă tocmai în faptul că nu ține veșnic, iar noi, aici, în acest spațiu amenajat de către noi înșine după gustul nostru, trăim doar clipele care ne aparțin.

Gândurile unui necunoscut

Ascunse în mintea-i dibace,

Înșeală prin sentiment înăscut

De a câștiga prin orice mijloace.

Printr-un buchet de flori false

Dăruit celor ce nu-l cunosc,

Cu vorbe dulci și mieroase

Gândului său nu se potrivesc.

Natura umană mai speră, crede

Că sinceritate încă mai există.

Dar înțelegerile sunt șubrede

Și calea vieții devine mai tristă.

Cuplând sentimente și rațiune

Ar fi un vis și un ideal minunat.

Dar reacția n-are nicio opțiune

Dacă se aude ca un scheunat.

    Să creşti. 
    Drept, vertical. 
    Fără poticnirea 
    Nodului gordian. 
    
    Să zbori. 
    Dincolo de nori. 
    Strălucind fără seamăn 
    În primii zori de zi. 
    
    Să iubeşti. 
    Dăruindu-te cu totul. 
    Sperând la ticnire 
    Şi înfierând trădarea. 
    
    Să urăşti. 
    Pe răi şi prostia. 
    Dispreţuind ispitele 
    Parfumate şi dulci. 
    
    Să scrii. 
    Cu cretă pe frunte. 
    Cu suflet pe cer 
    Şi sânge pe ţărână.
    
    Să mori. 
    Cu fiecare cuvânt. 
    Scris sau spus 
    În fiecare clipă. 
    
    Să fii.

Pe firul nopții târzii, fără ecou,

Se leagănă gândul, goală-i coroana,

Viața, un cimitir de vise, mereu,

Cu pași de ceară printr-o zonă străbună.

Fiecare clipă mușcă din timpul meu,

Ca un șarpe ce mestecă soarele muribund,

Iar râsul lumii e doar un ecou mereu,

Într-un vânt care nu ține nimic sub tund.

Caut în pietre, în ape, în frunze căzute,

Un sens ce se ascunde, obraznic și ascuns,

Dar umbrele-mi răspund cu glasuri mute,

Și-mi lasă sufletul în gol, nesfârșit și dens.

Poate că viața e doar o poezie mută,

Scrisă cu sânge pe marginile de speranță

Și noi fantome care se caută în luptă,

Între durere, râs și tăcerea de față.

Forfotea în prag,

Șovăia să între 

Al vremii rămășag,

Captiv în clepsidre..

Tic tac -ul se prelinge ,

Prin crestături răzbate 

Și flacăra se stinge,

Și gândul mai departe..

Prin perdeaua -nvolburatä

Tinerețile se scurg,

Cedând locul de îndată 

Clipelor din amurg...

Se aud pașii obosiți,

Ce în jilț se adâncesc 

Din ochii încărunțiti 

Bătrânețile șoptesc...

Sub veșmânt de riduri 

Sorbea din amintire,

Cu părul nins de gânduri 

Ostenita omenire..

.

Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor

Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc

Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor

Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp


Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..

O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei

Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ

Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat


A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu

O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig

Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''

Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva

O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți

Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?

Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi


Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma

Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid

Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva

Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''

Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea

Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi

Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc

Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii


Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești

E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești

Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse

Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.

………………..

Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.