O, Oaie Proasta

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Oprește-te, ca-nebunesc,

În beznă-i prea mult de-nțeles,

Și amețeala-mi zbiară-n față.

Leagăne dragă, leagăne dragă, 

Ce te legeni tu atâta?

Nimeni cărbuni nu ți-ar da,

Dar focul indecis nu pleacă.

E o fată-n fața mea,

Și nu știu ce să zic de ea,

Leagănul nu știe să zică,

Dacă plumbul va să pică.

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Acuma chiar că-nebunesc,

Reflexia ce-o văd-n acea fată,

Nu o mai vad când o privesc.

Reflexia arată către mine,

Și îmi oferă un zâmbet cald,

Dar când mă uit la ea in sine,

În pribegie ei dispar.

Și discut cu mine însumi,

Doi proști dezbat orbiți de foc,

Un dor de concluzie-mi asum,

Epuizat năluc de joc.

Către cine fug eu oare?

Și de ce vânat dispare?

Discuțiile îmi zic un lucru,

Dar cântecele îmi zic altu'.

Reflexie dragă, de ce nu vrei,

Să te arăți ochilor mei?

În frică mea de diferențe,

Reflexia vagă, camuflaj peste.

Se plimbă în peșteră un om învestmântat în negru tot.
Veni să-și facă-o retrăire a vechiului noroc.
Sau mai bine zis, pe omenește, să joace un nebun joc:
Să zbiere insulte-n peșteră ca pe-ecou să se supere foc.

Și supărându-se el foarte, se insultă reciproc,
Dualitatea fiind aflată în a beznei rece loc.
Dar strigând își pierde suflarea și pune orchestrei stop,
Și-n astă pustie liniște începe următorul pas din joc.

Omul, încetul cu încetul, observă-n insulte un scop,
Iar fierbintele stalactite plâng din înțelegere un strop,
Și lacrimile peșterii se-adună toate la un loc,
Și înotând în noul lac, omul vede în potop,
Rolul persoanei trecute pentru care-i îmbrăcat negru tot.

Cine mă-nțelege oare?

Frica din nou apare

Atunci când luna dispare,

Noaptea e-ngrozitoare!

Aveam o senzație uimitoare

O speranță-ncântătoare,

O veselie și o-ntrebare,

E real sau m-i se pare?

Dar acum speranța moare,

Realitatea chiar doare,

Acum când luna apare

Sunt în casă nepăsătoare.

Iar când soarele răsare,

Deschid ochii fără culoare

Și în clipa următoare,

Liniștea-i cuprinzătoare!

Noaptea,ziua viitoare,

Inima-i neînvingatoare,

Când trăiești fără valoare

Moarte e îmbietoare.

Am cules prea multe gânduri

Dintr-un ciclu de erori.

Am agonisit durere

Cam vreo 404 ori.

Am surplus de informații,

Îmi e discul „C:” prea plin.

N-am nici spațiu, nici nădejde,

Sunt închis între valori.

Am extreme paradigme,

Chiar de ele sunt amare.

Poate aleg „Ctrl + Alt + Delete”,

Poate ultima din ele.

O foaie albă-i o neființă,

Un spațiu pur și absolut,

Unde ideea vrea ființă

Și sensul prinde început.

Aș vrea să prind în verbe clare

Trecerea vremii, firul dens,

Să pun o umbră în mișcare

Și haosului să-i dau sens.

Ce este versul? O-ncercare

De-a măsura ce-i necuprins,

O punte scurtă peste mare,

Un adevăr de neatins.

Cuvântul naște-n ezitare

Un chip al timpului pierdut,

Suntem o simplă întrebare

Ce-și caută veșnic răspuns.

Scriu nu din lipsă, ci-n mândrie,

Să las o urmă în decor,

O clipă prinsă-n veșnicie,

Un dor prin viață călător.

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

În lumina reflectoarelor proprii
știu că, în fiecare zi, mă apropii.
Zâmbesc dezamăgirii —
uneori, prin actorie, ajung la iertare.

Apropiindu-mă de acea separare,
prin sertare se ascunde în scenariu:
viu, pur și senin, pe care încă-l scriu,
despre iubire și căldură printre ghețari.

Mii de țipari mă prind în cugetări,
întărit de fiecare tresărit electric.
Sărit, sărut cu sete veșnic,
sceptic față de momentul empiric.

Bine sau rău — e al nostru.
Zâmbetul terestru,
între lumină și un monstru.
Spectatori în propriul număr,
împreună mușcând din același măr.

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.