NAUTICĂ

Multe, puține, ușoare sau grele, în roșu cuvânt,
Le-am așezat pe toate, cum au venit și sunt,
Așternând într-al devenirii mele aspru înscris,
Ceea ce viața mi-a dat și promis...

Dar Doamne, spune-mi te rog cu ce-am greșit,
Scriindu-mă pe mine din zori și până în asfințit?
Scăldat în iubire, de ploaie și soare și flori,
M-am destrămat și reclădit de-atâtea ori...

Căci am ales să nu mă risipesc pe mine,
În slove neînțelese și care-mi sunt străine,
Să-mi amintesc salcâmii cum năvălesc în floare,
De alte primăveri ce s-au trecut și strălucit în soare...

Află-mă-n rime și clădește-mi cuvânt,
Sădește-mă-n soare, să te curăț de patimi.
Acoperă-mi trupul cu negru pământ,
Risipește-mă-n râul acesta de lacrimi...

Fii umbră, lumină, fii fulger, furtună,
Ridică-mi o stavilă cu propriul tău trup.
Să mă pierd, la final, în lumea asta nebună,
De mine și toate aș vrea să mă rup...

Am ars pătimaș în zadar, cu iubire în glas,
Am căzut iar și iar, ca din nou să mă-înalț.
Pe tine, în urmă-mi, am ales să te las,
Căci doar tu ești pasul pe care-l descalț...

Și fiindcă afară e toamnă, e frig, și-i târziu,
Te uită la dansul de frunze risipite în vânt.
Și-amintește-ți atunci când n-am să mai fiu,
Că-n rime mă afli, clădit în cuvânt...

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

    Mă uit pe geam, afară, 
    Şi vai, nu-i prima oară, 
    Să văd ploaia că-mi bate 
    Cu degete ciudate... 
    
    Şi văd o biată frunză, 
    Pe-a cerului peluză, 
    Cum stă iară să pice 
    Sub ale ploii bice... 
    
    Cum vântu-i de turbat 
    Cum urlă apucat... 
    Cu sufletul golit, 
    La geam stau zgribulit... 
    
    Unde eşti vară tu, 
    Cu zâmbet ingenuu? 
    Mă-ntreb căzut pe gânduri, 
    Unde-s acele lieduri…
    
    Dar vântul se destramă, 
    Pe cerul de aramă, 
    Iar toamna cea târzie, 
    Se naşte-n strop de vie…

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...

    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

În odaie se lăsase o răcoare nefirească de mausoleu... Am închis cartea, nu înainte de a îndoi colțul paginii citite, am stins lumina de pe noptieră și m-am vârât între așternuturile râncede și neprietenoase... Era o seară liniștită, târzie de mai... Afară vântul agita brazii șuierând printre crengile lor, zgomot care avu neașteptatul dar de a mă liniști de toată agitația de peste zi...

Absent, priveam umbrele de afară proiectate pe tavanul odăii mele, gândindu-mă la ale mele... câte sunt, câte s-au adunat... Și erau câteva. Destule... Apoi, gândurile începură să roiască aiurea, dezordonat, într-un vârtej multicolor, greu de deslușit... Oboseala zilei mă ajungea în sfârșit din urmă: am adormit...

... se făcea că pășeam cu curaj, pe dalele sparte în marmură ale unui drum înclinat, sinuos, care urcă dealul către templele solare... Acolo, în bătaia vântului, șase fecioare mai țin încă pe creștet friza unui antic templu: Erehteion și cariatidele lui credincioase, cu ochii pierduți în neant, nemișcate în eternitatea lor de două milenii și jumătate...

Acropole. Măreț. Impozant. Partenonul își aruncă umbrele înșelătoare ale coloanelor sale, nepăsător privirii mele cercetătoare... Secolele au trecut peste el fără să-l înfrângă. De macaraua mare și galbenă stă atârnat în funii groase un imens bloc de marmură, care așteaptă adormit să-și regăsească locul. Templul încă se reconstruiește. Perpetuu...

Cicadele își cântă delirul după-amiezii în soarele necruțător al Greciei, iar noi urcăm stâncile Areopagului, acolo unde Ares și-a primit osânda, iar Sfântul Pavel și-a rostit credința. Atena se prăbușește sub picioarele noastre îmbrăcându-se în azurul depărtat al Mediteranei... Doar vântul aprig ne clatină credința...

Coborâm, striviți de greutatea istoriei, până la Herodeon, unde ne risipim ecoul până la templul întreg al lui Hefaistos, însă nu zăbovim prea mult în umbra-i răcoroasă, pentru că democrația ne cheamă să o descoperim pe culoarele Agorei, acolo unde încă se mai aud vocile Ecclesiei...

Cu ochii burați de lacrimi, privesc cu uimire mută prin geamul gros al vitrinei, pietrele psephoi, care au rezistat trecerii timpului: istoria nu le-a pierdut, păstrându-le mărturii ale libertății votului majoritar până în zilele noastre. Cu toată forța lor, pietrele n-au putut opri osânda lui Socrate... Uneori, chiar și libertatea votează împotriva înțelepciunii.

Dar înțelepciunea șoptită de Socrate pe treptele Agorei încă mai dăinuie, strecurată prin scrisul discipolilor săi, întrucât Socrate a grăit, fără a mai avea timp să scrie... Ce păcat, mă gândesc, că vocea lui a trebuit să ajungă până la noi trecută prin mintea altora...

Da... Am ajuns să calc pe urmele pașilor săi, întrucât am iubit întotdeauna adevărul! Iar această dorință pe care mi-am împlinit-o la anii maturității - aceea de a-i călca pe urme - a izvorât dintr-o imagine a filozofului, imagine pe care am primit-o de la o colegă de școală generală, sub forma unui semn de carte.

Am purtat acel semn de carte cu mine, mulți ani, până astăzi. L-am prețuit ca pe o promisiune pe care mi-am făcut-o atunci și de fiecare dată când îl priveam, închideam ochii și mă proiectam ca om matur, pe dealurile Areopagului, să-mi regăsesc ecoul pașilor în cuvintele marelui filozof...

Aud ca prin somn, târziu, în noapte, cum șuieră obosit un marfar... ce poartă cu el amintirea unui moment care avea, mai târziu, să se împlinească în faptă. Socrate și-a grăit adevărul: știu că nu știu nimic.

Esti dorul ce-n suflet mereu trăiește 

Și raza de soare ce-n inimă sclipește 

Ești tot ce iubesc de când te cunosc 

Visul ce-l port în mine, pe silențios 

Ești vraja ce ma prinde cu ochii de foc

Mi-apari în vise și simt cum mă sufoc

Brațele tale mă aprind și mă sting 

Când mă îmbrățișezi, cerul ating.

Ești dezastru ce liniște îmi aduce 

Un haos blând ce mă seduce

Zâmbetul tău mă poartă in abis

Privirea ta, poarta raiului ne-a deschis.

Ești furtună și ești și alinare

Clipa ce mă doare, dar și salvare

Cu tine răsare lumina în zori

Și apune in noapte fără de culori.

Ești ce caut și pierd în fiecare vis

Ești fericire și rană...tot ce mi-e scris

Ești semn de foc eu de pământ 

Mă arzi mocnit cu al tău veșmânt.

Ești luna plină ce strălucește în zare

Un tainic dor, o dulce chemare

Ești tot ce aștept să strâng la piept

Poezia să nu-mi mai fie deșert...

Am reușit să zbor cu aripile legate

fiindcă inima mea ținea cerul, 

iar tu mă chemai...

Am reușit să văd prin întuneric

fiindcă ochii mei lăcrimau lumina, 

venită din dorul de tine... 

Am reușit să vorbesc când cuvintele lipseau, 

fiindcă în mine striga,

tăcerea ta... 

Am reușit să rămân, când eram numai drumuri,

fiindcă-n mine trăia speranța,

că tu vei veni...

Am reușit să iubesc clipa,

fiindcă timpul curgea înapoi spre început,

iar tu îl opreai...

Am reușit să-ți aflu dorințele,

și-am început să fiu eu... 

iar tu, ai început să mă iubești. 

Cândva, a început povestea

Celui ce a căzut, îndrăgostit,

În brațele iubitei, mult visate

Ce dragoste curată, i-a oferit. 

Erau și, ea și el, atât de tineri

Doi visători, ce căutau iubirea,

Fără a ști pe unde s-o găsească

Pentru că-și ascundeau privirea. 

Și într-o zi, ceva, s-a întâmplat

Când, ochi în ochi, ei s-au privit,

Înțelegând, că inima-i îndeamnă

Mână să-și dea, să fie cuplu fericit. 

Și-atunci au încetat să mai viseze

Și au pornit, ușor, pe drumul vieții

Îndragostiți și cu iubirea-n suflet

Așa cum doar în vers o scriu poeții. 

......................................

Povestea noastră, merge înainte

Și-am vrea să fie una, fără sfârșit,

Să ne iubim și să uităm de vârstă

Că anii trec, nimic nu este...infinit!

Te rog mă iartă că am vrut prea mult, 

Să rămâi parte frumoasă din viața mea

Că am căutat cu orice gând și cuvânt 

Un loc în lumea și inima ta.

N-am cerut prea mult, doar un semn

Doar un strop de atenție, o vorbă blândă 

De azi nu mai vreau să-ți tulbur tăcerea 

Mă retrag... mi-e inima mult prea frântă.

Ți-am strâns promisiunile cu grijă 

Și le-am așezat pe-a uitării aripă 

Nu vreau să mă mai gândesc la ele...

Să-mi treacă viața așteptând.... o clipă.

Buzele lui mortale

Cu caramel și venin

Sunt ca două petale

Alcătuite din satin.

Atingerile lui arzătoare

Mi-au lăsat foc pe piele

Mi-ar face o favoare

Dacă am face numai rele.

Dinții ca de vampir,

Ochii roși ca sângele

Nu e un simplu musafir

În inima mea e regele.

A apărut din vrejul cu fasole

Acest chip de zeu grec

Cu genetici spaniole

Emană putere și farmec.

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )