NAUTICĂ

    O, Geb, tu zeu ce duci în spate,
    Întreg pământul, spre eternitate,
    Şi-nduri cu greu povara vremii,
    De la-nceput pân'la sfârşitu' lumii!
    
    O, Hathor, nemuritoare-n mreje de iubire, 
    Din umbra ta se-nalţă, porunci de fericire,
    Din briza ta se naşte, recolta-mbielşugată,
    Pe-altarul mesei tale, zeiţă minunată!

    O, Heket, cea cu pântec sacru şi divin,
    De braţul tău ocrotitor, mă ţin,
    Mă rog la tine, să cadă-n templul meu,
    Fertila-ţi răsuflare, străluminată-n zeu!
    
    O, Hnum, întâiul zeu de pe pământ,
    Creat-ai zeii toţi din ochiul tău cel sfânt,
    Din truda frunţii tale, pe loc ai făurit,
    Întâiul Om sub soare, pe roată de-olărit!

    De-sară te-aştept,
    Să vii să-mi cazi la piept,
    Şi doar sărutul tău să-mi dai,
    Şi-apoi, subit, să cad din Rai...
    
    De-sară te aştept cu-nfrigurare,
    Să vii să-mi dai o mică sărutare,
    Să mi te cuibăreşti în suflet,
    Cu surle, trâmbiţi şi răsunet...
    
    De-sară te aştept să vii,
    Cum cade-amurgul peste vii,
    Pe buze, gust de vin ameţitor,
    În carte, viers amăgitor...
    
    De-sară te aştept să aţipeşti,
    În patul meu dacă voieşti,
    Ne vom trezi în primii zori de zi,
    Pe-un menuet ţesut din stele-mii...

    Fiecare piatră, are dreptul, 
    să-şi urle închisoarea...
    Fiecare frunză, 
    să tremure-n vânt...
    Fiecare bob de rouă, 
    să-ngheţe-n el lumina...
    Fiecare nor,
    să rănească-o petală de soare...
    Fiecare sărut, 
    s-adăncească-o privire...
    Fiecare cuvânt, 
    să-ucidă-o iubire...

    Traversând o mare de lacrimi,
    În loc de paradis promis,
    Am întâlnit o altă mare,
    O altă dună de nisip...
    
    Le-am traversat încă odată,
    Și-am suferit cât pentru zece vieți.
    E timpu-acum să-nec în mare,

    O altă dună de nisip...

    Eu nu sunt o lege...
    Nici măcar un cuvânt, 
    n-am scris în vreo carte...
    Dar am strălucit slab,
    ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
    
    Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
    Sunt doar durerea,
    Desfăcută-n fruct târziu
    Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
    
    Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost, 
    o lacrimă, fragil, oglindind
    închisoarea ochilor tăi,
    în care-am murit umbră 
    şi m-am născut lumină...

-Ghiavole, dă-te gios, mă, n-auzi? – îmi striga bunica, împungându-mă de jos cu un harac lung cât toate zilele...
-Ba, că nu mă dau, mamaie! – îi răspundeam eu cu harțag, cocoțat pe o cracă mai groasă din mărul sălbatec ce străjuia la poartă... și mă cățăram mai abitir, ca o maimuță, pe o cracă și mai sus, ca să nu mă mai împungă...
-Dă-te gios, mă, că te-oi duce cu bunic’tu la islaz să aduceți pește, că-i dezlegare de S’ântă Mărie Mare, mă! Dă-te gios și du-te de ti spală, mai întâi, răpănosule! Dă-te gios, că ți-oi face plăcinte cu brânză! – mă ademenea ea...

E-hei!, când am auzit eu de promisiunea plăcintelor cu brânză ale bunicii, iute mă scoborâi din măr și, urmat îndeaproape de haracul cel lung, m-am repezit la ligheanul cu apă răce de fântână. M-am clăbucit bine pe față cu săpun de casă, m-am clătit, apoi m-am șters repede cu ștergarul de cânepă albă, m-am îmbrăcat în grabă și am pornit după bunicul, care-și râdea în barbă de toată această vânzoleală...

Mai în toate diminețile, după ce mă trezea cocoșul – Doamne, ce ciudă aveam pe el! –, cred că nu ne agream reciproc și-i purtam întotdeauna sâmbetele, ori de câte ori puteam –, aveam obiceiul să mă cațăr în mărul cel falnic de la poartă. Cel care dădea jumătate din umbră curții și care făcea niște mere verzi, mici, cât pumnul meu, dulci, zemoase și parfumate – numai bune de halit pe stomacul gol! Ședeam bine pe o cracă groasă, bălăngănindu-mi picioarele în gol, ronțăind la mere, uitându-mă la fitecine trecea pe uliță și strigând raportul în gura mare:

-Acu’ trece Culiță la deal cu junca! La vale, gâștele lu’ Goșiu spre gârlă, mâncale-ar moartea! – etc.

Dar să revin: drumul către islaz era lung, în plin soare, neumbrit de copaci. Doar câte-un plop ne răsărea, din când în când, în cale, iar eu, cu picioarele desculțe, mergeam cu bunicul prin colb, sporovăind veseli de toate câte se-ntâmplau în cotul acela uitat de lume. Iată, ne oprim lângă niște rugi plini cu mure mari, negre și coapte, care creșteau pe o bucată de gard putrezit de vânturi, soare și ploi. Și, cum stăteam noi așa, la vorbă, eu boit tot la bot de zeama murelor, bunicul cu pălăria dată pe ceafă și gâfâind de căldură, trece tractorul:

-Zâua bună! – zicem noi într-un glas, obosiți și asudați, de pe marginea drumului.
-Bună să vă hie inima! Da’ unde ați plecat așa dimineață? – ne întreabă mirat două sprâncene groase, ce se ițeau ca niște omizi de sub un cozoroc soios.
-La islaz, că vrem niște pește!
-D-apoi și io tăt într-acolo! Haidam să vă duc io! – mai zise binevoitor tractoristul...

Iară bunicul, auzind de-aistea, hop!, mă luă de subraț și mă aburcă pe un pat foșnitor de coceni ce stătea grămadă pe platforma tractorului. Se ridică și el voinic, și se așază lângă mine, continuând vorba cu tractoristul:

-Da, da! Îi nepot’ miu din partea băietului, da, da, stă toată vara, or să vină și ceilalți nepoți, ne-om strânge cu toții! Amu, nu-i decât el, să tot aibe vreo nouă...
-Am zece ani, bunicule, neîmpliniți! – zic eu, cu degetele răsfirate-n sus.
-...ne-om întoarce pi la amiezi cu pește, ia niște crăp’șor de-om găsi...

Și tot așa, până când ajungem la islazul satului. Tractorul oprește într-o margine umbroasă, cu sălcii mari și plângăcioase, iară noi ne scoborâm veseli nevoie mare, ne scuturăm de praf, dăm noroc cu tractoristul: la revedere, zâua bună, mulțămim frumos de drum, sănătate...

Dăm binețe din nou paznicului de la islaz, iar bunicul intră-n vorbă cu el și tocmește vreo patru crapi mari, vii, cu ochi limpezi ca balta din care săreau, stropindu-ne în toate părțile:
-Bunicule, bunicule, dă țoșca, că-l scap!

Peștele se zbătea a moarte-n brațele mele, amenințând să lunece înapoi. Paznicul rânjea la mine cu doi dinți îngălbeniți de tutun, iară bunicul apucă degrabă peștele de urechi și-l îndeasă în țoșcă:
-Da’ stai locului, dă-i pace! – ne întoarcem și dăm noroc, îi spunem zâua bună și paznicului, după care ne luăm picioarele-n spinare înapoi către casă...

În sfârșit, dă Bunuțul Dumnezeu și-ajungem. Bunica ne așteapta-n prag, cu mâinile-așezate-n șolduri:
-Pe unde ați umblat, ușărnicilor? La ora aiasta si vini? Că-i trecut de amiezi! Na!, luați câte-o plăcintă, să vă prindiți puterili. Nu, nu acolo, aici la umbră, c-aveți și apă răce-n cană...

-Sărut mâna, bunică! Îi bună... d-apoi cum! Cu zahăr! Nu, nu-i fierbinte, îi numai bună. Am adus patru pești mari, se zbăteau pe drum în țoșcă, de iera să-i verse bunicul pe jos! – povesteam eu, înnecându-mă cu gura plină de plăcintă...
-M-oi pomeni, când n-o să mai hiu, c-ai mâncat plăcintă bună de la bune-ta! – mai zicea bunica, cu iuțeală-n glas. Hait! C-am puni și peștili la tigaie cu mămăliguță și usturoi, și vin răce, roș, di pi beci!

Când scriu de toate-acestea, parcă-i văd și-acum pe-amândoi, cum stăteam tustrei la masă, sub umbra părului bătrân, îmbucând cu poftă mare la crap prăjit prin untdelemn, tăvălit prin mălai, cu mămăliguță aburindă, și mujdeiuț de usturoi, molfăind la prea-cinstitele plăcinte cu brânză, ciocnind paharele-n sus: sănătate!, și sporovăind vrute și nevrute!

Căci de fiecare dată când e vară-n mine, îmi amintesc cu drag și dor de gustul plăcintelor cu brânză făcute de bunica, cum gândeam pe atunci – și încă mai cred! – că, odată ajuns mare, la casa mea, voi strânge și eu, la rândul meu, nepoți pe lângă mine. 

Da, bunică, mare dreptate ai avut, uite cum pomenesc și acum de plăcintele cu brânză, frământate de mâinile tale pricepute... că pot oricui să spun cu mândrie-n glas: ...făcea bunica mea niște plăcinte cu brânză și stafide de le mâncai și cu pleoapele!

Sub o boltă răsucită, între flori și frunze dese,

Se arată-n strai de aur o copilă de mirese,

Ochi de noapte, față albă, glas domol și tremurat,

Ce s-arată-n umbra serii ca un înger întrupat.

„Cine-i cel ce-n ceasul nopții mă așteaptă-n vechiul turn,

Printre vise destrămate și sub stelele ce apun?

Cine-și pierde al său suflet într-un cântec de-al meu dor,

Cine cheamă vântul nopții să-i vorbească despr-amor?”

Pe terasă-n strălucire, rezemat de marmur- albă,

Un tânăr cu ochii negri stă visând sub luna-naltă,

Fruntea-i rece e de gânduri, mâna-i tremură pe liră,

Căci durerea lui adoarme într-o rază ce respiră.

„Tu, al nopților lumină, stea pierdută-n depărtări,

Vino-n visul meu de gheață, lumină blândă pe cărări!

Mi-e privirea o oglindă în adâncul cărei mor

Raze stinse de speranță și petale de amor.

Nu te-ndepărta, rămâne-mi… e atât de lungă noaptea,

Că și timpul doarme-n umbre, legănând pe cer cetatea.”

Dar copila râde dulce și coboară lin pe scară,

Vântul îi sărută haina, valul lunii o-nconjoară.

Și pășește către dânsul, îi întinde o cunună,

„Iată, stelele pe ape ne așteaptă să ne spună

Că iubirea nu-i un vis, ci un cântec nesfârșit,

Că-ntr-un suflet ars de doruri, înflorește infinit.

De mă crezi, te du cu mine pe cărări ce nu s-au scris,

Unde lacrimile lumii nu se sting în paradis.

Dacă vrei să știi ce-i viața, să cunoști ce-nseamnă visul,

Ia-mi doar mâna… și ascultă, cum îți tremură abisul.”

Cât de blând e dorul serii, cât de cald e-al nopții glas,

Însă zorii vin grăbiți, stând la margine de ceas.

Se ridică vântul zilei, norii-ncearcă să alunge

Luna albă și tăcută ce cu raze ea străpunge.

Iar copila, lin ca visul, într-o rază se destramă,

Flori de tei cad peste ape, vântu-ncepe să dispară,

Iar băiatul, dus pe gânduri, ridicându-se încet,

Vede-n luntre doar o floare ce se pierde în regret.

Toată noaptea a fost vrajă, doar un cântec, doar un vis…

Unde e frumoasa albă? Unde-i luntrea din abis?”

era 3 dimineață

făceam duș cu apă rece

m-ai privit

ai zis treci peste

sufletul e mort de mult

le joci pe toate

și după le pupi în bot

le arunci peste tot

le sucești mințile 

și după le arunci peste bord

știi să-ți joci prea bine rolul

tot băiatul rău, nu strici decorul

vedeam sentimente

am auzit că toate-s fente

lumea toată nu le vede

le-ai avut, dar sunt absente

era numărul 7

de pe aleea de la munte

când mă așteptam la fapte

am avut gândul la moarte 

trântești ușa

în mine arunci toată cenușa

m-ai ofilit precum o floare

nici măcar nu mă mai doare

la mormânt regreți și-o floare

pe mine nimeni nu mă prețuiește

doar eu sunt lecția vieții

plătesc de una singură prețul 

treci peste

era o fată blondă

o mai iubești?

a fost de probă?

minciunile tale se aprobă

ce păcat că eu nu-s

nici brunetă, nici blondă

sunt o ancoră

port a suferinței robă

era fum de țigară

îl trăgeam în piept în doară

să nu mai simt cât mă omoară

nu simțeam nimic pe seară

erai șoc că nu fumez 

ce să vezi și să nu crezi

țigări privesc cum mi se rulez

cicatrici îmi tot gravez

mă distrug, nu mă opresc

iubirea ta o devorez

De-ai ști ce dor imi este sa te văd

Sa te-aud, sa te mai simt, sa fim...

Tot mi-am turnat sperante-n pahar

Ca poate-o sa te-ntorci în timp..

🍷

De-ai ști cat mi-am dorit privirea ta

Sa-ti mai aud glasul dulce şi blând

..cât mi-am dorit sa îți rămân aproape

Din când în când să te mai văd zâmbind.

🍷

Dar tu îmi ești de-un an tot mai departe

Și doru-mi rătăcește-n zări, în ceruri risipit

Tot cauta-n neștire sa îti fie aproape

Îmbrățișări să-i dai ..sa fie împlinit.

🍷2024-09-27

E timpul să pleci,pleacă tristețe,

În gazdă să stai unde vrei!

Eu te arunc în stradă,

Ai stat gratuit,rușine să-ți fie,

Ți-ajunge și ție și mie,

Dispari drace,piei!

Bei ,dansezi,cânți fals,nu plătești niciodată,

Îmi lași tristele tale note de plată,

Ești musafirul nepoftit!

Perfidă de fel,minți, promiți, amăgești,

Joci teatru de vrei

Talentul ți-e desavârșit!

Ceri bani arvună apoi te muți pe Lună,

Râzi ca un drac știind că nu te găsesc...

Adio tristețe,te rog să îmi scrii dacă vrei,

Scrisorile toate ți le voi arde,

Lasă-mi plăcerea asta mie,

De te prind te jupoi de vie,

Orice săgeată trimisă ți-o rup pe spinare,

În ochi îți pun sare,ești precum un strigoi!

Adio tristețe, rămâi acolo pe Lună,

Cu duhurile rele prietenele tale!

Mori de sete,stai fără hrană,

Ferecată pe viață ești condamnată...

Taci ca o statuie,ce-ți pasă ție?!

Adio,adio,de trei ori adio,

Blestemată ești pe vecie,

Tristețe nebună, piei!

(14-15 august 2023 H.S. Irepetabila iubire)

De-ai fi, iubito, o clipă numai a mea,  

Ai fi aripile ce mă ridică până-n rai,  

Sau îmi poți fi pământul ce se destramă,  

Ce mă trage adânc în negura propriului iad.

Privesc dintr-un tăiș de lumină palidă,  

Cum emoțiile se scaldă ușor în adierea iubirii,  

Se îmbrățișează, se sărută în ecouri mute,  

Pe când natura în jur tace, părăsită de cuvinte.

De mă cauți, aici, între vis și realitate, rătăcesc,  

Între ideal și dorința ce ușor mi se pierde,  

Căci în îmbrățișarea ta, iubito,  

Încerc să-mi găsesc calea, cu sufletul ce piere.

Fiecare clipă petrecută cu tine în dorință 

Este un sărut dat umbrei ce mă amăgește

Și în această tăcere profundă, 

Ne regăsim, doar ca din nou a ne pierde…

Ai plecat în grabă și inima s-a rupt în două părți 

Tăcerea apoi, mi-a frânt-o în mii de bucăți

În praf de stele a mistuit-o așteptarea 

Unei minuni, să apropie dintre noi, depărtarea... 

Trec zilele...mă străduiesc să te uit, să te scot din minte,

Îmi spun în gând c-ai trecut... că nu-ți pasă de mine.

Ard mereu amintiri...încerc să închid orice drum

Dar seara mi-apari în gând, dens ca un fum...

Îți port chipul în privire... te simt in tăcere 

Nopțile devin lungi, mă sleiesc de putere 

Și în fiecare clipă, și în orice vis

Esti dorul ce-mi aprinde... fiecare vers.

Îmi repet mereu că nu mai vii... ar fi o nebunie!

Că timpul va trece ștergând orice urmă de noi

...dar știu bine că timpul mă minte....

Și o să te mai sper!... chiar de știu că rămân, doar cu ploi.

Încă te mai aștept...deși o fac în zadar

În mine simt umbrele tale, cum răsar...

Și inima începe să îmi bată haotic

Urletul tăcerii e din ce în ce mai nevrotic...

Și te mai aștept o clipă, mai sper o secundă

În suflet se stârnește un ultim fior

Speranța mă trece, luminând ca o undă...

C-ai să revii, în brațele tale, să mă vindec de dor...