Manifest

marioneta este agățată de o altă

marionetă

care ne ține parțial pe noi.

ne duce încolo,

ne duce încoace -

e o dilemă evidentă.

vedem o atracție ce ne atrage atenția,

elaborată de dânsul.

nu de marionetă,

ci de altul.

 

am văzut un obiect ce îmi trezește deja vu,

de parcă am fost vii în altă parte a lumii,

unde societatea pleca încotro ea dorea

și iubea pe cine ea iubea.

frații noștri erau ai noștri,

nu erau despicați în doi ca un grâu.

 

secretele nu se descoperă tuturor

și nimeni nu-l știe.

dar cine l-a văzut sau l-a auzit vreodată,

el nu-și va aștepta îngerul în pragul lui sacru.

tot trebuie să fie ascuns,

foarte bine ascuns.

 

dar eu știu și conștientizez

că mâine voi deschide ușa

spre altă lume, spre altă societate.

voi vedea fețe străine, dar interesante,

voi auzi cuvinte rele, dar atrăgătoare.

voi fi alt eu, cu altă față, cu alte cuvinte.

 

citiți

și meditați

la viitorul nostru

apropiat.

 

nu râdeți,

nici nu plângeți,

că noi suntem puternici

ca fier.


Category: Philosophical poem

All author's poems: Sergiu P. Cassian poezii.online Manifest

Date of posting: 17 November

Timp de citire: ~2 min.

Views: 18

Log in and comment!

Other poems by the author

Adevărul sau minciuna

Aproape toată viața mea mă întreb: cum să recunosc pe un adevăr sau pe o minciună? Răspunsul nu este simplu, mai bine zis foarte complicat. Ei sunt gemeni, aceeași față, aceeași statură etc. Ca să le distingi, trebuie multă vreme, poate un an sau doi, nu știu. Sau poate niciodată nu va fi clar, căci tot pare să fie adevărul sau minciuna. Camuflat și plin de fățărnicie.

Fiecare om are mentalitatea lui, nu poți să intri în mintea lui și să vezi imagini schițate de dânsul. În același timp, sufletul este un anonim care își arată fața numai într-un timp potrivit și un loc potrivit. Și este imposibil de prezis ce va spune omul, că nu noi introducem cuvinte în rațiunea lui, ci el își alcătuiește fraze, oricum ar fi frumoase, ispititoare, adevărate sau false. Rog de atras atenția asupra ultimelor două termene, fiindcă despre acestea voi vorbi.

Deci, cum este diferențiat adevărul față de minciuna? Mă strădui să fiu perspicace. Când cineva spune ceea ce a fost și este, oricât ar fi dramatic sau tragic acest cuvânt, și se începe un tunet tumultuos, încât toată populația tresare de frica și de nedumerirea văzând fulgerul alb și cu foc, atunci asta este adevărul. Sunt posibile victime, dar cum poate exista adevărul fără sacrificiul omului? El poate fi scuipat, lovit, gonit de toți și, evident, să rămână solitar pe viață, ca un pustnic care a părăsit familia sa plină de sânge și întunecime. Și acest pustnic nu a dorit să-și umple inima cu lacrimi și răstriște, ci cu dragostea și lumina.

Iată aici apare un balsam pentru suflet, un drog care pictează raiul pentru fiecare, cum ar fi sirenele ale căror cântecele îi fac pe oamenii să-și piardă mințile și să-și caute moartea. Minciuna. Ea este dulce, îmbălsămată, bogată cu iubirea etc. Numai că efectul este vremelnic, creând o impresie paradoxală. Pentru a nu-și pierde existența, identitatea și sensul din cauza unui fapt veridic, dar trist și dureros, omul își ascunde trecutul și îl născocește așa cum trebuie să fie. Societatea îl va primi cu mâncare, băutură și bogăție enorma, însă, când va trece jumătate de veac și acest iad va fi divulgat, el iarăși se va întoarce în acest ciclu, numai că este mai intens, mai dârz și mai sever.

Deznodământul este același ca și al adevărului. De ce așa?

More ...

Dialogul

"De ce vrei să te ucizi

Cu preoți și cu cei sfinți?

Cu rugi și cu speranțe

Nefirești și fantasme?

Ei zugrăvesc un portret

Urâțel și incorect.

Hai lasă pe fanatici

De prisos și dramatici.

Mergi spre calea logică,

Virtuoasă, nobilă,

Unde vei fi fericit

Și vei fi dezmeticit."

 

"De ce vrei să mă ucizi

Cu gândurile rigide?

Cu minciuni, dar niciun sens,

Spre rău voiești să mă dregi.

Însă nu vei reuși,

Căci El, milos, erudit

Și binefăcătorul

Îți va tăia căpșorul!

Cu ipocrizia ta

Te vei îngloda, Satan!

Eu deja sunt fericit,

Și eu sunt dezmeticit."

More ...

Elegia I

Aduc ție această poezie,

o, femeie,

poezia cu pereche

de la omul fără pereche,

de când te-am pierdut într-o insulă pustie.

Simte ritmul ce n-are nimic în suflet

și pe o orfană - rimă.

 

Soarele se apune și se ridică luna,

să-mi scoată lichidul din ochii mei

jalnici și bătrâni,

cu toate că sunt tânăr.

Stelele mă întrebau:

Cassian, unde este regina stelelor?

Cum să le răspund, căprioara mea,

când nu ești în preajma mea?

Unde ai plecat fără mine, iubita mea,

pantera mea,

leoaica mea?

 

Eu sunt Romeo în actualitate

și Julieta mea m-a părăsit

ca și cum ar pleca din lumea mea

reală.

Să-l întreb pe un doctor sau nu

despre simțurile mele,

despre vioara care-mi ascultă cuvintele

necuvântate?

 

Fața mea își arată riduri,

de parcă s-a tăiat cu ceva ascuțit

în absența mea,

și am înțeles un lucru:

eu eram înjunghiat

de câteva ori

până la moarte…

 

Icoana Maicii, când o privesc,

parcă mi se trezește un dor paradoxal,

chiar dacă nu am văzut-o niciodată.

Sunt fiul Maicii și o iubesc

fără s-o văd.

Și sunt fratele Lui Emanuel,

căci cu mine este Dumnezeu.

 

Cerul albastru cu norii, ce plutesc

deasupra capului meu,

își pierde tinerețea și inima.

Treptat, bătrânețea îl acaparează sufletul,

pierzând timpul și spațiul.

Nici codrul, nici corola, nici vremea

nu mai are jucării,

ele au plecat fără veste.

 

Dar încotro mergi cu povara pe umerii

cei chinuiți și firavi

care nu mai simt nimic?

Unde-i raiul tău mult dorit

cu grădina botanică?

Croiește-ți drumul spre casa ta veche

unde te așteaptă copilăria și inocența,

să le cuprinzi pentru ultima oară,

pentru ultima clipă

înainte să pleci,

fără mine,

în casa ta nouă, pregătită de Emanuel,

căci cu tine este Dumnezeu.

More ...

Stropi de ploaie

Stropi de ploaie cad din cer,

din streașină, din umbră.

De ce? Din cauza vântului

ce suflă soarele din văzul lumii.

Florile s-au ofilit, copacii s-au deformat

și cerul și-a pierdut culcușul.

 

Fulgerul bate pretutindenea

și nu se contenește.

Drumul este acoperit de noroi

și nimeni nu-l pășește.

Marele ocean își pierde măreția

și peștele nu este prins de nimeni,

și nu va fi prins,

nici azi, nici mâine.

 

Nimeni nu leagănă nimic.

Nici suflete moarte

nu se ivesc din mormintele părăsite,

ca să împlinească haosul

cu ceva viu.

Totul este mort,

numai fulgerul cel cumplit

se extinde

și stropi de ploaie,

ce cad din cer,

din streașină, din umbră.

More ...

Artistism

Vorbesc în limba mea

pe care nimeni n-o înțelege

și n-o scrie în foile, numai eu.

Cuvintele sunt scrise ambiguu

cu sensuri variate

de cele clasice și fără leagăn.

Frazele sunt abstracte, dar ușoare,

când se cunosc cu-amănuntul,

cuvânt după cuvânt,

literă după literă.

 

Când scriu, oamenii respiră

ca ființe vii și pipăite

și sunt o societate cumpătată

cu norme și principii.

Nescriind, timpul se oprește:

nimic nu se mișcă, nici măcar nimicul.

More ...

Cicatrice

Care-i sensul să simt povara perturbării,

Dacă nu pot să duc pe demonul greutății?

 

Cine poate să-mi potolească durerea inimii,

Care plânge cu sânge, dar nu lacrimi, infinit?

 

Unde-i spațiul cu armonie, purificare,

Fără chin, durere și suferința mare?

 

Ce înseamnă viață? Și ce înseamnă moarte?

Parcă sunt damnat pe veci, fără nicio salvare.

 

Cum este posibil să îndur focul de iad?

Nici Lucifer nu are repaus, că el îi fad.

 

Mi-e frică să-mi însemn încă o cicatrice,

Ca să nu mă vatăm cu gândurile rigide.

 

Creierul îmi șoptește să văd cu proprii ochi,

Însă inima, searbădă, se transformă-n strigoi…

 

Și strică legământul vital, și nu-l ascultă,

Și simțul, mirosul, gustul… toate le aruncă.

 

Și eu, frământat de povara perturbării,

Mă arunc, cu un zâmbet, în adâncul mării.

 

Negura crudă mistuiește viziunea mea,

Nu văd, n-aud. Însă greutatea nu mai e grea.

 

Dobândit-am ceea ce am dorit toată viața:

O pace eternă - fermecătoare nirvana.

More ...

Poems in the same category

Îngerii de gheață

Îngeri sunt, veniți din cer,

Aduși de aripi comandate;

Când un om simte dureri,

De îndată-s puși pe fapte.

 

Albul lor nu-i orbitor,

Dar e luminos și sfânt;

Glasul lor nu-i grăitor,

Ci transmite al lor gând.

More ...

Fierbere

De ce m-am născut om?
Mintea-mi e prea însetată,
Cu teorii îmbătată,
Nenorocit de atom.
Mă ții prizonier...
În lanțuri îmi plimbi sufletul,
Prea mic pentru tot ceea ce sper.
Uneori simt că îmi pierd scopul.

 

Am prea multe de testat.
Propria-mi condiție m-a sabotat.
Ard pe interior,
Gândul infect că le sunt prea inferior
Viselor și dorințelor ce îmi sunt stăpâni.

 

Când alții cred în minuni,
La crime inutile au permisiuni —
Sunt văzute ca un fel de misiuni.
„Subiecții mei...” Ei vor trăi.

Dar au murit și mor, ca mine, de frica de a se înrăi.
Ei își spun „miei”,
Dar în grup sunt lei.
Nu vreau asta pentru ei.

 

Lumea îi va mutila prin sentimente.
Vor cunoaște blestematele regrete...
Sau nu — îi voi opri din a simți infecția.
Scuză-mi reacția.
Doar că urăsc contradicția.

 

Edifică recidiva purității
În timp ce se închină la toți sfinții.
Spaima expunerii unor inovații
Înmormântează sufletul unei creații.

 

Dau bir cu fugiții —
Apoi, cu judecata la gură, regretă morții.
Știu că iar greșesc punctul de fierbere...
Fac ce pot să mă calmez.
Chiar nu vreau să te stresez.
Ce-mi place că-mi vorbești în tăcere.

More ...

Nicio tristete!

Mereu mă îndemni să nu las să încolțească în inima mea nicio supărare...

Între fericire și tristețe există o fanta extrem de îngustă! Uneori, inima pulsează câteva secunde în teritoriul fericirii, apoi se dezechilibrează și cade în tărâmul tristetetii.

Am multe motive de îngrijorare dar, când văd cununa ta din ramuri fragede și zâmbetul tău nepământesc, simt ca Dumnezeu mă iubește!

More ...

Simțul meu

Pe firul nopții târzii, fără ecou,

Se leagănă gândul, goală-i coroana,

Viața, un cimitir de vise, mereu,

Cu pași de ceară printr-o zonă străbună.

 

Fiecare clipă mușcă din timpul meu,

Ca un șarpe ce mestecă soarele muribund,

Iar râsul lumii e doar un ecou mereu,

Într-un vânt care nu ține nimic sub tund.

 

Caut în pietre, în ape, în frunze căzute,

Un sens ce se ascunde, obraznic și ascuns,

Dar umbrele-mi răspund cu glasuri mute,

Și-mi lasă sufletul în gol, nesfârșit și dens.

 

Poate că viața e doar o poezie mută,

Scrisă cu sânge pe marginile de speranță

Și noi fantome care se caută în luptă,

Între durere, râs și tăcerea de față.

More ...

Socoteala între mamă și pui

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

 

 

More ...

BILET CĂTRE NEMURIRE

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍