Catacombe - 2 - Ecou

Plăcut de toți când înțeles de nimeni,

Vând venin pe bunătatea vorbelor vândute,

Semeni și gemeni de-am fi, ne vindem ca demonii

Prin pacte ce urăsc să le recunosc valorile pierdute.

Privește-mi inima cu ură, că de iubire-s sătul,

Crezând într-o minciună adusă de minutul

Visător, ce pururi țese speranța trasă pe ață –

Muritor credul, râvnind la tot ce se minte în viață.

Familia de porțelan... o sparg constant,

Încredere de fier, arzând ca un mutant

Într-o lume încrezută și fără un crez.

Prost eu că încerc să creez.

Suntem grămezi compuse din atomi.
Într-o mare a nimicului, înconjurați de lumi,
Doar că ne autodistrugem,
Cât timp singularitatea ego-ului
E prezentă în sistem.
Cedăm rapid vocii ecoului...

Ajungem să ne schimbăm fără seamă,
Până se creează
Distanță între noi, operată de spaimă,
Regăsiți prin deșertul în care haosul planează.

Suntem formați din celule,
Dar avem legătură doar prin formule.
Ele sunt compuse pentru același scop:
Să ne lege și susțină cu fiecare strop.

Noi jucăm rolul infecției,
Învăluiți de secrete în numele protecției,
Puterea gândului devenind... jucăria percepției,
Ne-am dezvoltat doar să ne descompunem.

Într-un mod scârbos ne supunem,
Fără reacție la torturi,
Conductori de lovituri,
Ne desfigurăm între noi,
Aruncăm conexiunea la gunoi,
Mirându-ne de ce... suntem goi.

Luptând cu oxigenul împotriva sufocării,
Câștigă puterea stării.

Mă judecați, cu vocea subiecților mei,
Pentru că nu puteți fi ca ei.
Prizonieri liberi, la mila percepției...

Gândiți relativ,
Trăiți relativ,
Simțiți relativ,
Vă închinați la sedativ,
Scuipați litri de venin,
Dați vina pe divin
Și cereți iertare din senin.

Ei urlă când văd seringa umplută,
Sceptici la orice ascultă,
Nu se ating de orice băutură făcută,
Tremură când au lama apropiată.

Aspiră la luciditate,
Nu stau în pat cu calmitate.
Focul speranței arde fără pic de răutate,
Îi admir iubind orice clipă detașată.

Savurează orice mâncare venită,
Se bucură la orice companie primită,
Se zbat pentru ceea ce-și doresc,
Organele prin care trăiesc.
De aceea îmi cer să mă opresc.

Sunt gelos când îi privesc.
La final... doar ei se liniștesc.

Statui

Visele m-au convins să le urmez,
Minciuna și-a spus adevărul,
În calea urmată invidiez,
Și-așa îmi pierd cuvântul.

Singurătatea-mi e prieten cel mai bun,
Nu mă părăsește,
Nu mă face nebun,
Gândul la... „probabil” mă-ncălzește.

Zâmbetul desfigurat apare din nou,
Vrea să iasă din cavou,
Cu râuri fluide cuprinse de vină,
Ce se scurg din fața sculptată ce-ascunde o ruină.

Observ ce vreau să aleg,

Alerg spre ceea ce vreau să leg,

Selectiv, prin selecție mă pierd,

Alegând minusul ca singur acord.

Dreptate minciunii evidente,

Dependență de scânteie prin momente,

Decid căile călite, apoi promit,

Serios și uimit... ajung să uit.

Vomit când revin la scenă,

Cu o seceră las mânia să devină

Funia ce-mi încheie alegerea;

Rea voința vorbește... și vrea.

Vinovatul vânat ce se victimizează,

Vizând propria-mi voce când relatează,

Cu un petic pe ochi — să nu-mi văd

valea săpată, sătulă de prăpăd.

Ceață

Merg grăbit în ciuda libertății,

Spre tot ce gândurile-mi pictează,

Munți de realizări, asta e vocea sorții,

Îmi spune, doar asta contează...

Dar de ce nu sunt fericit?

Sunt, dar diferit,

Cum adică e drăguț când ma auzi mințind?

Asta simt, nu pretind,

Sau asa cred, stai, asa am fost mereu,

Parca nu... oprește-te, culoarea,

Se scurge, nu mai beau, nu mai vreau,

Ba da, îmi place starea,

Pensulă dispare, o vreau înapoi,

Dispari haos, acum sunt in pragul vieții,

Credeam ca-s întreg, incep sa ma-ndoi,

De ce e totul în ceață în spatele porții?

Știu că sunt un ipocrit,
Știu că sunt, un om acrit,
Parcă asta mi-am dorit.
Oare asta... am simțit?

Ce naiba m-a rănit?
De ce m-a lovit?
Știu că mai am mult de trăit,
Așa cum știu că sunt de neoprit.

Alerg pe coridorul viziunii,
În timp ce alții merg orbiți de etică.
Carbonizez îndoiala în focul pasiunii,
Orice semn de întrebare... îmi face inima frenetică.

Perfecțiunea este simfonia critică,
— Vocea ei îmi e poruncă.
Rațiunea mă conduce spre lumină,
În timp ce emoția-mi poartă vină.

Echilibru-și are locul în ramă,
Pictat cu sângele... de pe a Haosului lamă.
Adevărul mă cheamă,
Doar că minciuna stă la vamă.

Masca-mi poartă fața împietrită,
Mănușile-mi țin ezitarea ferită,
Halatul îmi acoperă cicatricea putrezită,
Laboratorul îmi este casa menită.

Dacă ziua ar fi o noapte,

Totul s-ar spune în șoapte.

Dar prin zorii ce apar

Orice șoapte în van dispar.

Doar destinul îți croiește

Calea aleasă, și nu greșește.

Pe cereasca hartă a sorții

Creionează un însemn al vieții.

Acesta îți marchează soarta

Și nu știi când se-ntoarce roata,

Căci ești sortit ca s-o urmezi

Și îți rămâne doar ca să visezi.

Un an, o zi, un ceas,

Și ai reușit încă un pas

Să poți iubi și realiza

La orice vârstă ai avea.

Mai avem timp pana murim.

Acest timp nu semnifica nimic altceva

decât un proces de îmbătrânire ;

respirația amintirilor într-un aer friabil,

respiratie care nu este încă înghețata ;

armuri in forma de pene pentru păsări pereche,

păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.

Amandoua au nevoie de semințele vieții ;

zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei

atunci când viața isi pierde lumina ;

a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.

Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.

Prefera să alunece in introspecție

pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută

un sens fundamental al vietii

cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;

căutând armuri si o trezire la conștiința de sine

în ceea ce privește marea trecere

sau dispariția.

Gândurile-mi adunate fir cu fir

Ce în versuri doresc să le răsfir,

Au muza cu care să mă luminez

Inspirația ca stihul să-l încununez.

Din vuietul suspinelor sufletești

Pe care vrei, speri să-l liniștești,

Îl acoperi cu gândul tău celest

Și ascuns în fiecare nobil gest.

Grâul să se cultive în nord-est,

Bujorii să-nflorească în sud-est

Pomii să rodească în nord-vest

Și grădinile bogate în sud-vest.

Fluviul cu marea să se-mpreune

Cu voință de-a fi pace-n regiune.

Munți și ape de străbuni vegheate

Care-n țară de Dumnezeu-s create.

Lumina orizontului din depărtare

Să fie ca o undă vie de-ndreptare

A relelor ce pe pământ se-ntâmplă,

Și care au o formă conflictuală amplă.

Să lăsăm fluviul gândului bun să fie

Esența faptelor înșiruite-ntr-o grafie,

Cu care să putem mereu reaminti

Că munți, ape și cer, nu le poți clinti.

Riga Riga unde ești tu?
Sunt un conte fără Riga și Soare
Venit am într-un secol greșit
Riga Riga de ce nu te arăți ?
Rămân un cireș nobil între spinii plebei

în editu