Catacombe - 2 - Ecou

Prin munți de nisip,

clepsidra mă umple

de praf, până se înfirip

frânturi fragile, suple.

Goluri de aer să-mi sufle,

râsete bete ce aduc tunete;

ploaia seacă mă subțiază,

prin dansul mut aducând moarte.

Lumina imaginară o pliază,

de energie până la amiază;

înverzit de rază, una cu pământul,

simt păcatul construindu-și palatul.

Făcut din nisipul scurs,

zâmbesc, minunat de același curs

al mării negre întinse,

valurile precum părul... albindu-se

Statui

Visele m-au convins să le urmez,
Minciuna și-a spus adevărul,
În calea urmată invidiez,
Și-așa îmi pierd cuvântul.

Singurătatea-mi e prieten cel mai bun,
Nu mă părăsește,
Nu mă face nebun,
Gândul la... „probabil” mă-ncălzește.

Zâmbetul desfigurat apare din nou,
Vrea să iasă din cavou,
Cu râuri fluide cuprinse de vină,
Ce se scurg din fața sculptată ce-ascunde o ruină.

Într-o fugă constantă spre succes,
făcând exces de stres —
asta îmi doresc
sau aici mă opresc?

Toți au reușit, cu mine în urmă,
mergând pe sârmă spre altă cârmă.
Văd aceeași destinație ce-mi curmă
setea de eșec infantil ce urăște.

Visul mă pornește, dorința-mi vorbește,
forțând firea ce lovește
de muntele curgând.
Prin gând, în smoală mă vând,
plutind, uitând de ce voiam visând.

Mișcat de ticăit,
încrezut, apoi asuprit,
realizând corpul ce vrea să fie oprit.

Mi-am găsit ritmul printre fețe —
e într-un alt stil de dans:
printr-un vals de experiențe
ajungând la adevăratul sens.

Râde și roade…

cu mâna pe carne prinde,

printre oase ferme surprinde

dâra de gol — și mă crede.

Vina e a vinovatului,

vânând vina nevinovatului,

a cărui vorbe vagi

varul le pictează cu negre dungi.

Crezut, pe deplin neauzit,

zidind zarea zguduit

de întrebarea fără liniște,

pășește pe pajiștea de muște.

Mușcă din răspunsuri,

din răsputeri caută sensuri;

cu destinații senine văzând,

sătulul mâncând totul — flămând.

Când totul cade…

roade și râde.

Suferința ta îmi oferă putere,
Dar, în realitate, eu simt mai multă durere.
Nu fac asta din plăcere,
Doar că nimeni n-a vrut să se ofere.

Te-ai sacrificat onorabil —
E admirabil și hilar
Că ești tratat atât de oribil,
Iar pentru cei pentru care-ai făcut-o, totul e-n zadar.

În timp ce zaci în întuneric,
Mutilat de-un isteric,
Ei au dat totul uitării,
Tu te lupți cu frustrarea pătimirii.

Dar se pare că-i plăcerea firii,
Precum pretenția la carnea servită
Când animalul nu alege moartea primită.
Suntem primitivi în acțiuni —
Doar că sunt alte presiuni:
Se numesc promisiuni.

Azi sunt mâncați cei buni,
Înghițiți de cei cu-adevărat nebuni,
Mâine devenind imuni,
Rupând burta și uitând de minuni.

Mă surprinde că nu vrei să te răzbuni.
Merită cu adevărat să te arzi
Pentru oamenii în care crezi?
Pe cei pentru care te pierzi?
Și, când o faci și cazi —
Nici că-i mai vezi.

Dar în focul meu arzi liniștit.
Nu încerc să te mai agit —
Te descurci perfect singur.
N-ar fi prezis-o niciun augur.

Finalul devastator al unui basm:
De la relaxare la spasm,
De la vorbe și râsete lucide
La oase rupte și plânsete fluide.

Minunea prostiei e că îți place.
Suferința inutilă pare că-ți dă pace...
Asta până când reîncepe
Zgomotul tăcerii pereților ce-ți vorbesc.

Știu că ai vrea să te amorțesc.
Aș vrea să-ți mai ofer din ser,
Dar trebuie să te trezesc.

Din păcate, ăsta nu-i rai —
Și tu nu ești liber.
Ești cobai.

Am primit mai mult decât pot duce,

voci suave șoptind la răscruce,

prin noroi adus de ploi în gunoi —

să rămân cu ele? Nu voi…

Plânge cu lacrimi de ceară,

împins de alcool, seară de seară;

lângă mine, lângă ruine,

construiesc masa plină de rușine,

la care mă rog să dispară,

împreună și prin goluri,

să cunoaștem viața reală...

aș vrea — dar am primit alte cadouri.

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Chipul meu nu l-am ales eu,

Îl poți privi cu nepăsare,

Dar în pieptul meu e inima...

Chipul ei e ninsoare,

E val, e clopot, e floare...

E simfonia tristeții și a fericirii,

E apus și răsărit,

Și mai presus de toate e infinit...

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

Mă îndrept spre o răscuce

Nu știu drumul unde mă duce!...

Chipurii stranii ,cu priviri viclene

Vin să mă cheme.De voi merge

Pe calea ce  mi-o arată

Voi avea ,o viață  îmbelșugată

Cupa vieții cu dulceașă ,

Vedeți asta  e problema

Nu știu să rezolv  dilema !...

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Am vrut să zic, dar gerul mi-a frânt glasul,

Rămâne doar fumul subțire-n piept;

Ce-am făcut? S-a stricat ceasul.

Și tac. Și ninge. Și aștept.