Fantome - 19 - Balanța Vinei

Mormântul Ideii

Te văd dar nu pot sa te-ating,

Ești acolo și aici, nu pot sa explic,

Flamă între pereți, mă sting,

Încet, suflă, în jocul stafiilor ridic,

Clepsidra, nebăgată în seamă se scurge,

Nisipul prin gâtul prăfuit,

Până-n curaj, pe lumânări merg,

Sa mă-ncred? M-am oprit,

Zâmbesc și glumesc sa nu mă vezi,

Iluzia aprecierii-mi zâmbește,

Cu gura crăpată, oglinda-mi șoptește,

Mai ai ce pierde?

Salvator de dinozauri în deșert,

Încă aștepți sa plouă,

În fața strigoiului te prezinți mort,

Ai nevoie de-o busolă, două?

Apa rece-a răbdării mă-mbată,

În cerc sap sute de morminte,

De ce e noapte?

Cineva să mă scoată.

Lanțuri de așteptări mă așteaptă,
În șoaptă, prin pași,
Spre curaj nu mă lași,
Și strângând de mâna ruptă.

Am uitat ce voiam,
Te văd cum reușești,
Șlefuind fără să te oprești,
Când lângă tine nu eram.

Cald, dar rece în mâini se scurge,
Sânge negru, colorat de păcate,
Plânge prin canale în timp ce fuge,
Dar nu ajunge să-mi lase intențiile curate.

Așezat în așternuturile labirintului deciziilor,
Viitorul îl vizez, vizitând viciul ideilor,
Mergând nemișcat spre ecranizări,
Pe cărări de nisipuri mișcătoare, infuzate de stări.

                                                                            A.V

Fără gust, fără savoare,

mă satur doar din pornire,

umbra-mi umilește chipul șters

prin ștrasuri trase pe dos, invers.

Vinde-mi jena și reținerea,

pe perna de ace-mi pierd simțirea,

spune-mi tic, să-ți spun că tac,

înverșunat spre-același atac.

Dus spre ciobul calm și roșu,

lașul prin lăcaș, prin duș,

dușmănos zâmbind la găuri,

între seri urmând aceleași săruri,

Orientat, relative, de busola șanselor,

ale văilor prin valuri, sub voal,

spre mal, la mâna parolelor,

lovind singular destinul dual.

La răscruce de întrebări,
Într-un x de încercări,
Încrucișat într-o stea căzătoare,
Asterisc cu speranțe de urcare,

Treaptă peste treaptă — aleargă,
Nu mai fugi... așteaptă,
Rămâne în spate, fă-o să meargă,
E bună, sigur te iartă,

Până îți vine nota de plată...
Nu știe să uite,
Ești mințit când crezi că-ți promite,
Început și decurs fără lacrimi și râs,

Doar un orb o descrie în cuvinte,
Când un mut o privește, râcnește din glas,
Precum ologul în timp ce o ia la vals,
Și ciungul ce o ridică spre cer,

Surdul ascultând-o, simte un impuls,
Mai mult și puțin, de la tine sper,
Rănește și vindecă fără oprire,
Nu contează că-mi ies din fire,

Chit că mint și-mi arăți adevărul,
Sau contextul încă nu e viitorul,
Continuăm fără idee, de același fir legați,
Bogați prin tine, dar de confuzie secați.

Ai înflorit în toamnă

prin zile pline de ploi,

udă sloi cu forma de trifoi,

înfoiată, fermecând orice rană.

Îngână și se închide cu plăcere,

durerea devenind, deodată,

doar o amintire uitată;

pata se transformă în tăcere.

Zâmbește-mi prin ale tale petale,

ce-mi umple spațiile goale,

la vale umbând, noile imagini

lipite ca de magi pe pagini.

Se scurge ca nisipul…
rece, lipsit de orice scrupul.
Aștept să-mi treacă minutul,
poate își schimbă cursul.

Borcanul regretelor rămâne fără spațiu,
îmi dau ceasul înapoi,
dar timpul nu mai vrea război —
plânge după armistițiu.

Ți-am scris cum vreau să fiu,
mi-ai înapoiat o foaie goală.
Nu mai am nevoie de morală,
gustul m-a lăsat fără plăcerea reală.

Vorbesc singur despre tot,
tu mă socotești netot.
Încerc să fug — nu pot.
Șterge urme.

Ne urmăresc turme
de umbre nesătule.
Valuri de lumină — adu-le.
De ce acum nu mă mai asculți?

Parcă suntem doi muți
într-o cameră cu oglinzi pierduți.
Nu mai văd niciun chip.
Îmi închipui că nu mă auzi când țip.

Cum am ajuns aici?
Făcând gargară cu frici,
conștient de riscuri,
șocat de urmări,

cu urări pentru demoni, plini de mirare.
Nu-ți cer o schimbare,
doar să lăsăm în uitare,
să fim cum eram la intrare,

împreună, în aceeași visare…
— Dar ai dreptate:
clepsidra se-ntoarce și… suntem prea departe.

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    Şi m-aş opune lui Neptun 
    Zădărnicind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerând apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimile de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile îngreunate-n pene 
    M-aş încumeta să zbor în treacăt 
    Pân' la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…

Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare, 

Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,

Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...

Clopote ce sună-n limba de șarpe,

Ne ademenesc într-o falsă comuniune

Sufocând sufletul cu minciuni veninoase

Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.

Ca sărutul morții și mângâierii de harapce

Sorb și pân' la ultim' strop de sânge

Să punem genunchi în față la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.

The sun rises once more, on the dark Plutonian shore,  

Such is fate! Helen, Guinevere, Eurydice, Lenore.  

Before the expanse of time shall set and fall.  

Do we not need new muses, new passions of the heart?  

Let us find excitement in Babylon, Assyria, in Gaul...  

Exotic paint, strange backgrounds, awe inspiring art,  

Different sights, original notes drawn on the harp.  

Marvelous and strange phrases, glamorous verses that cut sharp.  

The thing of evil, the prophet, has flown off the Pallas bust, 

South of the Dardanelle's waters, only marred stone pillars, ruins and rust. 

The songs of Orpheus have grown mute and subdued. 

The Sibyl's prophecies have long been dimmed, forgotten.

The knights, flowers adorning their stone armour, upon fields are strewed. 

The stem of the everlasting rose, wilted and rotten,

Its treasure of colours faded and silent,

The petals, withered by a death too violent.

As the strings vibrate, shake their dust,  

To allow new sounds to appear, we must.  

A ceaseless cycle of our world that might one day end,  

The last speck of light will submit to the vastness of the dark. 

What words will we use then? When our will can only bend,  

To the will of the null, the vast expanse that used to mark...  

Our consciousness and our belief in a loving God,  

Haven't we been taught to peer past this façade? 

We raised glittering spires of golden onyx and marble.  

The monuments of our empire would never again lose their sparkle. 

For millennia we begged for our salvation,   

On our broken knees and bleeding elbows.  

We burned our children at the pyre for the cessation,    

Of the enmity that through the world silently rose,  

Still, not a weak murmur or a shaky voice could we discern. 

It's going to be a long time yet, before we finally learn...  

That our lord and savior has no other abject desire,  

But to stand, watch and play his magnificent lyre.  

Mercy, pity could never be afforded to such sordid creatures.  

But Lo! Rejoice! We were created in your image, 'lest we forget.  

Our anger, cruelty and lust are your best features.  

Why did you leave us? In this empty universe set?  

Oxygen, gravity and heat, all things are absent here, 

We built complex machines of iron and oil to mimic our lonely sphere. 

No borders now, for our unstoppable force, 

On the universe itself, our laws we shall forever enforce. 

Not questioning the way atoms or electrons move. 

But imposing our rules on every facet of existence, 

No being left to alter, nothing left to prove. 

The ability to go to any length, to any distance. 

All for a single perspective, one true aim. 

To fan the orange flame, impose our eternal claim. 

Glass domes and resplendent columns now adorn, 

Planets where man could never have imagined being born. 

Statues of jade crowd our artificial slate, hunting for design despite already being cognate. 

And yet, our essence doesn't feel entirely complete,  

A famine inside our psyche that we cannot sate.  

The all-devouring need for the new that conquers our conceit.  

New pleasures, abstract ways of intense feeling.  

Obscene intercourse and beautiful drama keep our life appealing.

Doesn't it all lie in a paradox? In this contradiction? 

We struggle for the impossible despite its constriction,

Yearn for the novel even if it's never enough.

Distraught when west impetuously becomes east,

Yet mortified, when time forgoes its ancient rebuff.

A curse from which we shall never be released.

We are Adam's children, his feather is our plume.

...Eritis sicut deus scientes bonum et malum...