ŢIPĂTUL...

În odaie se lăsase o răcoare nefirească de mausoleu... Am închis cartea, nu înainte de a îndoi colțul paginii citite, am stins lumina de pe noptieră și m-am vârât între așternuturile râncede și neprietenoase... Era o seară liniștită, târzie de mai... Afară vântul agita brazii șuierând printre crengile lor, zgomot care avu neașteptatul dar de a mă liniști de toată agitația de peste zi...

Absent, priveam umbrele de afară proiectate pe tavanul odăii mele, gândindu-mă la ale mele... câte sunt, câte s-au adunat... Și erau câteva. Destule... Apoi, gândurile începură să roiască aiurea, dezordonat, într-un vârtej multicolor, greu de deslușit... Oboseala zilei mă ajungea în sfârșit din urmă: am adormit...

... se făcea că pășeam cu curaj, pe dalele sparte în marmură ale unui drum înclinat, sinuos, care urcă dealul către templele solare... Acolo, în bătaia vântului, șase fecioare mai țin încă pe creștet friza unui antic templu: Erehteion și cariatidele lui credincioase, cu ochii pierduți în neant, nemișcate în eternitatea lor de două milenii și jumătate...

Acropole. Măreț. Impozant. Partenonul își aruncă umbrele înșelătoare ale coloanelor sale, nepăsător privirii mele cercetătoare... Secolele au trecut peste el fără să-l înfrângă. De macaraua mare și galbenă stă atârnat în funii groase un imens bloc de marmură, care așteaptă adormit să-și regăsească locul. Templul încă se reconstruiește. Perpetuu...

Cicadele își cântă delirul după-amiezii în soarele necruțător al Greciei, iar noi urcăm stâncile Areopagului, acolo unde Ares și-a primit osânda, iar Sfântul Pavel și-a rostit credința. Atena se prăbușește sub picioarele noastre îmbrăcându-se în azurul depărtat al Mediteranei... Doar vântul aprig ne clatină credința...

Coborâm, striviți de greutatea istoriei, până la Herodeon, unde ne risipim ecoul până la templul întreg al lui Hefaistos, însă nu zăbovim prea mult în umbra-i răcoroasă, pentru că democrația ne cheamă să o descoperim pe culoarele Agorei, acolo unde încă se mai aud vocile Ecclesiei...

Cu ochii burați de lacrimi, privesc cu uimire mută prin geamul gros al vitrinei, pietrele psephoi, care au rezistat trecerii timpului: istoria nu le-a pierdut, păstrându-le mărturii ale libertății votului majoritar până în zilele noastre. Cu toată forța lor, pietrele n-au putut opri osânda lui Socrate... Uneori, chiar și libertatea votează împotriva înțelepciunii.

Dar înțelepciunea șoptită de Socrate pe treptele Agorei încă mai dăinuie, strecurată prin scrisul discipolilor săi, întrucât Socrate a grăit, fără a mai avea timp să scrie... Ce păcat, mă gândesc, că vocea lui a trebuit să ajungă până la noi trecută prin mintea altora...

Da... Am ajuns să calc pe urmele pașilor săi, întrucât am iubit întotdeauna adevărul! Iar această dorință pe care mi-am împlinit-o la anii maturității - aceea de a-i călca pe urme - a izvorât dintr-o imagine a filozofului, imagine pe care am primit-o de la o colegă de școală generală, sub forma unui semn de carte.

Am purtat acel semn de carte cu mine, mulți ani, până astăzi. L-am prețuit ca pe o promisiune pe care mi-am făcut-o atunci și de fiecare dată când îl priveam, închideam ochii și mă proiectam ca om matur, pe dealurile Areopagului, să-mi regăsesc ecoul pașilor în cuvintele marelui filozof...

Aud ca prin somn, târziu, în noapte, cum șuieră obosit un marfar... ce poartă cu el amintirea unui moment care avea, mai târziu, să se împlinească în faptă. Socrate și-a grăit adevărul: știu că nu știu nimic.

Mie, dintre multe alte lucruri, îmi plac felinarele. Pentru formele lor unice, pentru utilitatea lor, pentru lumina lor, pentru flăcările jucăușe dădătoare de lumină, de viață, de speranță... Pentru simplul fapt că au forța și tăria de a alunga umbrele și întunericul... Căci fără lumina lor, ar exista doar întuneric.

Am întâlnit multe felinare în calea mea. Unele 'nalte, zvelte, străluminând slab, cu blândețe, dimprejurul, altele mai mici, zgârcite cu lumina, atârnate de zidul vreunei case mai vechi, veghindu-și eternitatea numai în crâmpeie de lumină, altele, solitare, luptându-se cu fuioare de ceață ce văluresc bănci la fel de solitare...
Toate mi-or plăcut, dar niciunul atât de mult ca felinarul bunicului meu, poate că tocmai aceasta-i, cumva, motivul pentru care îmi plac atât de mult felinarele...

Și-mi aduc aminte de-o noapte de vară, în care o furtună cumplită s-a abătut asupra satului, norii n-au mai rezistat și s-au frânt în torente de nestăvilit. Întreg satul a fost măturat de ape tulburi care au luat totul în calea lor: case, grădini, pasări, animale, chiar și oameni...

Casa bunicilor a scăpat teafără, plânsă doar prin câteva găuri din tavan, bunica a pus ligheane și crătiți ca să strângă toată apa, toate acele lacrimi, ca mai apoi să le verse în grădină peste florile ei dragi, - acum veștede -, bolborosind incantații ciudate, care mai apoi, aveau să le readucă la viață:

- Puni copchile, în calea lu' bune-tu felinaru', că-i noapti ș-a rătăci calea...

Am luat chibriturile de pe policioara de lemn a sobei, am înălțat felinarul de pe tocul ușii, i-am ridicat sticla, ș-am aprins feștila cu o flacără tremurândă, firavă ca inima mea, fiindcă bunicul își pusese cizmele grele de cauciuc dimpreună cu haina de ploaie și plecase de ore bune în sat, să ajute...

Am pus felinarul în fereastă, dând perdeluța deoparte și stăteam cu bărbia sprijinită-n mâini, sfredelind cu privirea întunericul greu, încercând să deslușesc silueta înaltă a bunicului...

Era târziu în noapte, orele se scurgeau greu, casa era acum liniștită, s-auzea doar ticăitul orologiului vechi ce purta ecoul oftatului bunicii, care-și făcea de treabă cu ochelarii apucați pe vârful nasului, cusându-și în petice de pânză, neputința...

Iar mie mi se părea că întreg cerul se prăbușise din genuni peste toată valea, învăluindu-i suflarea cu o neliniște nefirească, inima îmi zvâcnea în piept cu putere, pulsându-mi sângele înspre tâmple,  aerul se lăsase greu de respirat, iar încordarea se făcuse stăpână peste toată casa...

Priveam din când în când la flăcăruia palidă a felinarului, jucându-și umbrele pe păreți, stârnind gloate de animale fantastice. Și dintr-odată mi-am dat seama că lumina felinarului răzbătea din bătăile inimii mele, scoțând dintre umbre silueta înaltă și subțire, mult așteptată: 

-Ai venit bunicule... Te rog lasă-mă să-ți luminez calea... (Sufletul meu e deschis...) Intră...

Am întâlnit multe felinare în viața mea. Unele aprinse, altele stinse. De cele mai multe ori, n-am știut de dragostea mea pentru ele. Am aflat-o doar când am încercat să le aprind, să nu le las stinse în uitare, căci uite, în crâmpeiul  lor de lumină,  am zărit fie chiar și pentru o clipă, chipurile unor oameni care au însemnat și încă înseamnă ceva pentru mine...

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

Află-mă-n rime și clădește-mi cuvânt,
Sădește-mă-n soare, să te curăț de patimi.
Acoperă-mi trupul cu negru pământ,
Risipește-mă-n râul acesta de lacrimi...

Fii umbră, lumină, fii fulger, furtună,
Ridică-mi o stavilă cu propriul tău trup.
Să mă pierd, la final, în lumea asta nebună,
De mine și toate aș vrea să mă rup...

Am ars pătimaș în zadar, cu iubire în glas,
Am căzut iar și iar, ca din nou să mă-înalț.
Pe tine, în urmă-mi, am ales să te las,
Căci doar tu ești pasul pe care-l descalț...

Și fiindcă afară e toamnă, e frig, și-i târziu,
Te uită la dansul de frunze risipite în vânt.
Și-amintește-ți atunci când n-am să mai fiu,
Că-n rime mă afli, clădit în cuvânt...

    Am dansat, pierdut, în frunzişul de nori, 
    Călcând nestemate căzute din sori, 
    Ameţit de razele dulci şi răscoapte, 
    M-am pierdut în ecoul cicadei din noapte... 
    
    Am plâns şi dulce, şi-amar - inutil, 
    În braţele tale, ca un copil, 
    Ca o toamnă întinsă, încet, peste buze, 
    Culori aurite-n pelinul din frunze...
    
    Am râs fericit şi trist deopotrivă, 
     - Fără prea multe suspine-n derivă -
    Ştiind că în ploaia măruntă şi rece, 
    Această iubire de tine, nu-mi trece... 
    
    Am plecat privind peste umărul gol, 
    La îngeri, cum cântă, troparul, în cor. 
    Un ciob de lumină strălucea în altar, 
    Risipind în văzduh al tămâiei nectar... 
    
    M-am rugat în surdină la icoana cu sfinţi, 
    Ce se uită la mine, cu dojană, cuminţi, 
    Şi-am căzut în genunchi, iertare să-mi cer, 
    Pentru nopţile albe, la care încă mai sper... 
    
    Mi-am văzut mai apoi, clar şi firesc, 
    Infinitul meu drum pe care păşesc, 
    Visător, călător, spre niciunde, plecat, 
    Un ultim cuvânt, un poem terminat…

Dar lumea zice că am mâini de aur,

Că din piatră seacă pot face un tezaur.

Sunt un om simplu cu palmele crăpate,

Căci zidesc ziduri de lemn şi de piatră zi şi noapte!

Sunt un om simplu şi muncesc în sudoarea frunţii,

Pentru bucata mea de pâine pot ciopli şi munţii.

Sunt un om simplu, dar când săp o fântână sau ridic un gard de piatră.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a pus în mâni un ciocan şi o daltă.

Când îi fac unui bătrân un scaun ca să poată sta cu ai săi la masă.

Mă simt împlinit şi viaţa îmi pare mai bună, mai frumoasă.

Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul  tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.

Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac  cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.

Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .

Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă  înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus  era escaladat……

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

Din iarba verde o nouă zi se înalță,
Cu rouă limpezită ecoul se-ncalță,
Tăcerea e jertfă, cerul ascultă,
Pașii mei goi - sunt rugăciune înaltă...

Tremurând în emoții, lacul m-așteaptă,
Coloane de jad către hăuri se-ndreaptă,
Lumea, încet, se trezește la viață,
Iată, cerul măiastru de nori se agață...

Rătăcesc fără voie prin sufletul meu,
Printre amintiri, fără țintă, mereu,
De sub pleoape lumina își caută calea,
Etern condamnat să ard odată cu zarea...

Sunt singur, însoțit doar de umbrele mele,
Din mine gânduri răzbat ca razele grele,
Strigătul meu sparge în frunze tăcerea,
Unde ești Doamne? Care Ți-e vrerea?

Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.

Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.

Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.

Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.


Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.

Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.

Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.

Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.


Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.

Drumețule din calea vieții

Ce porți pelerina bătrâneții,

Și pe umeri multe primăveri,

Să nu gândești că sunt poveri.

Semnele destinului cel hărăzit

Pe drumul ce-ai fost călăuzit,

Îți va aduce un dulce strop auriu

Și seri tandre cu parfum purpuriu.

Speranța în toți anii care vor veni

Sufletește-n bucurie ți s-ar cuveni.

Iară gândul sincer cu drag împletit

În buchet de cuvinte este adăpostit.

Plăcutul sentiment ce nutrești

Când pe cerul vieții privești,

Accepți mișcarea mirifică a norilor

Și trecerea uluitoare a anilor.