ŢIPĂTUL...

    Pășesc pe așternutul plin de frunze,
    Și vin, umil, în fața ta cu scuze,
    Tu, Toamnă, serenissimă și-nmiresmată,
    Binevoiește, fii blândă, și mă iartă...
    
    Și dacă m-ai ierta, de trena-ți udă,
    Am să-ți culeg dovlecii copți cu trudă,
    Și-aș respira aroma ta mireană,
    De mere și de vin, ce-mi picură pe geană...
    
    E vremea să ridic în cinstea ta paharul,
    Căci știu prea bine care-ți este harul -
    De-mbraci pădurea-n aur și tămâie,

    Și-alungi cocorii, să zboare în pustie…

    Eu mi-am dorit sărutul tău aseară, 
    Precum fitilul ce topeşte-n ceară, 
    - Să-l simt pe buze dureros şi-amar -
    Străluminând icoanele-n altar... 
    
    Căci lângă mine tu n-ai stat, 
    Iar aşternutul mi-a fost pat, 
    Doar pentru gânduri inutile, 
    Ce s-au trecut lăuntric şi futile... 
    
    Această noapte nedormită,
    Confuză-n vise şi-ncâlcită,
    Cu greu s-a prăpădit în zori, 
    Înrourând petalele de flori... 
    
    Acum, zadarnic mă săruţi...
    Degeaba vrei să mă ajuţi,
    Să uit de noaptea asta grea 
    Şi de cumplita nepăsare a ta…

    Soarele verii va muri în curând.
    Prin nori plumburii, pe cerul flămând,
    Păsări străine vor pleca fără niciun cuvânt,
    Iar noi vom trece prin ploi și prin vânt...
    
    Pășind pe frunzele moarte așternute pe jos,
    Într-un covor colorat, moale și gros,
    Ce fel de om grăbit ești tu de nu mai vezi,
    Cum toamna asta brumărește brazii verzi?
    
    Te uită, ploaia-mi bate-n geam cu șoapte,
    În casă-i pace cu aromă de mere coapte,
    Învinețit, amurgul se ivește-nspre fânațe,
    Iar eu, înfrigurat, te strâng sfios în brațe...
    
    Hai să ciocnim în cinstea lunii pline de-afară,
    O cană de vin fiert cu dafin și cu scorțișoară,
    Să-mi fii și să-ți fiu umbră, prelungă pe perete,
    Scăldată în lumina ce tremură-n secrete...

    Nu vreau să vorbesc...
    Căci vorbele mi-ar răsuna străine, 
    Vreau doar în braţe să te ţin...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Urcând în mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să te privesc...
    Căci ochii mei mă-nşeală, 
    Vreau doar să te ating...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Cum se scoboară-n mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să plec fără să ştii...
    Că toată viata mea am vrut,
    Să stau în umbra ta...
    Să-ţi spun din când în când...,
   
    ... Că vreau să simt din nou,
    Cum se strecoară-n mine 
    Magia primului sărut...

    N-aş scrie multe versuri,
    Să pun iubirea-n rime,
    N-aş sta atât pe gânduri,
    Mărunte şi infime...
    Iubirea nu-i monedă stearpă,
    De-o schimbi în pas cu timpul,
    Nu-i cântec lin din harpă,
    Ce scurge încet nisipul...

Alergăm. În fiecare zi, ca niște furnici, rămase fără mușuroi, mai ții minte când, copil fiind, dărâmai cu bățul un mușuroi de furnici, stricându-le agoniseala de-o viață, iar ele înnebunite dădeau buzna ca să piște agresorul?

Așa simt eu că suntem noi astăzi. Alergăm tot timpul, Doamne iartă-mă! Care-ncotro, la job-uri, după cumpărături, după plozi, să-i aducem de la școală, acasă, cu mașina, că de, le este greu mititeilor de ei... Alergând după bunăstarea noastră cea de toate zilele, uităm, să mai ridicăm privirile din pământ, și nu mai vedem albastrul cerului sau licăririle de stea...

Adunăm boabă cu boabă grâul muncilor noastre, ca mai apoi să le măcinăm pe lucruri de care n-avem nevoie, dar fără de care nu mai putem trăi... făină risipită-n vânt care nu va mai dospi în pâine, niciodată.

În aproape fiecare zi, căci mai sunt desigur și mici excepții, în drumul meu către muncă, întâlnesc aproape aceeași oameni, grăbiți, ca și mine, pasageri vremelnici al aceluiași drum cu finalitate, în mod invariabil, în opt ore rupte din viețile noastre, preț tot mai greu de plătit zilele acestea...

Întâi, în cale îmi apare "domnul cel sobru", un domn între două vârste, cu aparență de om foarte ocupat și important, îmbrăcat în aceleași haine vechi, cu un număr mai mare decât i-ar trebui, ne intersectăm, fără să ne salutăm, întrucât nu ne cunoaștem, doar ne privim cu curiozitate cu coada ochiului, trecând unul pe lângă altul, având grijă la drum...

Apoi, îmi iese în cale o "tânără doamnă", proaspăt pensionată, care, fără vreun scop lucrativ, cutreieră dis-de-dimineață străzile, încercând să-și mențină silueta și frumusețea binișor trecute, în așteptarea iubirii vieții ei, încă neaflată... Ne salutăm în treacăt, din vârful buzelor, fiindcă ne știm din vedere, dânsa fiind ușor nemulțumită că a ales același traseu care îi trădează menirea, scopul...

Cu gluga de la hanorac trasă adânc peste ochi, ghemuit pe treptele magazinului de cartier "cu de toate", savurându-și tacticos țigara și cafeaua la păhăruț de carton, își face veacul un "muțunache" de om, probabil muncitor în construcții. Nu ne salutăm, doar ne cercetăm în treacăt cu privirea, fiecare văzându-și de-ale lui: eu cu gândurile aiurea, el la cum să facă rost de bani pentru a-și plăti vreo rată la bancă...

Apoi, apare, din când în când, "domnișoara cu tupeu", să zici că-i trecută de treizeci, îmbrăcată întotdeauna fustichiu, cu o coafură neobișnuită și machiaj intens, gotic, tunsă scurt, cu cârlionți atent așezați într-o parte și de-o culoare îndoielnică, un fel de roșu-aprins înspre roz-vinețiu, rebela drumului, genul "l don't give a damn", dar căreia îi pasă de fapt de părerea celorlalți, încercând să promoveze în jur o imagine de femeie independentă, căreia nu-i pasă de convențiile sociale, dovedind în fapt contrariul prin atitudine și îmbrăcămintea nepotrivită vârstei...

Iar mai apoi, pe la jumatea drumului, trec pe lângă o doamnă, "bancherița", atent îmbrăcată, chiar cochet aș putea spune, răspunzând la binețe zâmbind ușor ocupată, de la distanță, grăbită fiind să-și deschidă agenția, însuflețită de speranța unui număr cât mai mare de clienți, creditele așteaptă să fie acordate, cifrele condensate în bonități cât mai bune, analizele financiare, dobânzile, trebuiesc calculate, uf!, câtă-i mai treaba...

Mă opresc în stație, gâfâind final sfârșitul drumului. Mai departe voi ajunge cu transportul în comun, laolaltă cu oameni fără chip și identitate, o masă amorfă care se mișcă coordonat, întocmai ca un singur organism uriaș, un miriapod cu multe picioare, care se călca împleticit pe propriile-i picioare, împiedicându-se în colbul drumului, lăsând în urmă un murmur surd, o larmă inteligibilă, ca și cum și-ar drege vocile, vocea...

Câte-odată, mi-e dor de oameni, alteori, nu. Niciodată de pasagerii drumului meu către serviciu... Mai degrabă mi-e dor de altfel de oameni, oameni cunoscuți pe altfel de drumuri, drumuri deschise curiozității mele neostoite, drumuri străbătute în călătoriile mele aiurea prin lume, în care am întâlnit pasager oameni cu aceeași sete de cunoaștere ca și mine, cu același dor neostoit de frumos, oameni cu care am interacționat puțin sau deloc, fiindcă în fața frumuseților lumii nu încap prea multe cuvinte... Genul meu de oameni...

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Muita sensibilidade

A sensibilidade é boa à sua maneira. É bom ser sensível, lamentar quando alguém vivenciou acontecimentos menos agradáveis, estar com ele, ouvi-lo, tranquilizá-lo, compreendê-lo, aliviar seus sofrimentos, suspirar com ele, chorar com ele. envolvê-los quando estiverem com frio, enfaixá-los quando o gato os arranhou (que também foi culpa deles arranhá-los, porque não sabem brincar com isso), colocar uma bolsa de gelo neles da geladeira por causa de um tornozelo torcido, enxugar as lágrimas, dar remédio para baixar a febre, protetor labial para evitar que fiquem tão rachadas, desinfetar as cutículas sangrentas quando não sabiam fazer as unhas, queriam ter unhas mais compridas do que tinham naturalmente, porque é a moda, e agora só têm sangue, vamos colocar mosquiteiros, para que não mordam tanto, chupem o sangue, não transmitam malária nem febre amarela, vamos levar inseticidas, se eles ainda insistem em entrar em casa, vamos pegar também um ventilador para dispersar o cheiro dos inseticidas, deixar a janela entreaberta para que os mosquitos não entrem e saia o cheiro do inseticida. Vamos ajustar a caldeira para dar também água quente, não só fria, porque aí será necessário ainda mais cuidado. As economias não levam realmente em conta as necessidades individuais das pessoas; são mais uma necessidade egoísta de um homem.

Também não vamos economizar nos suplementos que fortalecem o sistema imunológico, como a vitamina C, que tem um sabor deliciosamente cítrico e não custa muito, é acessível, você consegue com uma simples limonada, então não temos motivos para deixar de comprá-lo .

Vamos comprar blusas grossas e fofas, que só servem para ficar em casa. Vamos levar a máscara de cuidado facial, máscara que previne o aparecimento precoce de pés de galinha e linhas de expressão. Somos muito jovens para ter rugas!

Em geral, a sensibilidade é irmã da generosidade e do cuidado, mas o que fazemos quando ela foge do controle, atinge novos patamares, não tem limites? Essa ainda é uma sensibilidade benéfica, saudável e bem compreendida? Não, claro que não. Já algo em nosso jeito de ser está rangendo, e essa sensibilidade é o principal sintoma. Seria apropriado nos perguntarmos: “Por que sou assim?”, “Estou exagerando?”, “O que me leva a ter reações tão intensas a coisas essencialmente triviais?”

Você encontrará a resposta perdida em algum lugar do seu passado. A sensibilidade de que estamos falando surge como resultado de um episódio traumático da vida? Você não demorou tanto quanto esperava em uma prova e desde então decidiu desistir de tudo, achando que não adianta mais? Você não teve as oportunidades que esperava? Você não foi capaz, devido às circunstâncias, de fazer algo que se propôs a fazer? Se a resposta for “sim” para pelo menos metade delas, então não estamos falando exatamente de sensibilidade, mas de uma reação adversa a coisas que aconteceram, que nos machucaram momentaneamente e deixaram uma ferida não curada completamente.

Como tal ferida poderia ser curada? Coçando cada vez mais. Sentado e analisando, de onde vem essa raiva acompanhada de sensibilidade? Você teve a coragem de ir para não sei que faculdade sueca. E aos 19 anos é preciso muita coragem, para pegar o voo, para sair da casa dos pais, de uma cidade do interior, justamente para um grande centro universitário. E aí o que ver, o caminho para o sucesso e faculdades interessantes para passar no currículo, não é apenas salpicado de momentos de paz, ela é daquelas que gosta de gritar, berrar, humilhar os alunos por não pronunciarem perfeitamente esta língua do norte - o germânico, que não conheço perfeitamente os tempos verbais, que não domino a gramática e a sintaxe... ainda é perfeito? Eu nem sei o que seria perfeito, quão perfeito seria, e não acho que a perfeição subjetiva deva importar. Se existissem alguns padrões objetivos, então sim, vale a pena aderir a eles, tentar alcançá-los, porque assim o progresso pode realmente ser medido e observado. Ao passo que, se são metas que apenas uma pessoa deseja, as demais não, não faz sentido nos compararmos, de qualquer forma não podemos avaliar ou pesar nada do que ouvimos. É certo que quem humilha os alunos por não saberem perfeitamente tem o coração de um silvicultor que derruba árvores numa esteira rolante sem olhar o que deixou para trás. Sim, os critérios de avaliação são muito objetivos, como pode você, como uma mulher de 58 anos, que só se cercou de sueco a vida toda, considerar que uma estudante de 19 anos deve ser igual a você em domínio, em habilidade ? Estamos aí para aprender, se nascêssemos prontos para aprender não nos matricularíamos em nenhuma especialização e pronto, do que precisaríamos se já soubéssemos? Não era mais barato, sem aluguel, sem viagens de trem, sem dormitórios, sem associação à biblioteca, sem comida e muitas outras utilidades? É engraçado o que acontece quando mulheres de 58 anos julgam você pelos seus próprios valores. É como se o aluno meditasse para uma criança de 8 anos. Ele mal consegue escrever em sua própria língua naquela época, muito menos em inglês, francês... Não seria traumatizante começar a repreendê-lo por não ter tido tempo de dominar perfeitamente o conteúdo? Enquanto? que a pessoa que dá aulas particulares se torna vaga na expressão? Tempo, ou seja, ele poderia ter negociado com a mãe para pedir que ela o desse à luz aos 5 meses, e não aos 9 meses, como é normal, para aparecer no mundo mais cedo, para aprender mais cedo, só porque é isso que a pessoa quer quem dá aulas. Há também a questão do tempo terrestre. Enquanto vivermos no mesmo planeta, todos teremos a mesma quantidade de tempo, 24 horas, não mais.

Esta perfeição subjetiva dos outros dá origem a sensibilidades de todos os tipos. Nem faz sentido desejar tocá-lo. Não sabemos o que quer a pessoa que não está feliz conosco. Não sabemos o que ele pensa, como pensa, o que prefere, o que não prefere, quanto, o quê, como e em que medida.

A perfeição subjetiva dos outros é paralisante, tanto emocional quanto factualmente. Se o aluno for humilhado toda vez que abre a boca, ele ainda terá a confiança de que tem chance de se tornar um bom falante de sueco? Será que ela ainda encontrará forças, no fundo da alma, para continuar, para querer praticar, ler, melhorar, até obter a fluência, a cadência e a musicalidade da língua? Não, não tem como. Ele tinha boas intenções que desmoronaram ao longo do caminho.

A perfeição subjetiva dos outros desacelera, reprime. É como fazer com que seu professor planeje cada som, quando e como dizê-lo. Essa técnica de aprendizado não o intimidaria? Onde está a paixão, o encanto, a beleza mais irregular e versátil da linguagem? Quando você terá tempo para focar no vocabulário, gramática, sintaxe e no que ela quer quando o foco está sempre em como você fala? Não se torna um obstáculo que você não consegue superar? Corrigido como acontece com testes de múltipla escolha. Você se deparou com uma pergunta para a qual não sabe a resposta correta, embora já tenha respondido bem. O que você está fazendo? Você fica preso aí e não segue em frente, só porque lá você não conhece? Seria uma grande perda, tanto para o avaliador quanto para você (em primeiro lugar).

Como resposta à perfeição subjetiva dos outros, devemos construir o nosso próprio conjunto de valores, a nossa própria perfeição, cuja atenção, ser objetiva, por vários motivos: para não atingir aquela sensibilidade que nos impede de fazer o que queremos e sentimos até isso evoluímos, tanto quanto é humanamente possível, não sendo constrangidos por outros, por outros aspectos e por outras circunstâncias.

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

De amari de luni te port obsesiv 

crezând ca în trecut că-mi vei fi cult și blajin cu ochii mei cristalini.

Te-am bine-voit în viața mea, 

tu, stând așezat în fața ochilor mei,

pentru ca tu să-mi ocrotești,

să-mi întărești problemele și 

să-mi statornicești întreaga mea viață, să nu mor batjocorit.

M-am lăsat păcălit și orbit de "calitățile" tale prea fascinante.

Erai prea gentil cu mine, de aia m-am lăsat suspus de dioptriile tale.

Și-n prezent mă îngrozești și-mi controlezi întreaga viață, tu fiind obsedată să-mi dominezi gândurile, stările și emoțiile.

Nici acum nu te pot smulge de la ai mei ochi unde irișii sunt epuizați, parcă mai exagerați decât acum amari de luni.

Evoluezi, hrănindu-te, să-mi macini cea ce-ți place la mine: întreaga mea ființă.

Și în anii ce vin tot mai sclav o să-ți devin,

stăpâna mea.

Regret, cu fiecare secundă că te-am salvat de la ruine, de la cei care te-au abandonat, dreptate le dau.

Am văzut în dioptriile tale, la început, iubire sinceră și respect fără margini, dar, de fapt, falsificări erau toate, rău îmi pare.

Dependent de tine am devenit, parcă obligat te port, tu-mi ești setea: mă provoci să te consum, ce prost sunt...

O piatră pe inimă am, că-s conștient că te vei juca cu a mea viață până eu o-i pieri.

Nebunu’ din noric

Nebun dintr-o iezle,

Cu suflet trup și rupt,

Cosând cu-n fir de plumb,

Moartea-n oglinzilor moarte.

Spitalizat psihopatic,

Clinica-n curs de drum,

Nebun-n cămașă-n forță,

Cu multe reușite frânte.

Cu pământu-mi ce picioarele sfărmânde-mi.

Iubirea ta, de unde vii?

Nu mai am.. pierdut,

Plecând cu-n borfaș.

Sunt sechele și schelet doar.

Moarte-n vino sânge cristal,

Să mă iei și să mă duci,

Prea mult alcol din juru-n nost.

Șintr-o sticlă de vin să îmi torni niște tutun, să am loc în drumu nost ăsta bun.

Nu mă lăsa tu speranță,

În mormânt să vii cu flori uscate,

Să le pot mirosi arzând în mii de cuvinte iubitoare.

Și să-mi pui la cap d-o cruce-n vie,

Să scrie și să-ntărime,

Iubește mult, sau a predicat.

Fata-s asta năstrânge haide vino spre mine, ultim dată, să te simt să te iau în brațe, să-mi sfărâmi încă-o dată sufletu’.

Moarte-n vie dece vrei tu?

Liniște-n amar suflet crud,

Că pe aici nu prea sa trecut.

Este gol plin de frunze-n toamnă.

Uscate.. ca după un potop de vânt.

Nebuniteai tu de tot, arzând în foc pe acest pământ.

Psihopat să fi tu, cel ce nu reziști la acest oror.

Pregătime-ai sicriu’ cu vânt de veselie,

Că pentru mine e doar o jucărie.

Halucinogenez câte puțin,

În codru-n ăsta-n tuneric.

Sfâșiata-mi haina, mea gri de flori

Ce numeric nu are soț.

Creangă-n tu codru, creangă-n

Sfâșiată, nu lua lumea cu tine ca să vezi cât îmi pasă.

Ia-o doar pe ea, pe aleasa mea.

Diviziunea mea prea blasfemiată,

Nu tu-teneci în amar și în ploapă.

Nebunu’ din colțu’ camerei nu e cel ce se gândește la perfecția din juru’ lui, ci cel ce își dorește să moară.

Fumu’ din zări mi se astârnă în cale,

Da tu oare, e bine faci?

Vă jur că nu voi dormi adânc

Până când toate problemele mele,

O să se ducă.

O să revin puțin, să-mi rezolv treburile.

Iar pe acel borfaș îl voi îngropa cu mine.

Liniște-n trup nu mai am de mult,

Căci poemu’ ăla de prin fum, sunt eu,

Din ceață amară vin mort după voi.

O să vă las urme-n viață potop cu noi.

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...

Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul

Cu vene calde , armoniose

Pielea cea fina si intinsa se muleaza

Perfect pe unghia de sticla

Doar pixul cel de plastic gol o strica

La atingerea-i brutala

Si de pasta- neagra

Lasa in urma

O linie murdara…

La fel ca viata

In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet

La fel cum ochii de cristal se fac ca apa

Cu pleoapele cazute de durere,

Asa si Timpul

Topeste tot in urma

La atungerea- i brutala

Lasand in urma Sa

O linie de smoala.