Rex

    Culori luminoase de toamnă, 
    s-au topit din ochii tăi 
    ameninţând pacea 
    trupului meu ostenit.
    
    Ruguri care ard înalt
    s-au răzvrătit împotriva cerului sfânt,
    şi s-au transformat cenuşă -
    dorinţe spulberate-n şuer de vânt rece.
    
    Întotdeauna călători, căutând amurguri 
    care nu mai sunt, 
    rătăcim de veacuri cârduri de cocori 
    ce nu se vor mai întoarce niciodată...

Când îți spuneam că steaua căzătoare,
Pe cerul nopții nu-i decât o rană arzătoare,
O clipă n-ai crezut când îți spuneam,
Așa că ai lăsat ca tăietura ei să cadă-n van...

Că pânza cerului s-a rupt în urma ei lumină,
Iar celelalte stele au țesut o cusătură fină,
Ca noaptea asta să rămâie-ntreagă,
Să-ți spun că numai tu-mi ești dragă...

Când ți-arătam că noaptea asta numai tu,
'Mi-apari în vise și nu pot să-ți spun nu,
Tu n-ai crezut că pot să-ți împlinesc,
Orice dorință, orice vis, oricât de nebunesc...

Când mi-ai cerut să-ți dăruiesc chiar luna,
Ascunsă-n rime, ți-am pus în palme semiluna,
Nu m-ai crezut că am aripi și pot să zbor,
Și înapoi, cu ea în spate, la tine să cobor...

Am înțeles într-un târziu că orice-aș face,
Tu n-ai să vezi că pentru tine zbor, și pace...
Și orice-am spus, tu tot nu m-ai crezut,
Că pentru tine ard la fel ca astrul ce-a căzut...

    Când soarele se va lăsa,
    Şi-amurgul violet locu'-i va lua,
    Să ştii iubito, c-am să vin, 
    înveşmântat în umbre-pelerin,
    Să bat încet la geamul tău,
    Semnalul sufletului meu.
    
    Şi-ai să-mi deschizi încetişor,
    Şi-am să intru ca un nor,
    învăluind întreaga casă,
    Cu un miros de frunză arsă,
    Că uite, toamna, a venit,
    Să-ţi spună că-s îndrăgostit.

    Fiecare zi, când nu îmi eşti aproape, 
    E-o zi pierdută. Şi-o număr dintr-o mie 
    De alte zile ce mi se trec sub pleoape 
    Ca ropotul de cai ce zburdă peste glie. 
    
    În ziua ce se scurge prin nemiloasa soartă, 
    Mă tem să număr ore. Iar timpul infinit, 
    Sub pravila iubirii imense ce mi-o poartă 
    Sfârşeşte orb şi gârbav, în grabă hodinit. 
    
    Mi-e tot mai greu să număr clipele în şoapte, 
    E-o muncă în zadar. Clepsidra luminoasă 
    Topeşte ziua-n zi şi întunericul în noapte 
    Durând peste cuvinte balada cea duioasă. 
    
    Te vreau să-mi fii aproape în fiecare clipă, 
    În orişice moment. Mi-e viaţa fără soare 
    Fără privirea ta zvâcnită-n colţul de aripă 
    Al pleoapei mele-nchise-n căuşul palmei tale.

Ce-ntinse sunt câmpiile mele,  
până aproape de marginea zdrenţuită de nori,  
acolo unde golul se cască,  
în pierdute prăpăstii, înnegrite genuni...
  
Ce înalţi sunt munţii,  
stânci ascuţite până la cer...   
gravi şi tăcuţi în masivitatea lor,  
încununaţi de riduri şi imortali în timp.
  
Ce verde e marea şi ce adâncă...   
mister ce-ascunde de ochi muritori,   
vise-mplinite în marmură albă,   
şi sacră, şi vie, de sculptorii greci...  
  
E tot ce am. E lumea mea..., 
la care mă-nchin ca vechii asceţi,   
lumea mea unică, n-o pot descrie,  
o mie de cuvinte, ar fi fără de rost...

Ce mi s-a părut extraordinar astăzi, a fost o imagine al unui mesaj pe care l-am primit, via jumătatea mea, de la 6.600 kilometri distanță, de la "celălalt" capăt de lume: China.

Mesajul a fost scris caligrafic pe o bucățică de carton însoțită de un mic cănăfior de mătase de culoare albastră ca cerul, scris în limba engleză de o chinezoaică simpatică, prietena jumătății mele: "Pentru C., fie ca tu și familia ta să vă bucurați de o sănătate excelentă. Și toate lucrurile să meargă bine pentru tine."

Apoi cartonașul a fost atârnat de crengile unui copac aflat în plină stepă, astfel încât  vântul, de fiecare dată când va sufla, să șoptească, iar și iar, urarea... probabil un obicei de sorginte tibetană. În acest fel, au învățat oamenii din acel loc izolat de lume, departe de forfota marelor orașe, să onoreze o relație de prietenie, spunând vântului urările lor de bine - fiindcă am văzut crengile acelui copac pline cu astfel de cartonașe - prin intermediul cuvintelor, care, luându-și zborul către neant, vor împlini dorințe...

M-am oprit astăzi preț de o clipă din ceea ce făceam, gândindu-mă la rândul meu la o persoană pe care nu o cunosc, dar care mi-a transmis urările sale de bine, într-o formă absolut originală, pe care nu am mai întâlnit-o înainte... Îți transmit aceleași urări de bine, rostindu-le șoptit în mine, și cine știe, poate că vântul mă va auzi și le va lua cu dânsul, stârnind ușoare unduiri printre crengile copacului tău. Așa vei ști că mesajul tău a călătorit 6.600 de kilometri și a ajuns la mine...

La un magazin de haine second-hand,

Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,

O cucoană trecută de a prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,

Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,

O vede că tot stă și moșmondește,

Parcă nimic nu-i mai tihnește,

Trece pe lângă rafturile cu bluze,

Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,

Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,

Nu prea pare că se grăbește,

Mișcările sunt lente,

Nu cedează sub privirile atente

Ale șefei magazinului,

Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,

Bătrânică noastră hoață,

Nu are absolut nicio greață,

Pentru că pofta inimii o răsfață,

S-a produs o boroboață,

La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,

,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"

Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză, 

Bătrâna chiar pare confuză,

Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,

Și toate cele șapte broșe,

Care din magazin erau luate,

De bătrânică erau de mult uitate,

,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"

,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."

,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"

,,Am vrut să văd ceva frumos?

,, Mă mințiți frumos?"

,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"

,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"

,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"

,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"

,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitate mea?"

,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."

Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..

Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,

Că este o greșeală morală destul de mare.

         Viața, e atât de acurtă, nici nu știi când trece, asta când omul moare 

de bătrânețe; Iar când destinul altfel hotărăște, moartea ne răprște ființe

dragi, scumpe sufletului, prin accidente, boli.Când pierzi pe cei dragi, se rupe 

ceva în sufletul nostru, rămân cicatrici ce dor.

        M-am înăscut într-o familie iubitoare, oameni care știau ce-i munca,

cu respect pentru cei din jur. Am fost doi copii la părinți.Fratele meu s-a 

înstrăinat prin Canada, iar eu m-am căsătorit din dragoste la douăzeci de 

ani cu un-coleg de facultate.Părinții mei au rămas singuri,n-au avut noroc 

să fie alături de nepoți.Noi am găsit posturi conform pregătirii în Italia.

Am avut două fete, și când a venit vremea măritișului, s-au dus și mai departe...

Am rămas și noi singuri, tot cu nepoțeii îndepărtați. Așa e soarta. 

        Cu toate acestea când vorbeam cu tata îmi spuea: veniși acasă, eu vă pregătesc

o locuință corespunzătoare.M-am hotărât să împart casa în două,cu intrării separate

cu băi și bcătării.Acum casa e prea mare și tristă pentru noi.Vă rog să vă mai gândiți;

voi singuri, noi singuri...Numai gândul că poate fi adevărat mă umple de bucurie...

        Apoi, voi știți că noi avem niște ani, o să avem nevoie de ajutor...Tata avea

dreptate.Nu știam ce să fac.Stând de vorbă cu soțul meu, m-a surprins replica lui.

Au mare dreptae, numai că noi mai avem pănă la pensie, vom găsi în România 

posturi în meseria noastră? Da chiar asta e o problemă ! Cum o vom rezolva?

                              Va continua

          Spre seară ,când treburile s-au  mai liniștit, mi-am amintit că foamea îmi dă târcoale.

M -m dus acasă ,la casa cea nouâ .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea prima cină.

Ziua se îngâna cu noaptea.Noaptea avea alt farmec la țară .Luna ne privea curioasă ,iar cântecul 

greierilor se auzea în surdină Totul mi se părea minunat ,încât am uitat că sunt orfan ,pentru o 

clipă..O  liniște plăcută,doar câte un lătrat de câine ,venea de departe!...Somnul a venit pe nesim-

țite ,ușor și odihnitor!..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai plâns ,sau nu am văzut-o eu !..

          Mama a fost ca o stâncă ,hotărâtă să facă față tuturor problemelor care-i  stau în cale.Așa  a

reușit să crească și să educe cei șase copii:  patru băieți  și două fete .La  prima vedere părea o

femeie firavă ,dar de unde avea atâta putere ?...Zilele de vară se scurg pe nesimțite ,se apropie

toamna ,și urma să merg și eu la grădinița  din mijlocul  satului .Am fost și am văzut-o cu prietenii mei.

Mama începea pregătirile de iarnă cu adunarea lemnelor de foc Mereu veneau la poartă căruțe cu

lemne iar mama ne punea să le tăiem și aă le depozităm  în samaluc la adăpost de ploaie și ninsoare.

Această treabă era făcută de frații mei mai mari ,dar și eu aveam sarcinile mele ,nimeni nu era scutit  de

muncă .Eu eram cel care cumpăram  pâinea o sarcină importantă Mama se gândea la toate ,inclusiv

la pregătirea noastră pentru școală Aveam vevoie de uniforme ,încălțăminte ,rechizite Sfătuită de alte

mămici ,mama a obținut ajutor de la o fundație care sprijinea  familile defavorizate! Mama era ca argintul  viu

Tata ar fi fost mândru de ea și noi am ajutat-o fiecare după puterile noastre .Ne-am implicat în toate treburile

gospodărești: îngrijirea grădinii ,repararea  gardului,,tăiatul lemnelor, adusul apei de la Prut  cu cobilița -

Fetele o ajutau la treburile casei :curățenie ,spălatul și bucătăria  Mama ne îndemna să muncim  ,să respectăm

și să iubim munca noastră și celorlanți Dacă la început oam enii   ne compătimeau  și ne tratau cu oarecare

milă ,peste o vreme  devenisem o famile ce putea fi dată ca exemplu

          .Când  frații mei au terminat cele opt clase,au găsit imediat locuri de muncă în sat .În zilele de salariu ,

veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamai .Acum nu mai cumpărăm  pe datorie de la micile magazine

din sat Tudorel fratele cel mare e ajutor de tractorist  la nenea Octav șeful  de la asociație ,iar Gabriel  ajută la

sera de legume de lângă pârul din vale al domnului  învățăror .

Umblam desculță pe podelele mamei mele, acoperite de raze ce umpleau trei camere, cu un trecut plecat demult spre ceva ce nu înțelegeam. Simțeam o căldură pe care atunci nu o puteam numi. Era moliciunea și gustul, parcă, al biscuiților cu zahăr pe care îi ascundea să nu-i găsim — aspri și tari pe dinafară, dar dulci pe dinăuntru.

Era altceva pe atunci. Și parcă totul era de neînlocuit. Nici măcar razele care dansau de la răsărit până la apus, nestingherite pe pereții unei case grele, dar dulci pentru corpurile ce se mișcau într-o gălăgie de țară, nu puteau lua asta.

Uitându-mă spre căldura ce îți usca ochii, visam la al meu amor — ceva mai mult decât atât. În fiecare pagină era câte un suflet care tânjea spre altul, ca să-i dăruiască liniștea mult așteptată. Și, Doamne, cât de dulce o simțeam și o visam.

Visam la o pereche de ochi care să-mi citească nu doar mintea, ci și sufletul — acolo unde erau toate răspunsurile, toate zilele bune ce urmau să vină. Să-mi vadă pădurea plină de speranță, grădina de flori, fiecare zâmbet plantat cu grijă. Să simtă iubirea din bucatele pregătite de mama și sora mea, din puținul pe care îl aveam.

Închideam cartea cu sufletul la gură și cu un zâmbet care se vedea în ochi, nu doar pe buze.

Timpul trecea. Atunci voiam să treacă mai repede — Doamne, iar acum cât îl vreau înapoi. Odată cu el, sufletul meu creștea, cu speranța că „el” va veni. Dar mintea mea, prinsă în ce citeam, nu știa că acele cuvinte erau doar speranța altcuiva — un suflet care deja își găsise liniștea.

Nu cea pe care o simțeam eu când devoram fiecare cuvânt, ci liniștea unei furtuni stinse, a unor flori tăiate de ploaie. Nu știam asta.

După câteva încercări, cu frica că nu e, dar și cu gândul că dacă este, i-am dat libertate sufletului meu să-și găsească drumul. Dezamăgirea era ca o piatră pe gât, dar mila pentru sufletul meu — care vărsa oceane de lacrimi — era și mai apăsătoare.

Îl simțeam cum încearcă să se țină pe picioare, să meargă mai departe cu speranță. Nu-l puteam opri. Nu aveam control asupra zâmbetului lui la fiecare gest, fiecare atingere, fiecare pereche de ochi care părea că îl cheamă.

Nu știa că unele priviri vin din neguri lăsate de alții.

Acu', după douăzeci și șapte de ani de la "eliberare", chiar nu-s nostalgic după haina militară, măcar că la "intrarea" în armată, noi teriștii, am primit uniforme noi. Știți voi de care: dintr-acelea verzi, de camuflaj, noi le ziceam "mozaic". Dar tot mai dau, din când în când, câte-o ocheadă pe site-urile de profil care vând efecte militare... 

În schimb, răcanii de la termen normal, au primit uniforme refolosite, de la ciclurile anterioare de soldați, de arătau ca ceata lui pițigoi: dai într-unul, țipă doi... Ce mai, erau jalnici, dar lor nu le păsa prea mult de uniformă, ci mai degrabă de dorul de "acasă", pe care trebuiau să-l suporte un an de zile...

Și fiindcă în ceata mea de teriști, s-a nimerit să fie un arhitect și un inginer genist de drumuri și poduri, colonelului Pricope, comandantul unității de transmisiuni unde mi-am desăvârșit armata, îi vine ideea să ridice într-o margine a unității o biserică militară, prima de acest fel din țară.

Colonelul se pune pe treabă, trimițând cadrele după sponsorizări pentru materiale și bani pentru constructor, pe arhitect îl scoate din formație și-l trimite în comandament pentru schițe și macheta bisericii, pe inginer îl pune să planifice lucrările și să calculeze devizele, iar pe noi, restul "obraznicilor" care mai chiuleam din unitate și eram prinși, la... săpat fundațiile bisericii, fiindcă locul fusese deja asanat și pregătit pentru amprenta clădirii.

Cumva, am reușit să mă fofilez de la săpături, atrăgând după sine, răutățile și invidia celorlalți tovarăși din trupă, dar cum spun eu întotdeauna: fiecare cu norocul lui! Apoi, rând pe rând, teriștii au început să se sustragă pe modelul meu: ba că sunt mai utili la număratul blidelor din unitate, ba că mai bine fac inventarul la magazia unității numărând bocancii, și așa mai departe, încât la final au rămas doar răcanii de la termen normal, că ei aveau timp slavă Domnului, iar "timpul" nostru fiind mai scurt, era prin urmare mai "valoros"...

Iar într-o bună zi, la poarta unității se prezintă vreo două betoniere care să-și verse "aluatul" în fundațiile săpate și întărite cu sudoare și chiar sânge de către răcani, - că pe lângă bătături, or fost și niscaiva accidentări. 

Toată acțiunea asta, o fost oficiată și de un popă care a început a binecuvânta lucrarea, să ție o mie de ani și mai bine, iar în fundații o fost băgat în beton și un cilindru din inox care conținea toate detaliile lucrării, copii după schițe, poze cu macheta tăiată în preșpan de către tovarășul nostru arhitectul, precum și liste cu toate numele și gradele tuturor celor care ne-am aflat la acel moment solemn în unitate...

Însă pentru mine, dar și pentru alții din unitate, grija cea mai mare era să bifăm pe calendar "AMR-ul", numărând zilele care Au Mai Rămas pân' la 'liberare. Sau, "Hai LIBI!", cum scria peste tot pe pereții unității! Nu prea ne-o păsat nouă de discursul col. Pricope, că am intrat în "galeria selectă a ctitorilor de biserici" și "nu-i e dat oricui să fie ctitor", visul lui "ce-a visatu' și împlinitu'", acum și-n vecii vecilor! Amin!

Facem cruce, și în formație, ne îndreptăm către cantină. Este ora prânzului și hămesiți după ore de stat în soare, nu ne-o mai păsat de zeama lungă pe care-o numeau "ciorbă cu carne, cartofi și fidea", specialitatea unității, sau de celebra "friptură de porc cu cartofi piure și sos de roșii", asezonate cu nu mai puțin celebrul și veșnicul "compot de mere"... 

În fapt, carnea era tot mai greu de găsit printre straturile de slănină, iar merele din compot era un vis la fel ca cel de ctitor al colonelului Pricope, fiindcă unitatea a strâns câteva luni bune cureaua, ca să aibe fonduri pentru biserică, nu că în rest mâncarea ar fi fost mai bună sau mai consistentă.

Drept urmare, într-o zi de prânz, aflându-ne în popota ofițerilor și nemaiîndurând crunta și nedreapta realitate, după ce aceștia au servit masa, având în vedere că în continuare eram săriți de la proteină iar cadrele nu, ne-am apucat sa facem grevă, bătând cu lingurile în blidele goale, fiindcă toți am refuzat mâncarea...

Auzind asta, col. Pricope, ca să nu riște o grevă generală în unitate, fiindcă popota ofițerilor dădea printr-o fereastră deschisă către cantina răcanilor, a venit să ne asculte solicitările:

- Dom' Comandant, înțelegem că nu sunt fonduri, da' măcar odată, de două ori pe săptămână, avem și noi dreptul la o bucățică de cărniță macră și nu împănată cu șuncă, de ni s-a acrit și ne luăm câmpii!, zice unul mai curajos și mai "grăsuț" dintre noi și care nu mai știu de ce era poreclit de către noi Jekko...

Comandantul a tăcut, a desfăcut băierile pungii pentru două săptămâni, de ne lăfăiam în fleici, dar după aia, lucrurile au revenit la normal, însă clipa grevei trecuse. Știa el ce știa! Pe semne că mai trecuse prin de-astea, da' noi n-aveam ce face, fiindcă toate cadrele plecau acasă cu "pachete" cu carne, când se împiedicau porcii în cuțite pe la GAZ-ul unității. 

Știu aceste adevăruri fiindcă le-am trăit, fiind SSB-eu la bucătărie, și deci, cu acces direct la informații de primă mână... în timp ce ceilalți doar bănuiau, fiindcă eram discret și nu suflam o vorbă. Nici eu și nici ceilalți SSB-ei, altminteri pierdeam și noi la rândul nostru, privilegiul accesului la oareșce trufandale... Poate că sună meschin, dar din porțiile noastre împărțeam cât să ajungă la toată lumea, nimeni nu rămânea pe dinafară, așa încât la final toată lumea era mulțumită chiar dacă primeam proteină doar odată sau de două ori pe săptămână... Vorba ceea: cine împarte, parte-și face...

Așa am supraviețuit până aproape de 'liberare, căci venise și perioada "înălțării" în grad, fiecare primind după faptă și răsplată, după rezultatele din toată perioada, dar mi-e nu-mi prea păsa de grade, știind că "tragerile" mele au fost mediocre, având în dotare o armă decalibrată, măcar că o chema Leana...

Și acum, mai am pe undeva, într-un sertar, livretul militar, cu gradul de sergent, următorul după soldat, de fapt toți teriștii am sfârșit cu aceleași trese bostănii, fiind "lăsați la vatră", ca atare. Dar și mai important pentru mine este calendarul AMR-ului, fiindcă în el am numărat și visat libertatea, în timp ce alții au visat la eternitatea conferită "ctitorilor" de biserici...

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.