Poem

N-am de ce să tot fiu rupta neîncetat de oameni ,ce nu știu în a repara o inimă dură. Doare să crezi,că toți îți vor binele,Lasă măcar ești tu baza vieții tale,Uneori ne frământăm ca un aluat..nici cum nu reușim în a pune puțină iubire,că sunt oameni ce vor să fie fericiți ca ai ales ce vor doar ei,nu e metaforă, doar o realitate, fa  ce-ți place

Și lasă în urmă doar acele  " vise negre" ce-s  de tot moarte.

 


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Deea poezii.online Poem

Data postării: 7 iunie 2024

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 1382

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Poem

 

Odată cu timpul, îmi vei uita trăsăturile cu care te-ai obişnuit

Părul nu te-ar mai recunoaşte, atât de bine la fel şi ochii mei,

Mi-am întrebat inima cândva  „Te-ai întoarce la ceea ce ai iubit”?

Pierzându-mă prin mall-uri probând tot felul de rochii pentru femei.

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Decis-am să nu mai las pe nimeni să-mi întoarcă inima pe toate părțile,

Uneori adevărul te face să ieși din a ta confuzie

Inima ți-o obosești s-o dai unor oameni care-ți pierd toate nopțile,

Punând omul pe-un piedestal, crezând că-i tot, când de fapt este o deziluzie.

 

////////////////////////////////////////////////////////

 

Totusi, dorul doare ca o muchie de cuțit,

Amintirile fiind tot mai vii în interior, până-n zori

De iubirea ce-ți trece dar cea care te-ar fi amuțit,

Te-aș ruga să te plimbi cu amintirile prin grădinile pline de bujori.

Mai mult...

Poezie

Eşti doar o poezie

Ce sublim sună

Ochii tăi m-au durut,m-au transpus

uitasem de acel dor nebun după tine,

Magia,mâinilor tale ce stiu curbele obrazului meu fin şi cald,

Era totul perfect lăsându-mi amprentă

Pe buzele mele ce ţi-ai găsit meleaguri.

Ne stim pe de rost,nu mai suntem ce am fost.

Trist sună,darr poţi ajunge la mine chit că e pe timp de furtună.

Mai mult...

poem

Sub pământ ce îngerii stau,

Urlă, plâng, pân îi aud și norii

Au iubit atât de crunt încât s-au dus,

Prin noi sunt vii văzând câte-un apus

Mai mult...

Poezie

octombrie roşu,

Îmi aduc aminte ce pustiu e totul

oameni trişti,cu măşti pe chip,

nu se văd lacrimile ,stim că e doar de faţadă cu gust de amintiri.

 

Mai mult...

Poem

Spune-mi..

 

 

O să faci cu ea ce ai făcut cu mine?

o să fii toxic neironic o vei înşela,

doare ca un cuţit în piept

Stii Karma nu iartă,

Doar aşteaptă

Mai mult...

Proza

Ce văd în oglindă? Mi se oglindește sufletul îl imaginez pe tavă,și îi dăruiesc lui,cred ca asa e iubirea...că unde pui suflet tu te distrugi. Am amorțit pe un pat singură,și m-am lăsat înecată de vin

Că nu i-ar păsa, am numărat 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 inspiră,am numărat iar 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 expiră...m-am lovit singură,ne lovim,el nu...doar că se iubește cu mii de femei și pe mine,nu m-a iubit nici cum...dărâmată și mi-am injectat iubire de sine,am reînviat, a fost un obstacol care tot s-a tot întors ușor ușor ca un boomerang.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Săgeți versus gloanțe

Săgeți versus gloanțe. Cine era nebun să aleagă tabăra indienilor, când știai din start că săgețile tale primitive, n-aveau cum să facă față gloanțelor cowboy-lor și deci urmare erai sortit "pieririi"? La fel se întâmpla și cu "hoții și vardiștii"! Ajungeai la hoți dacă întârziai la joacă căci taberele erau deja făcute și trebuia oarece echilibru...

Așa că-ți rupeai pielea de pe tine să ieși afară din casă la timp, ca nu care cumva să ajungi indian sau hoț, după caz. Era tare fain în tabăra cowboy-lor sau a vardiștilor, fiindcă ei aveau puterea și puteai s-o guști câtuși de puțin, alături de cei puternici, mai mari decât tine! 

Însă, uneori, sorții amari te aruncau în tabăra pierzătorilor care în mod invariabil se dădeau "prinși", luați ostatici și aruncați în închisori cu zăbrele imaginare, din care era practic imposibil de evadat, chit că acestea existau numai în imaginația noastră, și trebuie să recunosc că atunci când mă dădeam "prins", chiar "vedeam" zăbrelele, ba chiar le și "simțeam" prezența, așa după cum, în mod simbiotic, simțeam "rănile" căpătate în urma capturării noastre, fiindcă, totuși, nu eram ușor de prins!

Acum, realizez mai bine că hărmălaia monstruoasă pe care-o făceam și cu care ne scoteam din minți vecinii, contribuia în mod realist la conturul stării în care ne găseam, fiindcă era ca o hipnoză de grup, și numai chemarea în casă, mult după lăsatul întunericului, mai putea readuce liniștea în cartier.

Și pentru că de cele mai multe ori, negocierile de eliberare nu-ți aduceau mare lucru - eu știu, poate ceva mărunțiș sau vreo bilă de sticlă fără valoare - cineva dintre noi venea cu ideea "laptelui gros", joc la care participam numai ca să ne răzbunăm pe captivii eliberați pe degeaba, căci efortul de prindere trebuia răsplătit cumva, iar prizonierii, dacă nu-și puteau răscumpăra libertatea, trebuiau să sufere rupându-și spinările sub greutatea noastră!

Luându-mi avântul, strigam cu putere "lapte gros" și săream cu toată greutatea propriului meu corp ca să deșălez spinarea costelivă a vreunui amărât de prizonier, găsind veriga slabă a șirului și dărâmând astfel "podul". Cu spinările "frânte" prizonierii începeau să cânte printre lacrimi și zâmbete chioare: "podul de piatră s-a dărâmat, o-m face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos!"...

Și astăzi, dacă cumva vreo minge îmi iese-n cale, mai întâi "cercetez" să nu fie vreo dezumflată umplută cu pietre, iar dacă nu e, mai întâi mă uit în jur și aștept preț de-o clipă acel: "Nenea, ne dați și nouă mingea, vă rugăăăăăm!", după care mă angajez într-un șut luuuung în direcția râsetelor, trimițând mingea cât mai departe ca să aud bombăneală de după: "Mulțumiiiim! Nu puteați s-o dați mai la picior, nu?"

Acum, ecourile acelea îmi răsună în minte tot mai îndepărtate. În zilele noastre, zgomotul mingii bătute pe asfalt nu se mai aude, vocea maidanului, râsetele au amuțit. Atunci eram fericiți și nu știam...

Mai mult...

Viața și surprizele ei !

         Viața, e atât de acurtă, nici nu știi când trece, asta când omul moare 

de bătrânețe; Iar când destinul altfel hotărăște, moartea ne răprște ființe

dragi, scumpe sufletului, prin accidente, boli.Când pierzi pe cei dragi, se rupe 

ceva în sufletul nostru, rămân cicatrici ce dor.

        M-am înăscut într-o familie iubitoare, oameni care știau ce-i munca,

cu respect pentru cei din jur. Am fost doi copii la părinți.Fratele meu s-a 

înstrăinat prin Canada, iar eu m-am căsătorit din dragoste la douăzeci de 

ani cu un-coleg de facultate.Părinții mei au rămas singuri,n-au avut noroc 

să fie alături de nepoți.Noi am găsit posturi conform pregătirii în Italia.

Am avut două fete, și când a venit vremea măritișului, s-au dus și mai departe...

Am rămas și noi singuri, tot cu nepoțeii îndepărtați. Așa e soarta. 

        Cu toate acestea când vorbeam cu tata îmi spuea: veniși acasă, eu vă pregătesc

o locuință corespunzătoare.M-am hotărât să împart casa în două,cu intrării separate

cu băi și bcătării.Acum casa e prea mare și tristă pentru noi.Vă rog să vă mai gândiți;

voi singuri, noi singuri...Numai gândul că poate fi adevărat mă umple de bucurie...

        Apoi, voi știți că noi avem niște ani, o să avem nevoie de ajutor...Tata avea

dreptate.Nu știam ce să fac.Stând de vorbă cu soțul meu, m-a surprins replica lui.

Au mare dreptae, numai că noi mai avem pănă la pensie, vom găsi în România 

posturi în meseria noastră? Da chiar asta e o problemă ! Cum o vom rezolva?

 

                              Va continua

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 11. Consultația

 

11. Consultația

 

Dragă doctore Gabriel,

 

Știu sigur că încă din prima zi ai dorit cu ardoare să ai o astfel de pacientă. Iulia, pacienta din salonul-debara, va fi pacienta ta dar, în același timp, trebuie să știi că Iulia a fost și pacienta mea. Este adevărat, nu sunt medic, nu am competențele necesare, dar întâmplarea a făcut să cunosc un caz similar, petrecut cu mult timp înainte chiar în aceste locuri. Este vorba de baronul Aaron von Pieler rămas pe aceste meleaguri după bătălia cu turcii din 1493. El s-a îndrăgostit de o săteancă din Lazaret care suferea de o boală mintală moștenită. Prin dragoste și răbdare a reușit să aducă lumină pe fața Iuliei – nu este o invenție, numele ei era Iulia – și au avut și un copil care nu a mai moștenit tarele mamei sale. Sunt convins că nu o să mă crezi, dar te invit să mergi până la prima casă din marginea satului unde am locuit eu. Aici, într-un scrin vechi, am găsit caietul cu însemnările baronului. Vei găsi notițele sale pe care sunt convinsă că le vei aprecia ca pe o experiență ce merită studiată. Atunci când va veni vremea, când zâmbetul va înflori pe chipul ei redându-i frumusețea pe care o ascunde de atâta vreme, vei putea să te muți cu ea în acea casă. Îmi doresc din toată inima ca acest moment să vină cât mai curând. Până atunci, te rog să ai în vedere că nu tot ceea ce vezi este adevărat și nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Să ai grijă de câinele meu, Pufi.

                                                            Cu drag, Iulia

Gabriel lăsă hârtia să cadă la marginea patului și stinse veioza așezată pe noptiera veche. Simțea o oboseală extrem de puternică și aproape că citise scrisoarea fără a reuși să-i pătrundă întreg conținutul. Acum nu-și dorea decât să doarmă. Un somn adânc care să-l ducă în zorii zilei următoare spre acel doctor care visase dintotdeauna să fie. De această dată va intra în salonul-debara așa cum se cuvine. În halat alb, cu dosarul pacientei în mână. Somnul îl cuprinse aproape instantaneu. Nu același lucru se petrecea în casa din marginea satului. Iulia, așezată la fereastra camerei ce dădea spre pădure, privea întunericul cerului străpuns de săgețile de lumină ale astrelor nopții. Ca de fiecare dată când viața ei trecea prin momente de cumpănă, nu se putea opri să nu rememoreze amintirile din acele zile când drumul unei copilării liniștite, alături de părinții ei, se curmase. Primele secvențe care îi stăruiau în minte erau legate de acea ușă masivă care o ținea prizonieră în casă, dependentă de cei mari. Ori de câte ori plecau în oraș cobora în fugă scările de la etajul clădirii și se năpustea asupra ușii ce dădea în stradă. Impasibilă, masiva ușă de lemn refuza să dea ascultare eforturilor mânuțelor ei, iar lacrimile se grăbeau să-i inunde obrazul.

— Mamă, eu de ce nu pot să o deschid?

Mama o mângâia pe păr și îi ștergea lacrimile.

— O să vină și ziua aceea, draga mea. Doar nu vrei să te dai bătută.

— Niciodată, mamă. Doar că vreau să fiu și eu mare și puternică. La fel ca voi. Să plec singură în oraș.

— Ei, vezi! Asta nu o să se întâmple prea curând!

La ieșirea din curte, la marginea șoselei, era cocoțată pe un stâlp o oglindă rotundă destul de mare.

— Mamă, de ce este oglinda aici?

— Pentru șoferii care ies din curte, să poată vedea dacă șoseaua este liberă.

Cum intrai în curtea casei cu etaj, apartamentul lor era la capătul scărilor. În față era un alt apartament ce părea nelocuit. Încă nu mergea la școală și deseori stătea la geamul camerei privind strada largă. După o furtună violentă observase că oglinda așezată chiar în fața porții se strâmbase spre etaj. Parcă o invita să privească și ea dacă drumul este liber. Aduse un scaun și se aplecă mai mult pe fereastră. Se retrase speriată. În oglindă își văzuse propriul chip, dar fața ei era urâțită. Se repezise spre oglinda din hol și răsuflă ușurată. Urechile, nasul, ochii, toate erau la locul lor, pe o față rotundă încoronată de un păr ciufulit pe care refuza să-l pieptene. Se furișase din nou la fereastră, apropiindu-se cu teamă de poziția în care își văzuse chipul. Fața schimonosită era acolo, parcă o așteptase să revină. Ridică o mână și făcu un semn de salut. Oglinda îi răspunse cu același gest. Doar că i se păruse că între gestul ei și reflexia din oglindă trecuseră clipe bune. Plecase de la fereastră și zile întregi nu mai încercase să urmărească magia oglinzii. Aproape că uitase de întâmplare. Doar că, din acea zi, peretele ei parcă începuse să prindă viață. Se auzeau lovituri care păreau a o chema. Toate veneau din apartamentul vecin. Atunci a realizat că în oglindă nu era fața ei, ci chipul unei fetițe care stătea alături. Timp de o săptămână, zi de zi, stătuseră minute întregi făcându-și semne cu mâna. Se obișnuise și cu deformarea produsă de oglindă și începuse să observe că fața noii sale prietene nu se deosebea prea mult de a ei. Toate au luat sfârșit când tatăl ei a surprins-o privindu-și prietena. Amintirile ei erau vagi. A urmat o ceartă în casă, ceartă din care nu a reușit să înțeleagă mare lucru. Erau cuvinte noi pe care nu le auzise niciodată. Tot ce-și amintea era că a doua zi, cu lacrimi în ochi, mama ei îi împachetase lucrurile și că plecase împreună cu tatăl ei la bunicii din partea tatălui.

— Vei locui la bunici. La toamnă mergi acolo la școală. Noi vom veni în fiecare săptămână să te vedem.

Timp de o lună, părinții ei au venit și, de fiecare dată, o alintau mai mult ca niciodată. Dar simțea că parcă fiecare o făcea în felul lui. Între ei ceva se întâmplase. Apoi totul s-a prăbușit. O zi de sâmbătă, o așteptare nesfârșită fără ca mașina lor să poposească la poarta bunicilor. A urmat o noapte în care visele fuseseră atât de amestecate, de înfricoșătoare. Și mereu apărea acel chip, al fetiței de alături, de parcă viața ei ar fi depins de acea străină. Nu înțelegea, dar simțea că prezența ei stricase fericirea din familia ei. În sfârșit, venise și dimineața. O dimineață rece de început de septembrie. Era sigură că va găsi mașina în curte. Dar curtea era goală, iar bunica plângea înăbușit.

— Vino, fetița mea!

A înțeles că o mare nenorocire se abătuse asupra lor. Cu teamă și glasul stins, a întrebat:

— Mama, tata! Unde sunt?

Nu a primit un răspuns, dar știa deja.

— Sunt în cer, fetița mea.

Mai târziu, la înmormântare, a înțeles că în mașină, cu părinții ei, mai era o femeie. Sora geamănă a mamei. Nu știuse până atunci că mama ei are o soră.

În mijlocul camerei era un mic geamantan și o sacoșă. Iulia era pregătită să înceapă o nouă viață. Dar într-o zi se va întoarce aici, în Lazaret. De fapt, încă nu știa unde va pleca sau dacă va pleca cu adevărat. Oricum casa va rămâne liberă pentru Gabriel.

O nouă zi se revărsă cu un soare darnic peste micul sat de pe valea Oltului. Zilele începuseră să crească iar nămeții de zăpadă se străduiau să supraviețuiască sub ploaia de stropi aruncați de camioane de pe şoseaua națională. De culoare cenușie și pătați de mult negru, conurile de zăpadă se încăpățânau să păstreze atmosfera de iarnă. Forfota din spital era în continuă creștere. Doctorul Gabriel se așeză strategic lângă geamul care dădea spre curte încercând să nu atragă atenția asupra lui. Nu era sigur dacă confrații aflaseră că va avea și el o pacientă, fapt neobișnuit pentru un stagiar. La sfârșitul întâlnirii, când toți erau gata de plecare și discuțiile începuseră să se mute pe alte teme decât cele medicale, doctorița Zamfirescu ciocăni cu pixul în masă.

— Un moment, vă rog. Vreau să fac un anunț.

Medicii se întoarseră curioși spre directoare. Știau deja că frumoasa Iulia își luase un concediu fără plată pe o perioadă necunoscută și se întrebau ce ar mai fi putut interveni.

— Deși nu este uzual, am hotărât ca pacienta din salonul-debara să fie de astăzi în îngrijirea doctorului Gabriel. Îmi asum această hotărâre. Doctorul Gabriel va prezenta săptămânal un raport privind procedurile aplicate și rezultatele obținute.

Un murmur dezaprobator se făcu auzit în timp ce toate privirile îl căutau acum pe tânărul pe care nici măcar nu-l luaseră în seamă până atunci. Nu-i deranja că tânăra nu le este pacientă ci faptul că vor fi nevoiți să ia parte săptămânal la un studiu de caz care sigur va prelungi șederea lor în spital.

Biroul se goli treptat. Doar doctorul Gabriel rămase tăcut în dreptul geamului privind spre turn. La urma urmei nu este decât o pacientă, iar el va avea ocazia să arate ce a învățat. Îi reveni în minte visul. Visul pe care acum câteva zile era convins că îl avuseseră și cele două Iulii. Nu scria Iulia că dorea ca el să se mute în sat cu pacienta? Dar nu era obligat să-i urmeze sfatul. El avea propria cale și pacienta din salonul-debara era mult prea reală pentru a putea să apară în oglinda în care își căuta originile. Nu. Nu se va îndrăgosti de nimeni. Nicăieri în cursurile lui nu scria că dragostea este o metodă de tratament psihiatric. Totuși va merge să vadă caietul. O poveste scrisă cu sute de ani în urmă era cât se poate de ispititoare. Deși nu era convins că acel caiet și scrisul ar fi putut aparține unui nobil austriac. În ce limbă era scrierea? Cu ce caractere? Cum de Iulia putuse descifra scrisul?

Un tușit scurt rupse șirul de întrebări pe care Gabriel nu contenea să le formuleze. Pe ușa deschisă intrase Doamna cu un dosar în mână.

— Mergem, doctore?

Gabriel luă cartea pe care o avea în față și o urmă pe asistenta șefă. Intră în salonul debara la câteva momente în urma asistentei șefe, doar după ce aceasta îi făcu semn. Iulia era așezată la masă. În fața ei era cartea lui Rousseau, Emile ou de l’education, o ediție în limba franceză, și un caiet. Probabil acel caiet misterios al cărui conținut era greu de descifrat. Iulia era într-o stare de așteptare pasivă, cu capul ușor întors într-o parte forțând o poziție complet incomodă. Bărbia tremura ușor. Cu puțin timp înainte, asistenta șefă o atenționase de vizita doctorului.

— Domnișoară Iulia, doctorul Gabriel ar dori să stea de vorbă cu dumneata. Vrei să-l primești?

— De ce nu citește caietul? Pot să-i dau caietul.

— Sigur va citi și caietul. Dar doctorul Gabriel este doctorul tău curant. Regulile impun să aibă din când în când discuții cu dumneata.

Iulia nu răspunse. Se ridică din pat și se așeză la masă, în așteptare. Evită să privească spre ușa pe care va intra doctorul.

— Bună ziua. Pot să mă așez?

Iulia nu răspunse, continuând să privească spre un colț al camerei. Pe o parte a gâtului o ieșitură devoala poziția anormală a capului. Cât de simplu ar fi dacă ar putea examina biochimia creierului Iuliei, dacă comportamentul ei ar putea fi înlăturat cum extirpi o tumoare ce a invadat corpul! Boala Iuliei ar putea fi rezultatul unui conflict interior care se manifestă permanent între dorință și apărarea de dorință. Iar el va trebui să radiografieze conflictul încercând să se interpună în acest conflict. Iar în primă fază va trebui să-l intuiască. O boală mintală, fie ea moștenită sau nu, are o evoluţie puternic influențată de factorul sociocultural. Iată de ce investigația lui era practic lipsită de frontiere. Va avea o abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Dacă ar solicita o tomografie cerebrală, aceasta i-ar spune ce nu este în regulă cu creierul, nu ce probleme are mintea. Așa cum învățase la facultate, un motto al psihiatrului era sintetic cuprins în aserțiunea: “Domeniul minții și domeniul creierului au limbaje diferite. Psihiatrul trebuie să fie bilingv”. După ce va determina manifestarea descriptivă a bolii, încercând să identifice un model cu care Iulia este congruentă, va trebui să determine factorii de unicitate.

Gabriel trase un scaun și se așeză chiar în fața Iuliei. În clipele următoare va afla care va fi reacția pacientului față de clinician: deferentă sau rebelă. Întâmplarea îl ajutase să conceapă un prim experiment, de altfel cât se poate de simplu. Din mica bibliotecă pe care o purta mereu cu el, nu lipsea acelaşi volum care se găsea acum pe masa din salonul-debara: Emile ou de l’education. Puse cartea pe masă alături de cartea Iuliei, păstrând aceeași orientare a copertei. Luă aerul oficial al medicului în plin proces de investigație clinică.

— Cum vă numiți?

— Iulia.

— Numele de familie?

Nu obținu niciun răspuns.

— Prenumele mamei?

Din nou, tăcere. Doar buzele trădară un tremur intens. Gabriel continuă ca și cum ar fi primit toate răspunsurile dorite.

— Prenumele tatălui?

Urmări cu atenție reacția fetei. Fața ei reveni la normal, deci amintirea tatălui nu producea nicio reacție.

— Știți cumva numele de fată al mamei dumnea-voastră?

Se aștepta ca și această întrebare să rămână fără răspuns. Dar, brusc, Iulia întoarse capul spre Gabriel păstrând inclinația nefirească.

— Scrie. Scrie în caiet.

Iulia împinse caietul spre el.

— Vă dau voie să-l citiți.

Gabriel luă caietul și îl deschise chiar la prima pagină. Pe primul rând erau trei cuvinte cu spațieri generoase între ele. Pe al doilea patru cuvinte răspândite și ele aleator. Alăturate nu însemnau nimic. Întoarse pagina. Cam același algoritm era repetat și aici.

— Caietul este un jurnal intim al tău. Nu vreau să te rănesc descoperindu-ți cele mai intime gânduri.

Pacienta se întoarse brusc spre asistenta șefă.

— Unde este Iulia?

— A plecat în concediu. Se va întoarce.

— Trebuie să se întoarcă. Altfel nu pot să îmi împlinesc destinul.

— Care este destinul tău? reacționă imediat Doamna.

— Să am grijă de ea! Totul este scris în caiet, reluă pacienta.

Doctorul Gabriel se ridică de pe scaun și se aplecă spre masă punând mâna pe cartea Iuliei ca și când ar fi dorit să o ia. Instantaneu Iulia reacționă apucându-și cartea cu ambele mâini. Degetele lor se atinseră, iar tremurul începu să cuprindă corpul Iuliei. Își retrase speriată mâinile și se refugie în brațele Doamnei.

Doctorul și asistenta așteptară câteva clipe o izbucnire verbală din partea Iuliei, dar aceasta nu se produse. Iulia se lăsă moale în brațele asistentei care, surprinsă, aproape că o scăpă jos. O așezară pe pat. Tremurul corpului deveni mai intens transformându-se în convulsie iar ochii se pierdură lăsând fără viață fața pacientei. Doctorul Gabriel îi luă pulsul. Totul părea normal. Doctorul o întoarse pe partea stângă și privi ceasul. După o jumătate de minut convulsia încetă și Iulia intră într-un somn adânc.

— Aici nu mai avem nimic de făcut, spuse doctorul și ieși din salonul-debara urmat de asistenta șefă.

În cabinetul asistentelor, doctorul Gabriel făcu câteva însemnări în dosarul pacientei.

— Credeți că a fost o criză de epilepsie?

— În niciun caz. Corpul ei nu era rigid și criza nu a debutat cu convulsii. I se va scoate treptat baclofenul.
Doamna reveni în salonul Iuliei. Luă caietul și începu să-l cerceteze filă cu filă. Căuta cu înfrigurare cuvinte care să facă legătura cu povestea asistentei. În sfârșit, cercetările ei dădură roade. Pe pagini diferite apărură cuvintele: „tenis”, „viol” și „cruce”.

Mai mult...

Au înflorit din nou salcâmii

"Bunicule, au înflorit din nou salcâmii..." Din păcate anul acesta, floarea lor nu va rodi în prea multă miere fiindcă a plouat, iar albinele n-or avut cum umbla salcâmii... Știu asta de la bunele meu: albinele nu pot zbura în ploaie, întrucât fiind firave, nu pot duce laolaltă și găletușele cu polen, și roua ploii pe aripi...

Parcă și aud zumzăitul nerăbdător al albinelor din prisaca bunicului:

- Bunicule, de ce unii dintre nori aleargă mai răpide decât alții?
- D-apoi, cât unii îs mai de sus decât alții... Puie-te la somn, câtă-i vremi târzie, mă!

Tac, atingând norii cu privirea... D-apoi că nu-mi ierea câtuși de puțin somn, fiind târziu de după amiezi... Taman de ce venisem cu bunicul de la prisacă unde-am verificat stupii și albinele. Erau bine cu toții, măcar de ploaie. Îl ghiceam pe bunicul cu pălăria trasă pe sprâncene, încălțat cu cizme de cauciuc galben - Doamne!, oare de unde le-o fi căpătat? - și îmbrăcat cu haina lui de ploaie lungă până-n pământ, făcută din pânză cauciucată de culoarea măslinelor verzi:

- Haidi, mai răpide, câ s-or răci plașintili lu' bune-ta, mă!, îmi dădea ghes bunicul...

Eu mergeam pitic în spatele lui luptându-mă cu vântul și ținând strâns de umbrela bunicii, mai-mai să fiu luat pe sus ca pe-un puf de păpădie și dus niciunde... Iar bunele îmi părea patriarhul albinelor, cu anteriul cel lung al hăinii lui de ploaie, și-mi venea să râd, cât era el de caraghios încălțat cu cizmele celea galbene, străduindu-se la rândul lui să steie în picioare de glodul cel cleios...

- Bunicule, da' de ce nu zboară albinele pe ploaie?
- D-apoi cum or umbla săracile di iele la floaria din salcâm, cu aripile îngreunati din ploaie și cu găletușili plini di polen? N-o sâ hie anu' aista multâ mieri din salcâm...

Ai băgat de seamă cum, după ploaie, parfumul salcâmilor aflați în floare se întețește și mai abitir, decât pe soare? Trag aer în piept, umplându-mi zgomotos plămânii cu ambrozia salcâmilor icniți în floare:

- Bunicule, trezește-te! Au înflorit din nou salcâmii...

Mai mult...

LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX

PROLOG

 

Umbra unui nume vechi

 

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

 

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

 

Dar unele nume au rămas.

 

Unul dintre acestea era Spartacus.

 

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

 

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

 

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

 

Era anul 18—.

 

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

 

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

 

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

 

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

 

Bunicul său îl privi îndelung.

 

— Cum îl veți numi?

 

Tatăl copilului tăcu.

 

Mama îl ținea la piept.

 

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

 

— Cristianus, spuse el.

 

— Cristianus?

 

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

 

Apoi se opri.

 

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

 

Tatăl îl privi.

 

— Spartacus?

 

Bătrânul încuviință.

 

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

 

Afară, vântul urla.

 

În biserică, candela continua să ardă.

 

Copilul încetă să plângă.

 

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

 

Cristianus Ferox.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Copilul din satul dintre munți

 

Satul se numea Valea Luminii.

 

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

 

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

 

Vara, pășunile erau verzi.

 

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

 

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

 

În centrul lui se afla biserica.

 

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

 

Cristianus crescuse privind-o.

 

De mic copil era diferit de ceilalți.

 

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

 

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

 

Ci pentru că întreba mereu.

 

— De ce?

 

De ce răsare soarele?

 

De ce oamenii se ceartă?

 

De ce există războaie?

 

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

 

De ce trebuie omul să ierte?

 

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

 

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

 

Bunicul ținea în mână o carte veche.

 

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

 

Bătrânul ridică privirea.

 

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

 

— Și ce a fost cu adevărat?

 

Bunicul închise cartea.

 

— A fost un om care a vrut să fie liber.

 

Cristianus tăcu.

 

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

 

— Cum?

 

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

 

Cristianus privi focul.

 

— Atunci care este adevărata libertate?

 

Bătrânul făcu semnul crucii.

 

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

 

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Strămoșul și sabia

 

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

 

Căuta o lampă veche.

 

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

 

Era acoperit de praf.

 

Pe capac era sculptată o cruce.

 

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

 

Bătrânul veni încet.

 

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

 

— Unde l-ai găsit?

 

— Aici.

 

Bătrânul rămase nemișcat.

 

— Nu trebuia să-l vezi încă.

 

— De ce?

 

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

 

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

 

Nu era împodobită cu aur.

 

Era simplă.

 

Lama purta urmele timpului.

 

Cristianus o privi.

 

— A cui este?

 

— A fost transmisă din generație în generație.

 

— A lui Spartacus?

 

Bătrânul clătină din cap.

 

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

 

Cristianus întinse mâna.

 

— Pot s-o ating?

 

Bunicul încuviință.

 

Tânărul luă sabia.

 

Era grea.

 

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

 

— Atunci pentru ce?

 

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

 

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

 

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci să alegi crucea.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Străinul

 

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

 

Calul era obosit.

 

Haina călătorului era ruptă.

 

La brâu purta un mic medalion.

 

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

 

— Ești străin?

 

— Da.

 

— De unde vii?

 

Omul îl privi atent.

 

— Dinspre răsărit.

 

— Și unde mergi?

 

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

 

Cristianus se încruntă.

 

— Mănăstirea aceea este părăsită.

 

Străinul zâmbi.

 

— Așa spun oamenii.

 

— Și nu este adevărat?

 

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

 

Tânărul tresări.

 

— De unde îmi știi numele?

 

Străinul nu răspunse.

 

Se urcă pe cal.

 

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

 

Tânărul o prinse.

 

Pe ea era desenată o cruce.

 

Sub cruce se afla o inscripție:

 

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

 

Cristianus privi în urma călărețului.

 

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Chemarea

 

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

 

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

 

— Ce ai?

 

Tânărul îi povesti tot.

 

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

 

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

 

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

 

— Ce este?

 

— O hartă.

 

Cristianus deschise manuscrisul.

 

Era desenată o parte din munți.

 

Pe hartă apărea o cetate.

 

Deasupra ei era scris:

 

CETATEA SFINTEI LUMINI.

 

— Există?

 

— Odinioară a existat.

 

— Și acum?

 

Părintele Nicolae îl privi.

 

— Poate că există încă.

 

— Trebuie să merg acolo.

 

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

 

— Atunci de ce?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

 

Cristianus își plecă privirea.

 

— Voi pleca.

 

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

 

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

 

— Ci prin suflet?

 

Preotul zâmbi.

 

— Ai început să înțelegi.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Călătoria

 

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

 

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

 

Sabia rămăsese acasă.

 

Nu pentru că se temea de ea.

 

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

 

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

 

— Așteaptă!

 

Se întoarse.

 

Era un tânăr de aceeași vârstă.

 

Avea părul negru și purta un toiag.

 

— Cine ești?

 

— Matei.

 

— Unde mergi?

 

— Oriunde mă duce drumul.

 

Cristianus zâmbi.

 

— Nu este un răspuns.

 

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

 

Cei doi râseră.

 

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

 

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

 

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

 

O fată curajoasă numită Ana.

 

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

 

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

 

Călătorii Luminii.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pădurea fără ecou

 

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

 

— De ce? întrebă Ana.

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

 

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

 

— Oamenii le ascund.

 

În aceeași noapte, auziră pași.

 

Cristianus se ridică.

 

— Cine este acolo?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Se auziră din nou pașii.

 

Apoi o voce:

 

— Întoarceți-vă!

 

Damian puse mâna pe arma sa.

 

Cristianus ridică mâna.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu știm cine este.

 

Din întuneric apăru un bătrân.

 

— Căutați cetatea.

 

Nu era o întrebare.

 

— Da, răspunse Cristianus.

 

Bătrânul îi privi.

 

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

 

— Ce se află acolo?

 

— Frica voastră.

 

Apoi dispăru între copaci.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Valea fricii

 

Valea era acoperită de ceață.

 

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

 

Matei își văzu casa arzând.

 

Ana își văzu familia plecând.

 

Damian își văzu trecutul.

 

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

 

— Cristianus!

 

Tânărul se apropie.

 

— Bunicule?

 

Chipul bătrânului era trist.

 

— Întoarce-te.

 

— De ce?

 

— Pentru că vei pierde tot.

 

Cristianus făcu un pas.

 

Apoi se opri.

 

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

 

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

— Nu te voi urma.

 

Imaginea dispăru.

 

Ceața începu să se ridice.

 

În fața lor apăru drumul.

 

Ilarion zâmbi.

 

— Frica poate fi puternică.

 

Cristianus răspunse:

 

— Dar nu trebuie să ne conducă.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cetatea Sfântă

 

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

 

În spatele ei se ridicau ziduri.

 

Cetatea exista.

 

Era magnifică.

 

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

 

Pe ziduri se vedeau cruci.

 

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

 

Deasupra porții era scris:

 

„Adevărul este lumină.”

 

Poarta se deschise.

 

Un călugăr îi întâmpină.

 

— Cristianus Ferox.

 

Tânărul rămase nemișcat.

 

— Mă cunoașteți?

 

— Te așteptam.

 

— De când?

 

— De mulți ani.

 

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu pe tine te așteptam.

 

Cristianus nu înțelese.

 

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Manuscrisul

 

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

 

Pereții erau plini de manuscrise.

 

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

 

Citi despre Spartacus.

 

Despre generațiile care au urmat.

 

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

 

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

 

Și, la sfârșit, găsi numele său.

 

Cristianus Ferox.

 

— Cum este posibil?

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Nu este scris destinul tău.

 

— Atunci ce este?

 

— O avertizare.

 

În manuscris era scris:

 

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

 

Cristianus închise cartea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

Călugărul răspunse:

 

— Asta numai tu poți hotărî.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Întoarcerea umbrei

 

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

 

Nu era sărbătoare.

 

Era primejdie.

 

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

 

Un grup de oameni se apropia.

 

Damian privi zidurile.

 

— Sunt mulți.

 

Cristianus întrebă:

 

— Cine sunt?

 

Un călugăr răspunse:

 

— Oameni care caută manuscrisul.

 

— De ce?

 

— Pentru puterea lui.

 

Cristianus strânse crucea în palmă.

 

— O carte nu dă putere.

 

Ilarion îl privi.

 

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

 

Cristianus răspunse:

 

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Noaptea cetății

 

Noaptea fu lungă.

 

Oamenii cetății se adunară împreună.

 

Nu pentru cucerire.

 

Nu pentru răzbunare.

 

Ci pentru apărare.

 

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

 

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

 

Nu ca simbol al urii.

 

Ci ca simbol al responsabilității.

 

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

 

Cetatea rămăsese în picioare.

 

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Drumul spre casă

 

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

 

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

 

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

 

— Unde trebuie dusă?

 

Cristianus privi spre munți.

 

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

 

Și astfel începu drumul spre casă.

 

Dar nu mai era copilul care plecase.

 

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

 

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

 

---

 

EPILOG

 

Numele care a rămas

 

Anii trecură.

 

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

 

Dar nu ca un cuceritor.

 

Oamenii îl numeau:

 

„Purtătorul Luminii.”

 

A construit școli.

 

A ajutat biserici.

 

A ridicat case pentru cei săraci.

 

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

 

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

 

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

 

Sub ea a fost scris:

 

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

 

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

 

Ea continuă peste veacuri.

 

Nu prin sânge.

 

Nu prin război.

 

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

 

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

 

Un copil îl întrebă:

 

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De multe ori.

 

— Și atunci cum ai fost curajos?

 

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

 

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

 

— Atunci ce înseamnă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

 

Clopotul începu să bată.

 

Soarele cobora după munți.

 

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

 

Un om dintr-un alt veac.

 

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

 

Cristianus zâmbi.

 

Apoi șopti:

 

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

 

Iar clopotul bătu din nou.

 

Sfârșit.

Mai mult...

Auriu

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍