Dezintegrări

Pe drumul vieții, cu pas hotărât,

Raul pornește, de soartă-nfruntat,

În piept un foc ce nu poate fi stins,

Încrederea-i farul ce-l ține aprins.

Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,

El știe că timpul e dar pământesc,

Cu fruntea sus, privirea spre zare,

Curajul îi crește din orice încercare.

Nu se lasă-nvins de teama din jur,

Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,

Puterea de-a crede în ce va veni,

Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.

În clipe de slabiciuni sau de dor,

El găsește în sine un tainic fior,

Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,

Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"

Cu pași fermecați, în față pășește,

Și lumea-n lumină încet înflorește,

Încrederea-n sine devine un scut,

Iar curajul, un cântec mereu absolut.

Așa-i povestea lui Raul, eroul,

Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,

Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,

El știe: în viață, nimic nu-i finit.

Trăiesc pentru că nu pot să mor

Stau și sufăr, nu cer ajutor,

Mă cuprinde ușor teama

Tot ce văd e disperarea;

Poate într-o altă viață,

O să încerc de dimineață

Să mă schimb câte puțin,

Sper că în bine, nu venin;

Totuși nu cred că are rost

Să creez un spectacol anost,

Nu ar veni nimeni să privească

O fată singură, pe fața ei o mască;

Peste câțiva ani sigur va fi bine,

Singura speranță care încă vine,

Timpul trece, eu sunt neschimbată

Stau într-un colț, rămân nemișcată;

Alături de frică mă cuprinde un fior

Trăiesc pentru că nu pot să mor.

muțenia-

unei foi albe de hârtie,

 poate trezi  din adâncuri

lumini nebănuite

de iubire.

muțenia

unei foi imaculate

inspăimântă

stăpânul.

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

să  mai urcăm o treaptă

pe- a vieții scara...

lupta dintre atracție și respingere

dezechilibrează balanța:

inima va fi mai ușoară decat

pana?

%

luna-o notă 

pe-un portativ dublu stelar,

sare din octavă- n octavă.

lupul, tulburat de frumusetea ei

întoarce capul.

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

am încercat să gândesc cât mai puțin

despre ce mi se întâmplă în fiecare zi

când deschid ochii

și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții

în inimă

fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale

începând cu sufletul

izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii

amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei

cu parfumul Mariei

care-mi face micul dejun

și tropăitul vieții pe scări

încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi

după modelul folosit cu amanta

în oglindă

acceptând motivații iraționale

precum vinovăția ancestrală a ființei

de a fi

fără s-o întrebe nimeni

în prealabil…

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

imaginea  lumii revărsându-se peste ochii noștri  

din ecranele televizoarelor

din sticla ferestrelor

sau din ochiul de ciclop al Internetului

îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului

asupra minții

.

o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității

până la urmă

.

un film science fiction fără sfârșit

cu milioane și miliarde de episoade

.

nimic coerent însă

.

cel mult

o simplă îngrămădire de imagini

reprezentând cam aceleași locuri

cam aceleași lucruri

cam aceeași oameni

.

adevărata lume e alta

câteva palme de pământ

 câteva fețe cunoscute

.

le poți număra pe degete

.

o viață versatilă

ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi

împărțită între un supermarket

un loc de muncă

.

și

poate

un strop de dragoste

.

de neînțeles

.

o lume surprinsă în selfie-uri

frivole

despre cum suntem sau am vrea să fim

.

fără nicio  speranță

până la greață…

mi-a fost imposibil să plec

să-mi  fiu mie însumi

fiecare părticică din sufletul meu

aparține norilor de pe cer

prezenți în toate dimineților mele

răscolite de gânduri

pădurii de brad

cu mirosul ei inconfundabil de cetină

și rășină care ți se lipește de dinți

izvorului tainic

tremurat de inimile peștilor rătăciți

printre lespezi

vântului călător

bunicul îmi spusese cândva

să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni

fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul

spre tine

și să cuceresc Roma

ca Iulius Cezar

nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur

bătrânului Charon

la granița dintre spațiu și timp…