Omul de pe schelă care privește în jos
din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici
o desfășurare haotică de linii strălucitoare
de corpuri
de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri
aflați într-o mișcare brauniană
efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical
în jurul căruia se aliniază tot Universul
imaginarul se suprapune insidios peste realul concret
într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple
și devine credibil
percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ
la omul de pe schela fragilă a gândului
(în absența unor elemente de comparație)
amândouă reprezentări sunt la fel de plauzibile
de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar
femeia
în general
ca o curbă
dragostea ca o tangentă la cerc
omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului
și-l ridică cu un scripete spre celălalt
niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul
fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală
omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei
peste plasa înșelătoare de gânduri
la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră
căzuse în gol de la etajul o mie
dispărând în prăpăstiile nopții…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 20 iulie 2019
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1569
Poezii din aceiaşi categorie
Lucruri neimportante
am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…
e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…
Tablou de vară în tempera
ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit
nu știm ce ne mai așteaptă și mâine
azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz
puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară
în munți
în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii
toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori
fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ
într-o revărsare tăcută de durere și sânge
tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe
perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri
și cădeau peste tine
se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni uriași
care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere
dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe
cu tocurile înalte
în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi
erai udă din cap în picioare când ai intrat
acum nu mai poți da înapoi
vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele
să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri
dacă vom găsi
dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă
poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi
și câte două tichii cu motocei galbeni în cap
iar dacă se va stinge lumina
ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet
mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima
iubito
chiar dacă nu va fi
cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul în fața Serenei Williams
nimeni
sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță
și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot cerul deasupra
mă iubește
nu mă iubește
la fel te intrebi și acum
tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri
cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții
afară
nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în zori…
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Punctul infinit
In Universul imens,doar un punct
Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.
Acesta e omul,mărunt,
Dar spiritul lui uriaș,adânc,
Arată că oamenii sunt,
De fapt,constelații de trăiri,
Si-atunci când se frang,
Se pierd sentimente,iubiri,
Ce cuprind în ele infinitul.
In Universul imens,doar un punct,
Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,
Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.
Atât de neînsemnat,și totuși,
El lupta cu moartea,visează,și speră,
Pe frunte primește divinul sărut,
El,neînsemnatul,minusculul punct...
Alte poezii ale autorului
Sensuri
se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât
denumit viață
colcăie de puroi și se scurge în noapte
sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită
abia respirând
îi simt lacrimile pe inimă
la ce bun acest chin
mă întreb
să-ți trăești viața ca o viperă
cu sângele rece
într-un tufiș
la ce bun tot acest zbucium
atâta pierdere de timp
pentru treburi atât de mărunte
precum serviciul
mersul la supermarket
păstrarea unei relații de suflet în contra naturii
când mâine sosește în sfârșit
primăvara
femeia cu ochi de smarald
în rochia ei albă de mireasă eternă…
Schiță cu femeie singură și țigară
tristă
însingurată
își aprinde o țigară
mâncarea pentru pisici
emană un miros acru
Machiavelli se-nvârte în jurul cozii
așa spune el că-i este foame
nu-i mai plac granulele poloneze
la sac de 35 kg
lua-l-ar dracu
nici mie nu-mi plac creveții
dar nu fac nazuri
.
trage fumul în piept
până simte gustul infect al frunzelor de tutun
și-și aduce aminte de George
mirosea și el a frunze
avea buzele zgrunțuroase
cianozate
brrr…
pe unde trecea lăsa urme
ca o bucată de glaspapir
nici nu avusese orgasme
.
plecase supărat
.
pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură
știa că o să se enerveze
îi reproșase că nu fusese acolo
și era adevărat
.
dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț
să-și cumpere o mătură...
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Insectar
în ultima carte de poezie
am adunat toate insectele tăcute și netăcute
din viața mea
câte zece-douăzeci pe o pagină
pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie
pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat
în propriu sânge
Doamne
cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori
infestând cu otrava dorințelor noastre
altarele spiritului
alunecând cumva pe scara comună a evoluției
de câte ori răsfoiesc câte o pagină
plonjez în întunericul voluptos al trecutului
cu exuberanța poetului ucigaș de greieri
dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă
a copilului care înfige un bold într-un fluture
în cartea mea a mai rămas doar un loc
pe ultima pagină
destul pentru a lăsa să curgă acolo
o lacrimă
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…