Sidef

vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse

 

femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept

 

spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche

neinteligibil

câteva becuri de pe marginea căii ferate

ne-mproșcă în față c-un galben bolnav 

nu mai mult de-o secundă

apoi dispar

.

sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri

.

în timp ce dormeai

ți-a alunecat dintr-un ochi

o perlă

îi spun

iar ea ridică din umeri nepăsătoare

era probabil o perlă din vis

fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri

din amintiri triste

.

demult

demult

demult

abia dacă îmi mai aduc aminte

.

nu te cred

(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)

toate femeile

ascund amintirile triste

sub sideful speranței

și-și atârnă perla durerii la gât

.

vai

pe care voi bărbații o despicați cu securea

în două

ne omorâți încă o dată

și dați strălucirea amintirii deoparte

doar să aflați ce se ascunde-n trecut

.

iar trenul își vede de drum

strivind între roți și șine de cale ferată

timpul …


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Sidef

Data postării: 26 mai 2019

Vizualizări: 1399

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Despre voi si despre mine

Cu privirea pierduta spre apusul de soare,

Stau si ma intreb cum si de ce oare

M-ati lasat fara culoare,

Si cu traume suparatoare.

 

N-ati stiut c-aveam sa scriu

In amurgul purpuriu

Despre voi si despre mine

Cum c-as vrea sa se termine.

 

Ceru-i fara nori acum,

Tot ce simt e numai fum,

Iar eu tre sa imi asum

Ca inima imi este scrum

Mai mult...

Darul Timpului

Preţuieşte fiecare clipã,

Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!

Nu face din clipe o risipã;

Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,

Cât eşti încã viu, printre cei vii!

 

Fiecare clipã, datã ţie,

Trasã de pe-al timpului mosor,

E-un condei ce zi şi noapte scrie,

Este şi arvunã, şi simbrie,

Pentru care eşti rãspunzãtor!

 

Clipã peste clipã, se adunã

Ca ghirlande dese şi subţiri;

Şi-aşezate astfel, împreunã,

Strâng şi împletesc într-o cununã

Triste sau duioase amintiri...

Mai mult...

Cutiuta

Ratacita printre cutiuțe strălucitoare,

Ea,cutiuța prăfuită,

Strigă mut:Te rog,deschide-ma!!

Dar oamenii nu au răbdare,

Nu vad dincolo de aparente.

Unii o îndepărtează ironic și rece

Dar nu-i așa?,totul trece..

Și durerea,și lacrima,

Speranța se transforma-n consolare,

Și uneori,când cade care-o raza de soare

Ceva straluce in interiorul cutiutei,

Că un diamant ascuns.

Oamenii trec grăbiți,nepăsători și reci

Pe langa cutiuța prăfuită,

Ploaia o spala cu picurii ei.

Acum e frumoasa.

Oamenii o vad și vor s-o deschidă.

Prea târziu,un lacăt greu o închide,

Cad lacrimi de ploaie,o liniște tristă,

Diamantul din ea e acolo,

Și totuși,pentru ei el nu mai exista..

Mai mult...

Gânduri

Vechi drumuri ce deodată s-au transformat în ziduri,

O iederă Ncâlcită le-a prins în cap pe toate, 

S-au ridicat și pașii, s-au prefăcut în riduri, 

Ca niște jurăminte străvechi, pe care, poate, 

În arta mută a serii, primei iubiri, sau ție. 

Le-am scrijelit în eu însumi, dar cine le mai știe?

Când au apus în boltă luceferii, cu toții, 

Să nu cerșim alți aștrii stupidității nopți.

Câtă risipă pentru iubirea ce nu-ncape, 

În vene, în tendoane. Vechi ziduri, peste care, 

Stă umbra unei inimi, asemeni unei case, 

Atinse de dezastru din carne până-n oase.

 

Autor: Ot.

Mai mult...

Să fiu, să nu fiu!

Zilnic mă-nchin la tine Doamne

Și multe cer să-mi împlinești,

Uit când greșesc să cer iertare

Cu toate astea, simt că mă iubești

 

 Încerc să nu mai fiu așa de mândru

Și către cei din jur să-mi arăt omenia,

În adevăr să cred urând minciuna

Și aliatul vieții să- mi fie modestia

 

Mă străduiesc să nu fiu lacom

Să fiu corect, cinstit și cumpătat,

S-ajut fără a cere vreo răsplată

Să lupt și-apoi să spun..a meritat

 

Izvor de dragoste să- mi fie inima

Iar bunătatea să-mi biruie invidia,

Să răspândesc în jur multă lumină

Să fiu puternic să țin în frâu mânia

 

Visez că omul poate fi mai bun

Doar prin iubire și fără pic de ură,

Cuvântul dat să fie bună temelie

Pe care să clădești, având măsură

......................

Mă-ntreb de știu ce este bine

Și cum pot de rău să mă feresc,

Speranță-mi este doar la Tine

Și cu smerenie..zic mulțumesc!

 

Mai mult...

Vid metafizic

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

Mai mult...

Surâsul Giocondei

Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:

„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit.  Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”

În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!

Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni,  iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…

Mai mult...

Resemnare

de fapt, nu știu ce caut

ce mai caut

la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic

de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri

nu mai am loc

debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre

nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir

clandestin

să ștergi cel puțin o dată pe an

praful de pe schelete

să dai acatiste în fiecare duminică

și pomeni

să păstrezi o relație cordială cu morții

nu

nu mai umblu după nimic

n-am ce să mai caut

zău

am găsit tot ce mi-am dorit

nimic n-a meritat și nu merită atâta efort

uneori aceste lucruri vin și singure

noi însă ne grăbim întodeauna prea mult

încercăm s-o luăm înaintea timpului

îmi ajunge

nu-mi mai doresc decât să rămân singur

cu scheletele mele prăfuite

al meu însumi…

Mai mult...

Dureri ascunse

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

Mai mult...

Metefizică

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

Mai mult...

Nocturnă

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

 

când te privești în oglindă

 

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…

Mai mult...