Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului

Clipe 

devorate de moliie orgoliului,

găuri în pânza vieții.

Prin sita lor,

se cern razele tinereții.

Sedimentează doar nimicuri.

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

când te privești în oglindă

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…

Prea multa frustrare mocneste in popor

Nemultumirea se aude in vorba tuturor

Ne-am saturat de vanzatori de tara, corupti si infami

Ce ne vand automat pentru functii si bani

Nu facem politica, nu avem nici o tangenta - sa se stie

Criticam prin cuvinte aspre, cu stiloul pe hartie

Resursele tarii sunt amanetate, generatii de tineri sunt indatorate

Nimeni nu trece de la vorba la fapte

La televizor, aceleasi discutii ratate

Ne prezinta numai nenorociri, cu fapte detaliate

Incompetenta voastra ne-a adus aici, in hau

An de an totul se scumpeste si o ducem tot mai rau

Dumnezeul oamenilor astazi este serviciul, care ne aduce bani

Sa platim facturi si taxe din ce in ce mai mari

Voi critica, atat cat pot, forma de guvernamant infama

Pana cand nu vom avea presedinte si guvern iubitor de tara ?

Cei tineri, mandria tarii, pleaca peste hotare

La studii, la munca, sa-si faureasca un viitor mai bun fiecare

Ramanem fara aceasta esentiala valoare

Caci nu stim cati dintre ei se intorc, tara nu mai este atragatoare

Locuri de munca pentru ei putine, sanse de angajare infime

Multe concursuri de angajare "aranjate" cu pilosi

Oameni de nimic, ce peste noapte se vad colosi

Habar n-au sa-si faca treaba, iau banii de pomana

Si nici nu vor sa invete - oase lenese se cheama !

Ajutor financiar de la stat vor multi - cata frunza, cata iarba

Pe baza unui handicap inchipuit, ce pana la urma o sa-l aiba

Bolnavi inchipuiti si lenesi, munca nu e pentru voi ?

Veti muri de foame, sete, in datorii si in gunoi !

Termini astazi facultatea, putini se angajeaza in domeniul mult visat

Ajung sa presteze alte servicii, nu ce au studiat

Totul se scumpeste, salariile raman aceleasi - nu mai cresc deloc

Dar ei sa aibe pensii speciale, votate cu doua maini, pe loc

Tara nu mai are modele demne de urmat

Oameni destoinici, de la care ai ceva de invatat ... 

Atâta durere, atâta suferință

Atâtea lacmimi irosite 

Nu vreau sa trăiesc în lumea asta

As vrea sa mor sau sa omor

Sa scap din iadul cel trăiesc 

Sa i scap pe toți de suferintă

Sa i scap din închisoare

Sa fii mama fericita

Nu suport sa te aud, 

Sa te vad sau sa ți vorbesc 

Te urăsc din tot sufletul 

Urăsc viata pe care o traiesc

Tu mi ai distrus copilăria 

Mi ai nimicit visurile și liniștea ai ucis o

Tu cosmarul meu etern 

Nu vreau sa te mai vad vreodata

Nu ti suport prezenta

Urăsc totul despre 

Dar cel mai mult urasc

Ca sunt făcută din tine

Ai distrus viata a trei femei

Pe care cică le iubeai

Nu am sa uit vreodată 

Palmele ce le dadei

Cu atâta ura și putere

Tu ne ai lovit

Dar cel mai mult doare

Vorbele ce le-ai rostit

Nu am să uit vreodată, tata

Când o băteai pe mama mea

Omul cel iubeam cel mai mult din lume 

O deformai în fata mea

Dădeai cu pumni și picioare

Atât de tare în mama mea

Încât când veneam de la școală 

Nu o recunoșteam

Chiar dacă au trecut ani buni

Nu te as putea ierta vreodată 

Privesc același monstru în ochi

De fiecare dată. 

desfrunzite dimineați,

soarele ascuns în spatele

vorbelor goale,

gâfâie ca o pasăre rănită ...

%

cheia zeilor-

cu șapte raze,

deschide poarta din inima

neîntinată de ură.

Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;

Universului nu-i pasa de noi

Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,

Fac din noi un ceva minunat..

Ratacesc printre ruine 

Descoperind spirite în cărțile vechi,

Fiecare om e un templu înalt 

In cetatea vieții 

Si-un picur doar in imensul Cosmos..

Când clopote bat,

Se stinge un univers,

O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...

Când stele dispar 

O lacrimă cade și gânduri se zbat:

Bieți muritori sau spirite eterne 

Zburând dincolo de cerul înalt?

(Monica)

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară

să mă întrebe dacă n-am uitat ceva

să-mi dea niște sfaturi

mă  gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă

prin iarba pictată cu steluțe de rouă

și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului

bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap

reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor

plecasem singur cu viața de-acasă

spre nicăieri

îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie

pe gât

și-o pereche de pantaloni de velur

îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua

numai  „dus”

până la capăt

oricare ar fi fost acesta

trenul cu aburi de pe vremea bunicii

care trecuse prin două războie mondiale

și-un genocid

sosise târziu

nici nu mai avea importanță

urcasem și luasem cu mine în suflet

pământul

ogorul din spatele casei

nucul

grădina cu trandafiri

bucata de cer și mână de stele din bătătură

eram un om fericit

nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație

sau dacă scotea fum

golul din mine devenise necruțător și nesătul

aș zice chiar sadic

ca o gaură neagră…

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară

alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?

am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...

îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată

trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate

te bucuri și suferi  într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane

cu iepuri de porțelan

în care timpul

această mașinărie infernală de zdrobit inimi

oprește în  toate intersecțiile.

Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd

pe care ți-o scrii singură

într-o regie de excepție a minții.

Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii

excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.

E drept că scenaristul  îți recomandase să eviți  orice amestestec  frivol de lumină

și n-ai zis nu

înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească

într-un evantai al culorilor...

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…