Campionat de strănutat în olandeză

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Upphafið skiptir máli

Upphafið, jafn erfitt og það er spennandi. Þú berð í hjarta þínu fjölbreytt úrval af upplifunum, tilfinningum, skapi, skynjun. Margar þeirra eru kannski of klaufalega orðaðar, orðaðar, þannig er það nú. Þetta er tímabil hæfnimyndunar, leitar, uppgötvana, opinberana, lærdóms af mistökum og mistökum, augnablik þegar þú prófar meira, ertu ekki sannfærður um að þú viljir halda áfram því sem þú byrjaðir á. Að öðru leyti vitum við að nýtt lífskeið er að hefjast, sem við leitum að annað hvort sjálf eða þá sem eru í kringum okkur.

Hvað sem því líður, byrjunin skiptir máli, ímyndaðu þér góðan íþróttamann, sem hefði tekið þátt í ýmsum keppnum og ég veit ekki hvað, myndi hann samt komast þangað ef hann hefði ekki stuðning, ef hann hefði ekki heppni að finna þjálfarann í samræmi við námsstíl hans og þarfir? Nei, alls ekki.

Á sama hátt ímyndum við okkur kannski vörumerki, hefði það gengið vel, hefðu svo margir keypt þaðan ef það hefði ekki stuðning, auglýsingar, kynningar á ég veit ekki hversu margar samfélagsmiðlarásir? Nei, auðvitað ekki, heimurinn myndi ekki einu sinni vita að það vörumerki væri til.

Upphafið táknar aðskilnaðinn frá því sem áður var. Það getur verið skipulagt eða óskipulagt fram í tímann, það fer eftir því hvað við viljum byrja á. Ef við ætlum til dæmis að skrá okkur í ballettnám, já, við getum skipulagt byrjunina, jafnvel þá er það í raun ekki skipulagt, ef leiðbeinandinn kemur ekki úr fæðingarorlofi á tilsettum degi. Ef við erum í fæðingarorlofi er ekki hægt að tímasetja fæðinguna, við getum ekki valið þann mánuð sem við fæðum, hvað þá daginn, tímann. Það gerist augnablik. Þá eigum við bæði við og barnið upphaf, nýja leið sem við göngum saman. Það skiptir máli hvernig við viljum að barnið byrji líf sitt. Sem foreldrar getum við valið hvað við viljum að barnið eigi. Við tjáum bara ást okkar með því að senda honum peninga og pakka af ég veit ekki hvaða leikfang frá landinu sem við vinnum í, en á meðan er ókunnugur að passa barnið okkar? Við skulum ekki vera hissa á því síðar að það verði hindranir, hömlur á milli okkar og barnsins. Skortur á nálægð við barnið og samskipti við það hefur áhrif á þroska þess, því hann hefði aldrei fundið fyrir löngun til þeirra. Hann mun aðeins muna eftir líffræðilegum foreldrum sínum, en hann mun ekki viðurkenna þá sem foreldra í eiginlegum skilningi þess orðs.

Á öfugan pól eru foreldrar sem kjósa að dvelja á landinu. Morgundagurinn fæðir af sér óvissuþætti, þetta álag sem óvissuþættirnir mynda, sem við ímyndum okkur sjálf, hellast yfir á barnið, ef við kunnum ekki að stjórna okkur og láta það gera það sem það vill. Þá verða foreldrarnir pirraðir, tala bull, í raun bull, við barnið, upp úr þurru. Við gefum barninu mikla athygli á fyrri hluta frumbernsku, því hugur þess er eins og svampur. Gleyptu allt, hvert orð, látbragð, raddblær. Óviljugur mun hann eignast það upphaf. Það mun taka yfir, skap, hugsanir, hughrif, viðhorf. Það væri synd ef þetta gerðist. Hann hlýtur að alast upp fallega frá öllum sjónarhornum, því foreldrar hans hefðu farið með hann í gegnum bestu skólana, í gegnum bestu framhaldsskólana, háskólann sem mikið er dreymt um og ég veit ekki hvar, það væri til einskis að hann myndi ná hæðinni 1,90, vel þróaður, íþróttamaður og ég veit ekki hvernig, ef innra með okkur finnum við blöndu af áföllum, geymd í okkur sjálfum, ekki áttað sig í tíma, ekki tjáð, ekki gróin. Að utan myndi það líta vel út, en að innan væri séð að engin sál væri sett í vöxt þess, því það myndi örugglega skorta það sem væri dýrmætast, samkennd og mannúð. Hvaða fjölskyldu mun hann finna aftur? Hvaða kynslóðir munu leiða af þeirri fjölskyldu og svo framvegis.

Það þarf hlýju sálarinnar, alveg eins og tréð, þegar við gróðursetjum það, fyrir utan að vökva það, sjáum við til þess að það verði beint og þykkt, það þarf líka hita frá sólinni til að þróast vel á allan hátt.

Stundum getur upphafið þýtt að fara í íþrótt, hjóla, læra að elda nýjar uppskriftir og svo framvegis. Vertu samt varkár, ef þú velur að læra eitthvað sem ekki er hægt að læra bara með því að horfa á YouTube myndbönd og það er það, þú þarft leiðbeinendur eða kennara í það starf, reyndu að leita að einstaklingi sem hefur að minnsta kosti lágmarksvilja til að vilja skilja löngun þína til að læra þá færni, innri hvatningu þína til að verða sjálfstæðari frá því sjónarhorni, ótta þinn, til að styðja þig þar sem þér tekst ekki alveg, til að sigrast á þeirri hindrun saman. Annars muntu líka þjást, þú verður líka fylltur gremju, taugum sem þú borgaðir fyrir það námskeið og leiðbeinandinn hefur ekki tíma fyrir þig, hann hefur alltaf aðra, hann forgangsraðar þeim alltaf á móti þér, með öllu því sem þú borgaðir líka sama magn af peningum og þeir sem eru í stuði.

Eins og í skólabekkjum er til kenningin um fjölgreind, samkvæmt henni eru til 9 tegundir af greind. Ég veit ekki af hverju sumir kennarar halda enn að nemendur þeirra hljóti að vera góðir í sínu fagi. Ef hann velur að niðurlægja hann opinberlega fyrir framan bekkinn fyrir hversu litla stærðfræði hann kann, þá væri sanngjarnt fyrir hann, eftir þann tíma, að fjármagna hann, gefa honum peninga til að fara í meðferðartíma, til að lækna ótta hans. bilun, kvíða sem leiðir til blæðinga, ógleði, svima, svefns og truflana á hjartslætti. Ef hann er ekki góður í stærðfræði er það nákvæmlega ekkert mál, kannski er hann tjáningarmeiri, betri í málun, slagverki, tungumálum, íþróttum, öðrum greinum. Það væri engan veginn sanngjarnt að merkja hann að hann geti ekki gert neitt, að hann myndi ekki vita og myndi ekki skilja hvort sem er, að ekkert sé hægt að gera fyrir hann og með honum, að ekkert muni jafngilda neinu í lífinu og allskonar svona atburðarás. Sérhver maður er einstakur, hann hefur sína eigin eiginleika sem þarf að æfa, vinna í, skerpa á. Það er það sem foreldrar og kennarar sem hafa þessa úreltu hugsun að ef hann geti ekki lært stærðfræði, þá geti hann ekki gert neitt, ættu að gera. Af forvitni finnst útskriftarnema úr stærðfræðideild vera ánægðir eftir að hafa lokið henni, hversu margir endar í raun á því að kenna stærðfræði þegar leiðin til að verða það sem þeir vildu er stráð hindrunum við hvert fótmál og jafnvel verðleikar og þekking skipta ekki lengur máli? Þegar hann var af lista með 10 viðmiðum passaði hann ekki bara við eitt, annars var hann með þau öll og var aldrei samþykkt? Hvaða vit er í því að neyða þá til að feta slóð sem jafnvel þeir sem elska stærðfræði myndu ekki feta? Leyfðu börnum, nemendum, alls kyns námsmönnum að velja sína eigin leið, hversu mikið eða lítið sem þeim hentar! Ekki setja þig í spor annarra og halda að þú þekkir þá betur, að þú hafir innsæi hvað þeir vilja, hvað þeir þrá. Mistök sem gerðar eru á eigin spýtur eru mun auðveldara að leiðrétta en þau sem eru gerð vegna þess að aðrir ráðlögðu þér að gera mistök.

Það fer eftir atvikum, ef það er þolinmóðara barn mun hann sætta sig við ástandið og reyna að takast á við það, þó hann verði þunglyndur, ekki sáttur við sjálfan sig, fullur af reiði og safnar földum gremju. En ef við erum að tala um náttúru sem hlýðir ekki, vill vera sjálfstæð í eigin ákvörðunum og óskum, þá eigum við á hættu að ná auknu brottfalli úr skóla. Hann myndi íhuga það af hverju að fara í þann makaupplýsingatíma, þegar hann er samt ekki að finna í neinu sem þar er fjallað um, kemur honum ekkert við og hentar honum ekki. Þess vegna er mælt með því að foreldrar skilji börnin sín og styðji þau á öllum helstu stigum lífsins.

Jafnvel þó ég hafi einbeitt mér að minna skemmtilegum þáttum, þá eru þeir hluti af veruleika hvers upphafs, þegar allt kemur til alls er upphafið það flóknasta. Í leiðinni verða hlutirnir einfaldari, fljótari og allt verður að upplifun sem verður miklu meira þess virði að lifa, upplifa og finna fyrir. Auðvitað á fólkið sem kynnst er á öllum stigum lífs hvers ungmenna sína kosti.

Þannig að við skulum þakka foreldrum okkar sem studdu okkur eins mikið og þeir gátu, upp á ákveðinn aldur gáfu þau okkur tækifæri, föt, fylgihluti, græjur og allt það, þau matuðu okkur, bæði með mat og og með jákvæðum tilfinningum, sem þau gáfu okkur pilla, að þeir settu um sár okkar eftir hvert fall, að þeir léttu á þunglyndi okkar þegar við héldum að það væri gagnslaust, að þeir hefðu þolinmæði til að rannsaka okkur, greina okkur og segja okkur hvað myndi henta okkur betur í flestum aðstæðum, að þeir gengu okkur í gegnum garða, í listasöfn, gelateríur og sælgæti, að þeir ræktuðu með sér einhvern smekk á tónlist og myndlist, að þeir gáfu okkur fyrstu leiðbeiningarnar, fyrstu kennsluhandbók lífsins.

Einnig þökkum við kennurum, kennurum og prófessorum, því þeir eyddu líka góðum hluta tímans með okkur og þeir hafa kannski upplifað það sem við upplifðum, tilfinningarnar í prófunum voru ekki bara okkar, þær voru líka þeirra. Við kunnum að meta allar góðar hugsanir, í hvert skipti sem þeir leyfðu okkur að fara úr bekknum ef okkur leið ekki vel, þegar þeir leiðréttu okkur, þegar þeir neyddu okkur til að ég veit ekki hvaða keppni, þegar þeir útskýrðu fyrir okkur, hvenær við stafsettum, lásu. með þeim, þegar þeir kenndu okkur nýja hluti, þegar þeir breyttu örlögum, þegar þeir færðu líf okkar merkingu, þegar þeir hjálpuðu okkur að stjórna tímanum okkar betur, að hætta að vera svona dreifð og við vorum.

Hjartans þakkir til allra sem hjálpuðu okkur að þróast, ganga í gegnum gagnlegar breytingar, tóku okkur undir sinn verndarvæng.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Herencia

Hoy hablaremos de un objeto especial, un objeto muy querido por nosotros, los que todavía guardamos cosas guardadas en el desván de la casa, más precisamente un sombrero de fieltro. El sombrero bávaro, sombrero de innegable importancia histórica, atrapó cinco bautizos, dos graduaciones, varias bodas y eso es todo. Sombrero que solo tuvieron varias generaciones, pero para usarlo, no creo que lo usaran, hace mucho que ya no se puede usar. Como mencioné anteriormente, es de fieltro, es azul (azul eléctrico o azul real) y tiene una pluma adherida al costado.

La bisabuela de Cecilia insistió en que la mantuvieran en las mejores condiciones posibles. Algo que pasó, sólo el paso del tiempo ha dado su opinión, ya no es lo que era, ya no está como antes. Incluso el tono azul ya no es vibrante, está más desgastado, viejo y polvoriento. Sería genial para ideas de atuendos vintage, pero por lo demás mantenlo bonito, solo para la colección.

Para Cecilia no fue una pequeña sorpresa descubrir que el sombrero, descrito tan poéticamente hasta ahora, esconde un gran defecto: más precisamente, alberga una familia de polillas. Entonces, seamos realistas, cuando alguien hereda un sombrero, no solo recibe el sombrero, sino que también recibe las polillas.

Una familia viviría en el sombrero. ¿Familia?, ¿tan numerosa?, dinastía tal vez, también tiene un rey y un monarca y prácticamente todo lo que necesita para ser una monarquía en toda regla. ¿Pero cómo puede gustarle esto? ¿Hace cuánto que se le acabaron las bolas de naftalina?, ¿desde cuándo se utiliza Pronto para el control de plagas? Una Cecilia enojada y melancólica se hace estas preguntas constantemente. Cómo con todo el aparente cuidado que todos han puesto, el sombrero acaba desintegrándose a este ritmo. Si esa bisabuela lo supiera y estuviera viva, estaría extremadamente enojada. Cecilia se sienta y se sienta, pensando en una solución para restaurar su gloria en otro momento.

Lo encontró, sabe qué hacer, se le ocurrirá una solución que los matará, después de que mueran, tomará y cortará la parte del material que quiere ser removido.

Proceda como lo describí. Sólo jugando y profundizando cada vez más la parte cortada, llega con las tijeras al otro lado del material. Buena gente, ustedes lo tienen desde hace cuatro generaciones, ¿cómo saben cuidar un bien que alguien les dejó? Ella no te lo dio para poner una responsabilidad sobre tus hombros, te lo dio porque pensó que sería bueno para ti tener algo que a ella le gustara bastante. ¡Realmente cruzaste la línea de la frivolidad! Entendemos que realmente no te importa el sombrero en sí, pero ¿no te importa también la bisabuela que te lo confió?

Cecilia comenzó a coser usando hilo de un color similar al que originalmente habría sido el sombrero. ¿Cual es el punto? La sinonimia perfecta no existe, ni en los colores ni en las palabras, lamentablemente el color era único, era irremplazable. Cecilia, con su dioptría de +1,75 cree que era del mismo color. No sabemos que más decir... la intención era buena... "devolverle su gloria otra vez", pero por exceso de celo el resultado quedó un poco fuera de lugar. Cecilia, agradecemos la te lo pusiste, lo desinfectaste, lo limpiaste, lo cuidaste, lo cual siempre se agradece, pero si no te hubieras divertido tanto recortándolo igual quedó muy bien. Siempre es recomendable tener equilibrio en todo... ¿Por qué es bueno medir nuestras acciones, nuestras decisiones?, porque digamos que estamos conduciendo y tenemos que girar, tenemos una curva delante, tenemos que medir nuestra velocidad (porque demasiado nos puede sacar el camino, se desvía de nuestro camino), las ganas con las que queremos pasar esa curva, no importa el tiempo que tarde, lo rápido, lo experto, lo que no sé qué.. lo que importa es cómo armoniosos y seguros sabemos pasar por todo, nadie nos aplaude, somos nosotros mismos y no necesitamos aplausos.

Asimismo en el presente caso, el sombrero heredado podría haber quedado intacto, no habría requerido intervenciones, reparaciones, redecoraciones, retoques, si nuestra querida Cecilia no hubiera querido con tanto ardor mejorarlo por completo. También vale la pena considerar que las cosas a menudo no requieren un cambio radical para funcionar, solo parcial o solo una cuarta parte ayudaría tanto.

Cecilia...Cecilia...o no tenías una mano segura o te importaba demasiado el sombrero.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Peixe pré-histórico

Uma equipa de investigadores e exploradores espaciais australianos aventurou-se a participar numa missão da qual nunca tinham ouvido falar, nomeadamente fazer uma viagem no novo foguetão Kepler 170. O foguetão é na verdade um protótipo, ainda em fase de testes de desenvolvimento, mas foram prometeram que seriam recompensados por sua bravura se retornassem em segurança à Terra.

Assumindo os riscos a que estão expostos, percebendo que poderão não voltar a ver a luz do dia, aceitaram o desafio, levaram tudo o que precisavam, receberam dois tipos de equipamentos (um para quando estiverem no foguete e outro para quando estiver lua e eles terão que ir para a superfície da lua de Júpiter, Europa). A sua missão visa explorar e analisar o corpo celeste Europa, sobre o qual se ouviram mais teorias, mas nada de concreto em essência. O mistério é tanto maior que lhe foi dado este nome “Europa”, um nome muito genérico, porque existe o continente da Europa e a formação da Europa FM, mas vejo algo de familiar neste nome, não sugere de alguma forma a ideia de que poderia prometer a existência de formas de vida, sejam elas até microorganismos?E se for verdade, então: Como seria um dia na Europa?, Quantas horas tem um dia lá?, Qual seria a temperatura média? , O céu lá tem alguma cor específica, como vemos na Terra?, Eles têm estações ou é inverno eterno?, Dado que é um planeta aquoso, há vazante e fluxo?

Nossos bravos pesquisadores nos darão respostas a todas as perguntas. A torre de controle garante que todas as verificações necessárias sejam feitas para decolar e os motores ligarem, as hélices girarem cada vez mais rápido, elas serão desligadas. Eles atravessam todas as camadas da atmosfera do planeta Terra, tremem o máximo que podem, não conseguem mais manter os olhos abertos e saíram da atmosfera. Agora o foguetão continua a avançar em direcção à Europa, mas a um ritmo mais lento, como se estivesse a flutuar, que é o que realmente faz.

Para resumir o seu percurso, direi que passado um mês chegaram à Europa, mês em que sobreviveram apenas com atum em lata, cápsulas que substituem as refeições diárias, estão desidratados e a sua densidade óssea diminuiu. Faz um mês que não tomam banho, mas o sucesso exige sacrifícios.

Eles chegaram, saíram do foguete, caminharam na superfície do oceano congelado de Europa. O perigo de escorregar e torcer o tornozelo não é como na pista de gelo, porque a gravidade não é como na Terra, toco a superfície com os pés de vez em quando, não sempre, é mais uma caminhada de salto. Com um laser que derrete, ferve, liquefaz qualquer tipo de material, eles abriram um buraco na superfície de Europa para extrair amostras, evidências de vida, o que quer que seja. Uma haste elétrica é então inserida nesse orifício. Ao detectar criaturas, lançará uma rede na qual as capturará. Nem mesmo um quarto de hora se passou no tempo da Terra sem que eles já tivessem capturado alguma coisa. Qual é o sentido de ficar preso se ele não consegue sair daquele buraco porque é muito pequeno? Os exploradores ampliam o buraco com o laser. Eles retiraram um animal grande do tamanho das baleias encalhadas que estão nos noticiários. Coloquei ele numa incubadora do tamanho dele e levo ele no foguete.

Ele parece bastante entorpecido, já morrendo por ter sido retirado de seu habitat natural.

Um dos pesquisadores faz um atlas sobre a anatomia dos animais marinhos da Europa. Olha aquele peixe, parece uma dourada combinada com um bagre. A boca é bastante interessante, o nariz é quadrado e tem bigode.

No início, eles pensaram que era uma espécie rara do reino Felinae Purcicae natāre, mas depois que o picaram para obter sangue, o resultado do teste de DNA foi chocante, para dizer o mínimo.

Os pesquisadores mantinham em cativeiro um felino oceânico congelado, especificamente o Nebelung de água doce. Ele foi um dos poucos Nebelungos subaquáticos (bastante antigos, ao que parece) que realmente vivem nas águas paradas da lua Europa. Era cinza como os gatos Nebelungos da Terra. Tem formato de peixe, mas segundo o atlas seria felino. Portanto, não pode ser outra coisa senão uma foca se tiver características tanto de gato quanto de peixe.

Viața e un joc imprevizibil. Si nimeni din noi... niciodata  nu va fi pregătit de careva schimbări în el. Au avut loc evenimente bune sau... foarte bune. Iar nucleul lor este iubirea. Toate se fac din iubire. Pentru că ne este menit să iubim ( părinții, rudele, prietenii... o persoana care ne este străină, dar... totodată atât de aproape sufletului nostru) și desigur... să fim iubiți. Cine nu dorește să fie iubit? Să fie sensul vieții cuiva? Iar în momentul când suntem răsplătiți cu aceeași monedă, suntem cei mai bogați. Pentru că iubirea este la fel de scumpă ca și viata. Si, deci nu o poți cumpăra cu bani. Iar de fericire... putem mișca până și munții din loc, ceea ce ne părea anterior imposibil.

     Fiind în anii adolecentini ( cei mai dulci ani), riscul de a ne îndrăgosti  este cel mai mare. Suntem atrași de o persoană ( cea mai cea mai), iar în momentul când ea este prin preajmă fie inima ți se zbate atât de tare vrea să îți sară din piept... fie se oprește pe câteva secunde. Uneori stăpânul sufletului nostru va fi atras de noi ca un magnet,alteori... ne va respinge.. Si, haideți să recunoaștem că prima variantă ne este mai mult pe plac.

     Viața monotonă de cândva, astăzi îți va părea una multicoloră. Si uite se întâmplă și marea minune și uneori persoana care ne-a căzut tronc inimii, singură face un pas. Vom fi atât de fericiți. Sângele va alerga nebun prin vene, schimbându-le culoarea ( din gri în roșu). Si deci, planul nostru săptămânal se va modifica. Deși pe noi personal, deloc nu ne întristează chestia dată.

Spre mirarea noastră, vom fi mai activi, mai atenți, mai energici. Iar pe plan profesional, indiferent ce ar fi: studii, job, proiecte) ne va merge bine. Aș putea spune chiar foarte bine. Vom fi atât de fericiți. Iar în momentele când nimic nu îți merge, apare ea... și iarăși ești plin de forțe... și rezolvi absolut toate problemele... cu atâta ușurință. Fără ea, absolut totul ar merge prost, îți zici mereu. Si îi mulțumești și lui Dumnezeu pentru acest cadou, pentru această schimbare în viață. O schimbare radicală- care te favorizează... te face fericit(ă).

     Zi de zi... ne vom gândi la viața noastră. Zi de zi... ne vom gândi la ea... la persoana ce ne-a luminat viața, ne-a luminat calea. Si îi mulțumim Domnului... cu ochii înlăcrimați.

     Vei fi nespus de fericit(ă). Te vei simți atât de bine cu el- sufletul tău geamăn ( după cum îți place să îi zici). Vor trece zile, vor trece luni... uneori ani. Si te vei  trezi ținând-o de mână... tot pe persoana ce o cunoscusei ceva timp în urmă... la care visai zi și noapte.

     Vei fi atat de fericit(a) alaturi de ea. Vei dori sa iti petreci tot restul vietii tale cu ea, considerand-o destinul tau. Vei fi sigur de fapt, ca iti vei trai absolut tot restul vietii alaturi de ea.

     Dar de fapt... viata nu e chiar asa cum am dori noi. Uneori " sufletul- pereche" nu e chiar acel suflet pereche. Vor fi  doar niste trenuri, care la un moment dat vor fi nevoiti sa paraseasca peronul si sa isi urmeze drumul. Vor fi nevoiti, chiar de vor incerca sa se retina. Unii din ei,chiar si peste ani vor intoarce capul in urma privind trecutul... amintindu-si de tine. Doar de tine.

     Sufletul tau va primi atatea lovituri de cutit... apoi va sangera... pic cu pic... pe amintirile fericite din viata ta... cele mai fericite. Vei fi slabit... fara forte. Si mereu iti vei aduce amite de persoana ce te-a invatat sa "zbori" pana la stele.

     Iti vei gasi un nou hobby in care " EA" .... nu exista.  Si vei munci. Vei munci mult. Foarte mult. Doar ca sa o uiti. Pentru ca mai e prezenta in gandurile  si visele tale. Pentru ca ii simti lipsa. Pentru ca mai ai nevoie de sustinerea ei. O vreai prezenta  in viata ta, dar... te opresti " No No Noooo. Nu trebuie. nu mai am nevoie de ea. Am uitat-o". 

     Si continui sa muncesti. Vei avea o zi  arhi-incarcata ce treptat te va face sa o " uiti". Si uite asa se vor scurge ore... zile... saptamani... luni... ani. Ne vom declara " fericiti". Iar la prima vedere iti va parea ca iubirea a parasit taramul si esti bine mersi. Dar de fapt, lucrurile stau putin altfel. Prezenta ei in viata ta va demonstra contrariul. Si va fi de ajuns doar de o singura privire ca sa-ti faca stomacul " ghem"... inima-un vulcan...gata sa erupa.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Orologio resistente all'acqua

È una bellissima mattina di inizio gennaio, siamo in uno degli istituti tecnici più prestigiosi della contea di Suceava, dove la nostra illustre insegnante di inglese, Cecilia (non conosciamo il suo cognome) è in bagno. Nello specifico nel bagno degli insegnanti, nella sezione femminile. È un inizio di giornata difficile dopo 4-5 sveglie impostate sul telefono, una alle 12:30, un'altra alle 2:40, altre due per suo figlio e un'altra alle 4:50 del mattino. I primi due dovevano prendere antibiotici, dopo aver avuto qualche infezione da Staphylococcus aureus e non so quanti altri ceppi di batteri nosocomiali e gram positivi che il figlio gli aveva portato dall'asilo, l'ultimo allarme è stato quello di arrivare puntuali al stazione e prendere l'autobus per il liceo (per chi non lo sapesse, Cecilia è una pendolare con 15 anni di esperienza nei trasporti). Normalmente Cecilia avrebbe potuto chiedere un permesso finché non avesse cominciato a sentirsi meglio, a riprendersi, a diventare più energica, ma tu la conosci, sai come sta. Vuole solo olimpionici, vuole che tutto quello che fa abbia un senso, le piace la materia che insegna e non solo, vuole riformare l'insegnamento di questa materia, tende addirittura a rivoluzionare e migliorare l'atto dell'insegnamento fino a portare al livello dell’art. Ha scelto di fare gli straordinari nello stato in cui si trova, perché sa che quest'anno le Olimpiadi si terranno nel liceo dove insegna. Stamattina, però, Cecilia non ha avuto proprio tempo per prendersi cura di sé, motivo per cui è dovuta andare in bagno per la prima volta. Tutto il suo mascara si è sparso, a causa della condensa, per fortuna toglie l'eccesso con delle salviette umidificate. Poi, con quelli asciutti, comincia a soffiarsi il naso, e poveretto soffia, che si divertono anche gli insegnanti delle cabine adiacenti. Piovono commenti del tipo: "Sai Cecilia, ho un tosaerba che uso per tagliare la giungla intorno alla casa e fa esattamente gli stessi suoni". Cari colleghi insegnanti, mostrate empatia e smettetela di ridere del problema di Cecilia, che non è uno scherzo con i microbi che circolano, nei quali continuano a comparire, come funghi dopo la pioggia, ho l'impressione che stia arrivando la fine del mondo, ma questo è la realtà, sono comparsi squilibri ecologici, inquinamento e batteri. E il riscaldamento globale li aiuta a prosperare... Comunque... Cecilia mette la stessa passione nel soffiarsi il naso come in qualsiasi altra cosa, non mi ha aiutato con alcuni libri di cui avevo bisogno 10000 anni fa? Certo che sì, ma voglio dire che a casa sua non si vede nemmeno il colore delle pareti, dell'intonaco o se ha dei quadri, che ha dei libri fino al lampadario. Ed è così che appaiono quasi tutte le stanze dell'appartamento. Ho capito abbastanza rapidamente che è appassionata di ciò che fa e che le viene fatto un complimento. È difficile trovare passione in qualsiasi cosa, penso davvero che nulla abbia senso o forse devo continuare a cercare finché non la trovo.

Tornando alla nostra storia, Cecilia si soffia il naso, butta via il fazzoletto dopo averlo riempito di secrezioni e coaguli di sangue, aspira l'acqua. Sfortunatamente, insieme al fazzoletto è andato in malora e anche quell'orologio elegante e moderno che aveva ricevuto da un'amica per il suo compleanno a settembre. Gli è scivolato dal polso, perché nella fretta inutile (è arrivato comunque prima) non ha premuto abbastanza forte sul sistema di presa. Per dare un po' di contesto, l'orologio ha un braccialetto resistente al calore, che resiste con successo all'acqua, almeno sulla scatola c'è scritto "resistenza all'acqua 500 ATM". I produttori giapponesi non hanno mentito sulla qualità del prodotto che Cecilia indossava, un orologio Casio G-Shock, un po' troppo grande per una lancetta femminile, quadrante nero, rotondo, con le ore in numeri arabi blu. Resiste, è intatto anche oggi, solo che, attraverso la fogna, ha fatto un percorso diverso ed è defluito nelle acque di Suceva, invece di accompagnarlo ovunque. Cecilia va nel panico, mette un annuncio sul giornale, affigge manifesti in tutta la città con le foto dell'orologio, promettendo una ricompensa per averlo ritrovato.

Un mese dopo l'inizio della ricerca, viene informata che è stata ritrovata e di venire a reclamarla. Arriva in quell'ufficio, parla con la signora al bancone che gli consegna l'orologio. Cecilia non sa proprio come reagire, è il suo orologio eppure è come se non ci fosse più. Da quanto tempo è nell'acqua dove è versato tutto, ha acquisito un colore verde militare, proverà a rimuoverlo a casa, o con una pinzetta, o con una lima per unghie, o con detersivo, o con qualsiasi altro prodotto per la pulizia può trovare. Sul serio, non assomiglia nemmeno all'orologio che gli piaceva così tanto all'inizio...

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Tüsszentés bajnokság

Hölgyeim és uraim, ma egy látványos esemény szervezői vagyunk, mindenkivel találkoztunk Ulánbátorban, Mongólia legszebb városában, amely úgy döntött, hogy idén egy kicsit rendhagyó bajnokságot rendez, a nemzetközi tüsszentésről van szó. bajnokság. A világ minden tájáról gyűltek össze versenyzők, hogy megmutassák, hogy tudnak, van tehetségük, és tudják, hogyan kell azt használni. Minden további nélkül kezdjük!

Az 1. versenyző tüsszentésre készül, belélegzik-kilélegzi, belélegzi-kilélegzi és tüsszent! Mamulica... igen, micsoda tüsszögés, hallatszott a stadion felénél. Bravó!

A 2-es számú versenyző borsot szippantott az aranykupakos sótartóból, orrán patakzott a könnye, van egy olyan érzésem, hogy valami rendkívül dallamos lesz. És tüsszents...! Olyan erősen tüsszentett, hogy nem is lehetett hallani... még a macskák is erősebben tüsszentenek... még gyakorolni kell...

A 3. számú versenyző szintén profi búvár, és tudja, mennyi ideig kell visszatartania a lélegzetét, hogy tökéletesen tüsszentsen. Arra készülünk, hogy meghallgatjuk őt. Kibontakozik. És ez egy ragyogó tüsszentés. Nagyon jó! Még a szomszédos Mongólia síkságon is hallották...

A 4-es versenyző azt állítja, hogy a vérében van tüsszögés. Kisgyerekként parlagfűtől, gyümölcsfától tüsszentett, idővel szakértővé vált. Most már ő is tüsszent. Ezúttal is micsoda tüsszentés... egy műhold észlelte, amely internetet biztosít a Föld bolygón.

Már haladunk előre!

Az 5-ös versenyszámban vannak erre szakosodott tanulmányok. Egyedül is gyakorolt úgy, hogy esküvőkön, szabadtéri bulikon, születésnapokon, újévkor a barátokkal és így tovább... Indul, készül, tüsszent... tökéletes 10! Ezúttal egy műhold vette a Holdról. Morgan Freeman asztrofizikai története az Univerzumban a hangok terjedését megakadályozó oxigénmolekulákkal nem igazán értelmezhető ebben a versenyben.

A következő versenyzőknek sikerült még jobban lenyűgözniük minket az előállított hangok intenzitásával. Volt, aki olyan hangosan tüsszentett, hogy a hangot a Vénusz és a Merkúr műholdjai is vették. Az ilyen szakemberek az életben csak egyszer tudnak örömet szerezni kemény munkájuk eredményével.

A meghallgatott és értékelt 1000 jelentkező közül csak egy nyerte el a fődíjat, nevezetesen egy tóparti házat a Maldív-szigeteken és egy korszerű epilátort. A győztes norvég származású, és ihletforrás mindazok számára, akik részt kívánnak venni egy ilyen bajnokságon, és edzenek! Gratulálunk!

Every time I look down

on this timeless town

Whether blue or gray be her skies

Whether loud be her cheers

or whether soft be her tears

More and more do I realize that

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near.

J'aime Paris

Chaque fois que je regarde d'en haut

Cette ville éternelle,

Que son ciel soit bleu ou gris,

Que ses acclamations soient fortes,

Ou que ses larmes soient légères,

De plus en plus, je réalise que:

J'aime Paris au printemps,

J'aime Paris en automne,

J'aime Paris en hiver quand il bruine,

J'aime Paris l'été quand il grésille,

J'aime Paris à chaque instant,

Chaque période de l'année.

J'aime Paris, pourquoi oh, pourquoi donc j'aime Paris?

Parce que mon amour est tout près de là.

J'aime Paris au printemps,

J'aime Paris en automne,

J'aime Paris en hiver quand il bruine,

J'aime Paris l'été quand il grésille,

J'aime Paris à chaque instant,

Chaque période de l'année.

J'aime Paris, pourquoi oh, pourquoi donc j'aime Paris?

Parce que mon amoureux est tout près de là.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni

Ez volt a "szeretlek" ideje

Mi ketten boldogan éltünk álmainkban

Ez volt a "szeretlek" ideje

És akkor a szárnyaimmal akartam repülni

Más szerelmeket akartam megtapasztalni

Mások „szeretlek”, mások „mindig”

De te vagy az, akiről álmodtam éjjel, szerelmem

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni

Ez akarás és tudás volt

Az életben minden, talán túl gyorsan

Az élet felfedezése volt

Bánataival, örömeivel, őrületeivel

Úgy akartam élni, mint az idő

Kövesse nyomon az óráimat, éljen a jelenben

Minél tovább éltem, annál jobban szerettelek gyengéden

Bocsásd meg ezt a gyerekes szeszélyt

Bocsáss meg, gyere vissza hozzám, mint korábban

Túlságosan szeretlek, és nem tudok nélküled élni.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Och om du inte fanns

Och om du inte fanns,

berätta varför jag skulle existera.

Att hänga runt i en värld utan dig,

utan hopp och utan ånger.

Och om du inte fanns,

Jag skulle försöka uppfinna kärleken

som en målare som ser under fingrarna

Född dagens färger,

Och vem tror inte.

Och om du inte fanns,

berätta för mig för vem jag skulle finnas.

Bandbredder sover i mina armar

som jag aldrig skulle älska.

Och om du inte fanns,

Jag skulle bara vara en punkt till

i denna värld som kommer och går,

Jag skulle känna mig vilsen.

Jag skulle behöva dig.

Och om du inte fanns,

berätta för mig hur jag skulle existera.

Jag kunde låtsas vara jag,

men jag skulle inte vara sant.

Och om du inte fanns,

Jag tror att jag skulle ha hittat det,

livets hemlighet, varför

helt enkelt för att skapa dig,

och att titta på dig.

Och om du inte fanns

berätta varför jag skulle existera

Att hänga i en värld utan dig

utan hopp och utan ånger

Och om du inte fanns,

Jag skulle försöka uppfinna kärleken

som en målare som ser under fingrarna

Född dagens färger,

Och vem tror inte.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Voilier

Cher voilier, tu flottes dans un océan apparemment sans fin,

Sur quels continents irez-vous encore cette fois,

Qu'est-ce qui vous attend à votre prochaine destination ?

Voilier, voilier...

Pourquoi ne m'as-tu pas dit que tu aimais autant naviguer ?

Pourquoi ne m'as-tu pas prévenu ?

Pourquoi, en te tournant le dos un instant, as-tu quitté le port ?

Comment puis-je m'habituer au vide que tu m'as laissé ?

Comment vais-je le remplir ?

Voilier, voilier...

Tu étais léger comme un moineau,

J'espère que tu reviendras plus heureux que là où tu es allé,

Je réalise que tu devais y aller

C'est ce que tu as ressenti

C'est ce que tu pensais.

Nous t'avions si bien construit, en bois, le gouvernail, le pont,

De plusieurs écoutes de voile,

J'ai même attaché ton ancre,

Je sais que ce ne sera pas facile pour toi,

L'océan a ses caprices,

Vous ne savez pas à quoi vous attendre,

Quand il s'agite et vous secoue dans tous les sens,

Il vous emmène uniquement sur les itinéraires qui lui sont les plus accessibles,

Quand ce sera dur pour toi, quand tu sentiras que tu n'as aucun moyen de rester à flot,

S'il vous plaît, regardez en bas, voyez l'ancre attachée,

Pensez que de loin, même à des milliers de kilomètres,

Je veille sur toi, je t'ai dans mon cœur,

C'est juste que tu n'es plus près de moi pour te montrer,

Vraiment, combien notre connexion signifiait,

(Sur un ton argumentatif)

Sentez-vous bien, lâchez prise, oubliez qui vous a fait,

En deux semaines, nous ne nous sommes même pas approchés,

Si vous le pensez, c'est votre choix...

Sache juste que je tiens à toi, c'est pourquoi je t'ai si bien construit,

Comme dernier encouragement, je vous dis : "Il ne faut pas vous laisser intimider par les tempêtes que vous rencontrerez en traversant l'océan. N'oubliez pas qu'après la tempête vient le beau temps."

Le navire :,,Que feriez-vous ? Ne suis-je pas autorisé à rester une journée à Rio de Janeiro ? Juste un jour, c'est tout ce que je veux, puis je reviendrai vers toi, promis !"

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

Possiamo rivisitare l'immagine di una persona che ci ha ispirato 10 anni fa?

Sì, dobbiamo solo volerlo,

Sì, se avesse un'influenza positiva su di noi,

Sì, se ci ha motivato,

Sì, se potesse capirci (la maggior parte delle persone non può),

Sì, se potesse trasmetterci qualcosa del suo carattere, della bellezza della sua anima e delle sue passioni,

Sì, se sospiro ancora di gioia, guardando le sue foto,

Sì, se ci ha lasciato senza parole per quanto fossero uniche le sue idee (una di queste mi ha davvero sorpreso in tutto e per tutto),

Sì, se sapesse farci venire voglia di vedere il suo punto di vista,

Sì, se potesse darci un miliardesimo dei suoi doni,

Sì, se ci contagiasse con le sue risate, la sua gentilezza e i suoi auguri,

Sì, se pensi che ti abbia cambiato in meglio, che sei diventato più ricco (moralmente, eticamente, emotivamente),

Si, se non si arrendeva con te, preferiva fidarsi di te, non pensava che avrebbe perso tempo senza ottenere alcun risultato,

Sì, se anche tu non hai tradito la sua fiducia,

Sì, se sapesse instillare in noi le ambizioni e accrescerle durante tutto il periodo in cui ci siamo conosciuti,

Sì, se scopriamo che non ce n'erano molti come lei,

Sì, se avesse davvero a cuore i valori morali, come potrebbe ogni essere umano ottenere una versione migliore, più gentile, più premurosa e più piacevole di sé stesso?

Sì, se avessi sempre la stessa eccitazione ogni volta che la vedevo, non importava che fosse bagnata di acqua piovana fangosa, che avesse momenti in cui era più nervosa, che si arrabbiasse, che fosse stanca, che avevamo l'influenza e non potevamo più divertirci con gli stessi superbi tratti di carattere,

Sì, se i pensieri rivolti a Lei portassero frutto nel nostro cuore,

Sì, se non fosse un'estranea, era qualcosa di più, ti sentivi più vicino a lei, era come un'amica o una sorella maggiore,

Sì, se ogni giorno salissi uno scalino, con il suo aiuto,

Sì, se riuscisse a costruire tutto con una tale calma e passione che non puoi davvero reagire a pensarci,

Sì, se pensi che non avresti tentato invano di impressionarla,

Sì, la vecchiaia nel suo caso significava davvero bellezza, era molto più grassa da giovane, ma aveva voglia di perdere peso, aveva il tempo di correggere eventuali difetti che la disturbavano, per deliziare tutti noi a 50 anni e qualcosa ,

Sì, davvero sarebbe valsa la pena partecipare ad un reality show come "I rumeni hanno talento",

Sì, perché ho tirato fuori la parola "talento", da lei ho imparato che non esiste una cosa del genere, non riceviamo nessun talento e non lo portiamo con noi all'altro mondo, il talento che mostrava era acquisito abilità, il risultato di alcune consuete,

Sì, quando cadevo (inciampavo), sapeva come aiutarmi ad alzarmi,

Sì, se solo potessi vederla ancora sul marciapiede, al mercato, ai concerti, in municipio, allo stadio correre ai 70 anni che avrebbe oggi,

Sì, vorrei vederla ancora una volta...

Mia cara donna (e le iniziali C. P.) che per me è stata più come una sorella maggiore (circa 42 anni più grande) per 7 anni, poi anche tu dovevi andartene, stava arrivando un'altra tappa. Sei rimasta come un enigma nel mio subconscio, non so nemmeno oggi come mi avresti voluto che fossi, cosa avresti voluto di più che ti mostrassi, ma sei rimasta da qualche parte lì, nella lista delle "Donne" di 10 e di 10 uomini", come in uno spettacolo di 10° grado.

Perdona la mia goffaggine in tutto, ma non era apposta, ma sto congelando, mi batte forte il cuore, palpito, sudo a volte freddo, a volte caldo, è come se non potessi entrare abbastanza aria i miei polmoni quando ammiro la personalità, gli sforzi, tutto ciò che mi hai mostrato, ed io, considerando la mia inabilità da allora, non potrei mostrarti altro che quello che hai sempre visto.