Copilăria

Pe hruba-mi veche și întunecată,

Tăcerea o îmbracă în uitare,

Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,

Ca un bătrân ce-și caută iertare.

Și plouă-n mine gânduri fără glas,

Târzii, uitate-n umbra înserării,

Tânjește piatra după obositu-mi pas,

Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.

Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,

Alunecă umbre în gropi de lumină,

Un dor renăscut îmi strigă durerea,

Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.

Pământul înghite fum din crucile arse,

Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,

Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,

Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.

Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,

Ascult o litanie rostită-n vechile altare,

Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,

În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.

Când vorbele mor devin șoapte

Cuvintele-s prea grele..

Totuși au viață rătăcită și seacă

Tăcerea le stă deasupra stingheră,râde de ele!

Lacrimile mele ți le-am dat toate,

Amorul acum este dorul İubirea ce doare și-a luat zborul,

Visele tale sau dorințele mele sunt valurile mării ce se dizolvă,

Clipă de clipă pe țărmul unde-ți stă piciorul,

Iar scoicile albe toate sunt corul ce-ți cântă în șoapte!

Iubirea sosește iar în portul,

De unde vaporul pleacă pe norul ce nicicând pirații pot să ajungă,

Iubirea-mi să fure,

E vorba de tine sau de gingașele-ți vorbe moarte sau nerostitele șoapte!

(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Din groapa lor defuncţii

I-aud de ore-n şir,

Pe vii purtând discuţii

Pe alei în cimitir.

Că e război şi foame,

Şi boli, şi genocid,

Că injecţiile sunt arme

Şi oameni mor subit.

Că un infern e totul

Afară pe Pământ,

Că-i mai bine de mortul

Ce zace în mormânt.

Şi se-ntristează morţii,

Dar sunt şi bucuroşi,

Să audă,-n ciuda sorţii,

Cât sunt de norocoşi.

Am deschis o carte,
dar mâna mea s-a născut
din toate cărțile pe care nu le-am citit.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Suntem răi …

Se aude sufletul cum latră,

Şi inima mârâind,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi serafimi jelind.

Suntem răi ….

Măduva oaselor e stricată,

Şi ochii pierduţi,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi îngeri tăcuţi.

Suntem răi …

Avem zâmbet de piatră,

Şi chipul de fiară,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi sfinţii de ceară.

Te pierde ochiul meu în peisaj,

Iar mintea caută să-ți recompună chipul,

În capul meu e-un amplu vernisaj,

Dar inima n-acceptă decât prototipul.

Și ilegal te port de atunci în suflet,

Și stau de veghe zilnic până-n zori,

Mi se preschimbă șoapta-n urlet,

Când mai întreb de tine printre trecători.

Și, nu știu, nici dacă ai fost reală,

Ori pofta mea te ține nefiresc în viață,

Sau poate căutarea mea este-o greșeală,

Dar chipul tău, e-un fel de boală rară.

Mă tem să nu te pierd deși nu te-am avut,

Pe fiecare umăr ce-l întorc îngheață mâna,

Dar în zadar că nimeni nu te-a mai văzut,

Ci numai ochiul meu și inima, păgâna.

Sunt prea bătrân să te mai caut zilnic,

Și nu știu nici o cale, instant să-ntineresc,

Adio, chip frumos, ce mă condamnă silnic,

Să spun himerelor, cu patos, te iubesc!

Noi ne-am iubit cu patimă neîncetat,

Iar nopțile cădeau sub noi de oboseală,

Din stele roșii ne improvizam un pat,

Și ne-înveleam ades cu aurora boreală.

Și îți plăcea să ne iubim pe vârf de munte,

Să stăm ascunși ca liliecii în cavernă,

Și flori de colț răzleț să îți așez pe frunte,

Iar luna să ți-o pun sub cap drept pernă.

Noi ne-am iubit pe-o canapea din ceruri,

Și-n zori priveam prin nori ca prin perdea,

Și-ți pregăteam din ploi, și vânt, și geruri,

Un ceai energizant cu aromă de cafea.

Și îți plăcea să ne iubim nebuni pe ape,

Iar valuri să ne legene ușor, neîncetat,

Să te sărut cu foc pe coapse și pe pleoape,

Din nuferi albi să-ți construiesc un pat.

Ne vom iubi pe veci și dincolo de moarte,

Ascunși în încăperea aceluiași sicriu,

Vom evada și din această nesfârșită noapte,

Măcar o zi, ca niște puști, ce încă nu se știu.

Comunicare interzisă

Un trib de indieni a decretat,

Comunicarea interzisă la femei,

Căci de atâta fum ce-au ridicat,

Funinginea ajunse pân' la zei.

Tortură

Au chinuit cu o ură crasă,

Un ţigan de la Ponton,

L-au închis singur în casă,

C-o tonă de fier beton.

Aniversarea preotului

A fost numit chiar de primar,

La zi festivă să-i dea tortul popii,

Dar când să ajungă la altar,

A dat … ortul popii.

Concluzie

Am fost la vorbitor, la puşcărie,

C-un deţinut atroce am discutat,

Dar o să spun, ca toţi să ştie,

Era foarte… încuiat.

Croială

Ieri m-a pălmuit un croitor,

Şi lucrătură bună a fost,

Că m-a lucrat la pas uşor,

Una pe faţă şi două pe dos.

Reglare de conturi

Doi contabili puşi pe harţă,

Au luptat pe două fronturi,

S-au lovit chiar peste faţă,

Şi-apoi s-au reglat din conturi.

Recunoaştere

Ce o fi cu acest mister?

Ieri un prost dădea prin gropi,

Mi-am dat seama că-i boxer,

Fiindcă prea bătea la ochi.

Mai-danez

În Danemarca iarăşi s-a iscat,

O nouă ceartă între patrupez’

Să dovedească prin lătrat,

Care dintre ei e mai-danez.

Unui Disc Jockey

Un DJ-ei vestit în ţară,

De loc din Sant Francisc,

L-au dus la Urgenţe aseară,

Şi i-au găsit: Hernie de Disc.

Unui proxenet

Un proxenet din închisoare,

La gardieni întruna le şopteşte,

Că va ieşi în Postul Mare,

Căci e Dezlegarea la Peşte.

E plină lumea de eroi,

La fel ca-n basmele daneze,

Eroi ce așteaptă-n plin război,

Ca victima să îi salveze.

E plină lumea de savanți,

Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,

Și au clonat pui de năpârcă,

Ce soarta lumii o încurcă.

E plină lumea de nebuni,

Ce-și sar la beregată,

Apoi cer cerului minuni,

Și-o altă judecată.

E plin și omul de el însuși,

Își suge sângele din trup,

Şi râde peste plânsu-și,

Ironizând pe cei care se duc.

E plină lumea de hibrizi,

Că, om nu se mai poate spune,

Banal a devenit ca să ucizi,

Pe cel ce ție se opune.

E plin tot plinul cu nimic,

Iubirea șade la muzeu,

Dușman ne este cel mai mic,

Dușman ne este Dumnezeu.