Copilăria

Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,

Nici vraci, nici doctori nu au leac,

Și n-am știut c-acestă boală face bine,

Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.

Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,

Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,

Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,

Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.

Aș suporta spășit și terapia intensivă,

Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,

Iar tu să fii o soră medicală agresivă,

Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.

Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,

Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,

Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,

De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.

Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,

Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,

Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,

O boală dulce, și cu o suferință aparte.

Lovește gerul cu săbii de argint,

E totul alb iar noaptea doarme ninsă,

Cad fulgi necontenit și-ntr-un alint,

Se prind în dans pe valea cea întinsă.

Zăpada îmbracă strai de diamant,

Iar luna-n taină o mângâie pe trup,

Încet și bezna se disipă-n neant,

Pe cer, lumini, ca la un semn erup.

Se trag cortine albe peste lizieră,

Adânc în scorburi moțăie bursuci,

Curg șușotind pâraie ce mai speră,

Să nu înghețe până ajung în lunci.

Coboară fulgii tandru peste sat,

Pe acoperișuri viscolul se joacă,

În case focul trosnește înfundat,

O liniște de gheață ulița îmbracă.

Pe geam, fiorii iernii scriu povești,

Cu degete de gheață tremurânde.

Un lampadar de stele împărătești,

Împarte nopții umbrele fecunde.

În teama drumului pustiu, stingher,

Un pas lăsat de om se pierde-n zare,

Tăcuta iarnă cade atemporal din cer,

Și-ntr-o clipită mersul său dispare.

Pământul alb suspină sub zăpadă,

Îmbrățișează cerul dincolo de stele,

Și-ncet se înfiripă o infinită stradă,

Pe care aleargă... gândurile mele.

Tu, care te numeşti femeie,

Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,

Cu mersul coregraf şi graţios,

Ce dai nuanţă cuvântului frumos,

Am amuţit la a ta ştire,

Că vrei să schimbi a ta menire,

Să schimbi principii şi idei,

Şi multe lucruri cu temei.

Şi scuipi trecutul fără jenă,

Renunţi la dragostea maternă,

Îţi plâng copiii lângă tine,

Şi-ţi fierbe sângele în vine.

Dar a ta inimă e piatră,

Şi vrei acum o nouă soartă,

Ca lucrul de bărbat să-l faci,

Chiar dacă peste obiceiuri calci.

Doar de putere şi avere-ţi pasă,

Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,

Să pregăteşti copiilor bucate,

Să fii totul peste toate.

De ce refuzi să-ţi zică mamă,

Şi faci din traiul tău o dramă?

De ce schimbi dulcele tău sânge?

Căci sus în cer… fecioara plânge.

Hai cântă mutule că-s surd,

Să-mi crească păpădia în ureche,

Afară-i soare, eu sunt ud,

Și beau cu mine în pereche.

Păzea că vine viața acasă,

Și moartea mi-i metresă,

Ascunde târfa pe sub masă,

Ori plimbă îngerul în lesă.

Hai cântă mutule întruna,

Pe moarte bag-o în vioară,

Ciupește corzile ca-ntodeauna,

Ca ea să geamă iar viața să mă doară.

Sărută obraji de femei violate,

Rupe năframe de pe copile,

Scuipă pe cele de amor însetate,

Şi din furia nebună, vino-ţi în fire.

Tremur în voce sentimentul să-ţi fie,

Inimii pale, pulsul să-i fiarbă,

Albastrul din irişi să reînvie,

Şi adânca tristeţe încet să se piardă.

Gândurile negre în stoluri să plece,

Şi odată cu ele trimite şi ura,

Încălzeşte-ţi iubirea rănită şi rece,

Uită trecutul şi adoră-ţi făptura.

Pluteşte-n sublim şi sublimul în tine,

Şi-n sufletul plin doar de suspine,

Delirul iubirii cuib să îşi facă,

Nebunia să cânte iar tristeţea să tacă.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Doliul să ne fie astăzi sărbătoare,

Haide să-ngropăm tot ce-am iubit.

Pune-ți rochia nepurtată de mireasă,

Eu mă-mbrac în mire să ne știm,

Cheamă muzică lăutărească aleasă,

Să pornim cu-alaiul înspre țintirim.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Hai împinge dricul, nu mai e salvare,

Spune-le să sape, groapa de sfârșit.

S-aruncăm în ea vorbe spuse-n grabă,

Visuri, jurăminte tot ce-a fost în noi,

Crucea fără nume, doar o cruce oarbă,

Să nu ne mai știe, nici viața de-apoi.

Coborâți în bernă timpul fără nume,

Orele ce-au curs ca apa în pământ,

Să ne stea cenușa în iubiri postume,

Despărțirea noastră plânsă la mormânt.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Să ningă amorul alba sa uitare,

Drumurile noastre astăzi au sfârșit.

Să plouă-n mine liniște adâncă,

Să ardă dorul, fără să-l numesc,

Să vină clipa care nu se uită,

Să fiu ce n-am putut să fiu, firesc,

Să fiu acel’ ce azi se regăsește,

Să nu mă-ntreb de ce nu reușesc,

Să cânt tăcerea celui ce privește,

Să fiu eu însumi în ritmul pământesc

Marius Ene, Septembrie 2025, Sibiu

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

Doamne, Tu mă știi din adâncul nesfârșitului gând,

Mai bine decât mă știu eu pe mine.

M-am ridicat împotriva umbrei mele,

Și lupta mi-e foc în oase și spaimă în sânge.

M-am privit în apele tăcerii

Și n-am știut dacă chipul ce-l văd e fiul Tău

Sau străinul ce rătăcește prin întunericul meu.

Inima-mi s-a făcut câmp de bătălie,

Voia mea s-a frânt între dorință și dreptate.

Strigă-Te, suflet al meu...

Dar glasul mi-e stins de rușine și mândrie.

Nu mă lăsa singur cu mine, Doamne,

Că sunt o sabie îndreptată spre pieptul meu.

Învăluie-mă cu lumina Ta,

Ca să-mi recunosc răul,

Și să-l înfrunt cu mila Ta în mâini.

Tu ești izbăvirea din mine însumi,

Tu ești liniștea în mijlocul furtunii mele.

Ridică-mă, ca pe-un fiu rătăcitor,

Și pune-mi din nou pașii în voia Ta.

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,

Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,

Ajungem la destinație

Ca să vedem acea minunăție,

Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,

Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,

Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,

Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,

Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene

Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,

Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,

Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,

Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,

La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:

Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,

Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,

Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,

În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,

Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald

Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:

Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.

Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,

...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...

Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult

Observăm pictură expresionistă,

Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,

Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,

Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă, 

Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,

Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.

În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,

Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,

Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.

Ajungem și la opera impresionistă:

Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,

Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:

Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;

Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.

Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.

Te strig în șoapte iar pe tine 

Te aud vorbind în somn,

Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,

Zicându-mi:Te ador.

Ce dulce este-a ta strigare 

În șoaptă când tu îmi vorbești

Când tu mă strigi iar eu suspin 

Și eu din somn iar mă trezesc.

Aș vrea să simt a ta chemare 

Din tot suspinul ce îl port;

S-adorm mereu la tine-n brațe 

Când plânsul meu nu-l mai suport.

Atât de dulce e tăcerea 

Când lacrimile curg șiroi -

Mai bine-mi e când simt durerea 

Când eu în suflet iar te port.