Dar El, tăcea…

Răspuns la epigrama mea

El n-a uitat de a mea epigramă,

Primi-i chiar astăzi telegramă,

Îmi critica gelos soția și amanta,

Dar a uitat ca să mai scrie poanta.

Pețire de la socru

Îl tot îndemna cadâna,

Să vină să-i ceară mâna,

A făcut-o dimineață,

Și-a primit un pumn în față.

Unui inginer constructor

A constatat că podul palmei sale,

Necesită urgent înc-un pivot,

Și din convingeri pur profesionale,

Își mișcă mâna doar din cot.

Unei călcătoare

E aburită zilnic la serviciu,

Dar niciodată n-a cedat,

Și acceptă acest sacrificiu,

Turnând apă-n fierul de călcat.

Unui neînţeles

Mereu când îţi exprimi doleanţa,

Vorbeşti cu ton şi interes,

Vreo două ore nu-ţi mai tace clanţa,

Dar tot nimic n-am înţeles.

Ipohondra 

E o minune medicală,

De cancere s-a lecuit,

Dar adevărata-i boală,

E un sindrom închipuit.

Uneia cu diabet,

Mănânci întruna fripturi și ciorbe fine,

Înfuleci prăjituri şi bei sucuri la PET,

Apoi te plângi că nu îţi este bine,

Şi c-o să mori subit de diabet.

Unui macho

Te dădeai cocoş la tine în grădină,

Dar ieri subit frumoasa-ţi concubină,

După un sex nereuşit şi un pahar de ţuică,

S-a hotărât să te numească Puică.

Unui cap pătrat

Ai fost scăpat în cap de mic,

Acuma eşti înalt, sprinţar, voinic

Total recuperat se spune că ai fost,

Dar mă-ndoiesc, căci pari cam prost.

Unui pamfletar

Pamflete ameninţi c-o să ne scrii,

Şi-o să-i înţepi pe toţi din plin,

Dar ai omis un lucru ce îl ştii,

Că doar soţia ţi-i plină de venin.

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.

De n-aș avea furtună,

Aş sta cu viața la taifas

I-aș împleti cunună,

Pe veci cu ea să fi rămas.

De n-aș avea durere,

M-aș înălța în zbor,

Și-aș plânge de plăcere,

Când trebuie să mor.

De n-aș avea și lacrimi,

Uscat aș fi sub piele,

Şi aș mânca doar patimi,

Privind pierdut la stele.

De n-aș avea dezamăgiri,

Ce tristă mi-ar fi viața,

Aş fi un praf ce nu-l respiri,

O apă ce-și dorește gheața.

Se-aude un ultim sunet de clopot,

Înseamnă că totu-i aproape pierdut,

Se râde întruna numai în hohot,

C-un râs diavolesc, de om decăzut.

Mârâie trupul când i se-arată un os,

Și latră apoi spre tainele sfinte,

Mă sfâșie dorul de omul frumos,

De dulci și frumoase cuvinte.

Se pierde simțirea deodată-n abis,

Cad stele potop în oraș și cătune,

De sus cu un ochi aproape închis,

Iisus așteaptă de la om o minune.

Se pare că astăzi lumea sfârșește,

Că sângele în vene se-ncheagă,

Că totul e chin și nădejde...

Dar nimeni nu știe cum să aleagă.

Stau suflete bolnave în case încuiate,

Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,

Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,

Dar ei se întorc chirciți spre perete.

Cine mai știe unde vom fi în curând?

Totul în jur este groaznic de trist,

Moartea ne-așează pe toți într-un rând,

Musulman și evreu, creștin și budist.

Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,

Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,

Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,

Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.

Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,

E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,

Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,

Iar demoni dansează din poartă în poartă.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete…

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Soarele aruncă lumini negre,

Natura supraveţuieşte prin perfuzii,

Apa a devenit sânge iar sângele venin,

Animalele au devenit oameni,

Iar oamenii animale…

Urlă oamenii, urlă sinistru,

Animalele tac.

Pământul fuge după Marte,

Marte se ascunde după Venus …

Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.

Oare ce se întâmplă pe Pământ?

E urât, e urât…

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Cad rânduri de viaţă,

Mor fulgere, se mistuie ape,

Plâng demoni, chiuie îngeri …

Florile muşcă din buruieni,

Oamenii muşcă din oameni,

Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.

Nu se mai respectă nimic,

Îşi bat joc de noi …

Ne batem joc de noi.

Să iasă cineva să facă ordine …

Hei, Stalin nu încerci?

Tu, Hitler, unde fugi?

Nu mai avem conducători adevăraţi,

La toţi le este frică …

Ne simţim mai bine în această frică.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Pământul geme, haosul urlă,

Păcat că nu mai sunt cei care tac.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfârtec inima,

Să-mi zidesc pleoapele,

Ca ochii să nu te mai vadă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi înăbuş chemarea,

Să-mi mistui dorinţele,

Ca ele să nu te mai simtă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfâşii sufletul,

Să-mi inund săruturile,

Ca ele să nu te mai întâlnească.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi alung gândurile,

Să-mi schilodesc mângâierile,

Ca ele să nu te mai dezmierde.

Ninge peste străzi uitate,

Peste gânduri fără rost,

Peste vise destrămate

Și ce-a fost, si ce n-a fost..

Ninge peste tot ce doare,

Peste tot ce-am amânat,

Peste nopți ce dor in taina,

Peste tot ce n-am uitat.

Și se-așază blând, pe suflet,

Un tăcut și alb oftat—

Parcă ninge cu regrete,

Parcă ninge cu păcat.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

I am travelling at the speed of light,

Which I have left behind.

And all the friction I create in darkness

Sparks energies of possible collisions to

Nothing more or nothing less.

Mai lasă frunzelor copacii 

Mai lasă mării apa ei

Și cerului albastru norii

...mai lasă!

Mai lasă râurilor pești

Mai lasă păsărilor cuiburi

Ce-a cântecului glas îl ofileşti

...mai lasă!

Mai lasă sufletului taina

Mai dă copiilor răgaz 

Și minții obosite tihna

...mai lasă!

Mai lasă roua ierbii verzi

Și muntelui mai lasă-i stânca

Mai dă pământului livezi

...mai lasă!

Mai lasă limba ce o ai

Mai las-o să grăiască 

Dar nu în negru mucegai

...mai lasă!

Mai lasă orei timpul ei

Și zilei toată noaptea 

Mai lasă pupăza în tei

...mai lasă! 

Mai lasă cărții filele

Mai lasă ploii stropi

Mai stai puțin, oprește-te 

...mai lasă!

Mai lasă toate câte-or fi

Și dă-le veșnicie 

Mai lasă-te ca să mai fii

...mai lasă!

Marius Ene, Polonia, 11.12.2024

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

Atâta veghe și atât nesomn,

Zdrobește inima în mine,

Întins în pat nici oasele nu dorm,

Și plânge locul gol lăsat de tine.

Din umbra candelei de pe perete,

Ce-ntruchipează un chip de fată,

Se scurge-n jos buchet de plete,

Aidoma ca o apă revărsată.

Tăcerea nopții surpă întreaga casă,

Se zguduie-n fereastră raza lunii,

Amurgul stă ascuns sub masă,

Și în nesomn mă chinuie străbunii.

Cu pleoapele mijite secer întuneric,

Și îl adun în snopi la miezul nopții,

Să vină din infern un tren feeric,

Să-i ducă unde ziua își arată colții,

Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,

Să car vagoane întregi de insomnie,

Căci doar așa voi ațipi vreodată,

Când se descarcă întunericul în amurgie.