Noduri

Azi, câinii latră în suflet de om,

Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,

Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,

Cu ramuri uscate și frunze obtuze.

Sub aur și zgomot, sub masca de fier,

Se vinde dreptatea la preț de minciună,

Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,

Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.

Oamenii trec fără chip, fără gând,

Purtând în privire doar umbre străine,

Nevoie și ură, păcatul flămând,

Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.

Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,

Iar omul, străin de-a sa veche simțire,

E sclavul mărunt al nimicului crunt,

O umbră ce vinde și trup, și menire.

Sub pași se destramă și timpul, și locul,

Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,

Căci omul  pierzându-și chipul, și jocul,

Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .

Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?

Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?

Un cer fără stele, un glas ce se frânge,

Un om ce se-abate de la sfântul său drum.

Ne ţinem respiraţia în piept,

Ca pe o ultimă făgăduinţă,

De parcă ne-ar veghea nedrept,

Aceeași veche suferință.

Şi totuşi, sub cenuşa din priviri,

Mai stă ascuns un sâmbure de vară,

Un plâns tăcut de amintiri,

Ce vor deodată să dispară.

Presimt că zorii vor veni tiptil,

Să ne găsească încă împreună,

Să nu mai fim nici umbră, nici exil,

Ci flacăra ce luptă să rămână.

Sub pleoape grele, noaptea a căzut,

Ca o grădină oarbă, fără cale,

Iar trupurile, reci de conținut,

Îşi căută căldura la-ntâmplare.

Ţi-am auzit tăcerea cum vuia,

Precum oceanul sub furtună,

La geam cânta o cucuvea,

Și îmi spuneai că-i luna ce nebună.

Atunci iubirea, pasăre pustie,

S-a aşezat pe umerii de piatră,

Şi ne-a deschis cu aripa-i târzie,

Un început cu-o altă soartă.

Şi-am învăţat să ne vorbim prin semne,

Prin tremurul luminii dintre gene,

Ca doi străini salvaţi, pesemne,

Din roluri eșuate pe-alte scene.

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

Că te-am iubit, e numai vina mea 

Și-a inimii, căci știi că e nebună, 

Și de-ar fi fost altcineva, 

Azi n-aș mai fluiera la lună. 

Că te-am iubit, așa mi-a fost blestemul, 

Căci știi că dragostea e oarbă, 

Îmi port în brațe acum infernul, 

Ca întunericul să mă absoarbă. 

Că te-am iubit, așa mi-a fost de soartă scris, 

Că-n viață nu-i nimic la întâmplare, 

Și iartă-mă că nu-nțeleg de ce-ai ucis, 

O pasăre ce încă mai putea să zboare. 

Că te-am iubit, azi port în piept o rană,

Şi albe nopți cu frigul de la poli, 

Și m-am lipsit de apă și de hrană, 

Ca tu, peste iubirea mea să zbori. 

Că te-am iubit, azi primăvara mi-e târzie,

Nici păsări nu mai cântă, nici flori nu înfloresc, 

Mi-e sângele uscat și medicul mă știe, 

Și nicidecum remediu nu-mi găsesc. 

Cu ochii plânși și aproape fără de lumină,

Îți spun că nu regret nimic din ce-am trăit, 

Și te absolv frumoasa mea de orice vină, 

Și iartă-mă de poți... căci te-am iubit! 

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Mie, la scoaterea vol. de poezii

             "Firimituri de cuvinte..."

E clar. Acesta-i adevărul...

Precum o spune și autorul,

A vrut să dea mari lovituri,

Dar a făcut doar firimituri.

Meditație la profa de muzică

Mă dusei la ea acasă,

Undeva la demisol,

Ea îmi spune voluptoasă,

Duetul îl repetăm, la sol.

Fata popii

Ca să intre ușor în grații,

Fiindcă avea un chip cumplit,

A făcut des operații,

Şi are popa... chip cioplit.

Lui Relu Dop - epigramist cu ochelari

M-am îngrijorat puţin,

Domnule epigramist, miop

Căci în poantă n-ai venin,

Iar la muză i-ai pus… Dop.

D-lui Gogu Grosu - grupul Epigrame

Corectezi ce s-a postat,

Şi te crezi gros în penel,

La gramatică constat,

Ești destul de…subţirel.

Dupa ani de căsnicie

                   s-a stricat căruța...

Ne-am înecat amarul,

Și a pornit dezmățul…

Ea plecă cu armăsarul,

Eu am rămas cu hățul.

Epitaf - Constantin Brâncuși

Aici doarme chiar Brâncuși,

Coloana ne-a făurit,

Deschizând în ceruri uși,

Va trăi la... Infinit.

Concurs de șah

Am nimerit ca oponent,

O tipă c-un decolteu strident.

Cu turnurile m-a atacat,

Și am găsit salvarea-n Pat.

Vecinului

A cam înghițit gălușca,

Prin vecini îi e surghiunul,

Soția trage cu pușca,

Soacra dă cu tunul.

Apropos

Cu pretendenta mă plimbam,

Prin pădure, pe-o cărare...

Şi mă-ntreabă tam-nesam,

Ai ce cară melcul în spinare?

Unui popă afemeiat

L-a chemat la parastas,

Și pe când se înserează,

Popa-i spuse mai retras,

O moliftă... te aranjează?

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Aș da o lege nefirească,

Ca toți să scriem poezie,

Şi om cu om să se iubească,

Să nu existe tragedie.

Aș da o lege mai profundă,

În fiecare zi o carte să citim,

Și-apoi în fiece secundă,

Copiilor s-o povestim.

Aș pune bir cuvintelor murdare,

Aş coase gura celor mai zevzeci,

Le-aș pune-n mână abecedare,

Și i-aș închide în biblioteci.

Aş da și-o lege mai nepotrivită,

Să facem cu savanții terapie,

Ca prin formule, lumii să transmită,

Că universul s-a născut din poezie.

Și l-aș ruga smerit pe Creator,

Chiar dacă pare nefiresc, bizar,

Să nu mă lase, trist să mor,

Ci-ntre coperți, deodată să dispar.

Conștiința-i - glasul dreptății,

Conștiința-i - arma păcii,

Dumnezeu aceasta ne-a lăsat 

Să ne izbăvească de păcat.

Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,

Să vadă faptele lui care lucrează,

Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat 

Așa cum El omului i-a dat.

Noi trebuie să ne gândim bine 

La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;

La mântuirea sufletului cugetând 

Frumos, lucrând.

La cele 3 virtuți să cugetăm,

Pe Dumnezeu în psalmi să-L lăudăm.

De cel bolnav să îngrijim,

Păcatul să îl biruim.Amin.

Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,

Iar eu parcă am prins rădăcini.

Am stagnat și în adâncuri am alunecat,

M-am cufundat și m-am înecat.

Timpul trece iar eu stau în loc 

Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.

Timpul trece iar eu sunt neajutorată,

Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.

De abis rădăcinile m-au îmbrățișat 

Iar speranța din mâini mi-a alunecat.

Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri 

Iar propriul sine știe doar a mă asupri.

Un sentiment de dor inexplicabil 

A unui trecut irevocabil.

Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,

Unul care s-a simțit ca un coșmar.

Sunt prizonieră a unei nostalgii amare

Și nu am cale de scăpare.

Nostlagie pentru atâta timp pierdut,

Ce în durere l-am petrecut.

N-am putut să mă bucur nicidecum,

De timpul estompat oricum.

Timpul șoptește:
"Nu exist."
Eu ascult.
Și devin șoapta.

Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,

Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,

Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,

De flamurile sure, plutinzilor coloși.

Acolo știm să fie din timpuri cunoscute

Legendelor din vreme de vechi navigatori,

Cu inima zdrobită în palmele avute

De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.