Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 23 iulie 2022
Vizualizări: 1096
Poezii din aceiaşi categorie
Timp pierdut
Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,
Iar eu parcă am prins rădăcini.
Am stagnat și în adâncuri am alunecat,
M-am cufundat și m-am înecat.
Timpul trece iar eu stau în loc
Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.
Timpul trece iar eu sunt neajutorată,
Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.
De abis rădăcinile m-au îmbrățișat
Iar speranța din mâini mi-a alunecat.
Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri
Iar propriul sine știe doar a mă asupri.
Un sentiment de dor inexplicabil
A unui trecut irevocabil.
Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,
Unul care s-a simțit ca un coșmar.
Sunt prizonieră a unei nostalgii amare
Și nu am cale de scăpare.
Nostlagie pentru atâta timp pierdut,
Ce în durere l-am petrecut.
N-am putut să mă bucur nicidecum,
De timpul estompat oricum.
‘’Camel galben înainte de sculare‘’
Aur lichidat pe ceruri se printează,
Nu mai simt jeansul ,nu mă interesează.
Vântul solid din glicerină
Acoperă-astupă parul ei în ultimul pasaj.
Ce amplitudine împarte pe pielea creată (acum) pentru nimic.
Surd În acordurile ce se simt,
Ce-mi le face ultima bucată de soare-biscuit,
Strunele frunze-lor pregătite pentru a deschide parașuta,
Acolo în jos ce vă aruncă în acel ,,cel mai sus,,
Ultima eternitate
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Crez
Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,
O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.
Un prunc se naște, în iesle culcat,
Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.
Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,
Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.
Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,
Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.
Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,
Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.
Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,
Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.
Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,
Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.
Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,
Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.
De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,
Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.
Căci în Hristos au viața veșnică,
Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.
Creștinismul e o poveste de iubire,
De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.
E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,
Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.
Dezastre naturale
Furia ca un vulcan a explodat
În lung și-n lat
Și lumea foc a luat
Cu foc și lavă s-a îmbibat
Cutremurele lumea a spart
În două ea s-a rupt
Mările s-au adâncit
Și lumea cu spaimă a privit
Cum clădirile s-au dărâmat
Și pământul viața a furat
Tsunamiul pământul a scufundat
Valea cu apă s-a inundat
Creaturile marine au invadat
Locurile unde nu au mai cutreierat
Tornada care a smuls
Fiecare casă și autobuz
Șoseaua el a aruncat
Cu tot pământul așezat
Tunetul care cu viteză cade
Electrizează toate motoarele
Asta dacă nu sparge
Și clădirile pe care el cade
Seceta cu căldura ei eternă
Și foamea pe care noi ne disperă
Ea nu se mai oprește
Dar în schimb ea tot crește
Timp pierdut
Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,
Iar eu parcă am prins rădăcini.
Am stagnat și în adâncuri am alunecat,
M-am cufundat și m-am înecat.
Timpul trece iar eu stau în loc
Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.
Timpul trece iar eu sunt neajutorată,
Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.
De abis rădăcinile m-au îmbrățișat
Iar speranța din mâini mi-a alunecat.
Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri
Iar propriul sine știe doar a mă asupri.
Un sentiment de dor inexplicabil
A unui trecut irevocabil.
Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,
Unul care s-a simțit ca un coșmar.
Sunt prizonieră a unei nostalgii amare
Și nu am cale de scăpare.
Nostlagie pentru atâta timp pierdut,
Ce în durere l-am petrecut.
N-am putut să mă bucur nicidecum,
De timpul estompat oricum.
‘’Camel galben înainte de sculare‘’
Aur lichidat pe ceruri se printează,
Nu mai simt jeansul ,nu mă interesează.
Vântul solid din glicerină
Acoperă-astupă parul ei în ultimul pasaj.
Ce amplitudine împarte pe pielea creată (acum) pentru nimic.
Surd În acordurile ce se simt,
Ce-mi le face ultima bucată de soare-biscuit,
Strunele frunze-lor pregătite pentru a deschide parașuta,
Acolo în jos ce vă aruncă în acel ,,cel mai sus,,
Ultima eternitate
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Crez
Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,
O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.
Un prunc se naște, în iesle culcat,
Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.
Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,
Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.
Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,
Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.
Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,
Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.
Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,
Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.
Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,
Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.
Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,
Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.
De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,
Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.
Căci în Hristos au viața veșnică,
Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.
Creștinismul e o poveste de iubire,
De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.
E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,
Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.
Dezastre naturale
Furia ca un vulcan a explodat
În lung și-n lat
Și lumea foc a luat
Cu foc și lavă s-a îmbibat
Cutremurele lumea a spart
În două ea s-a rupt
Mările s-au adâncit
Și lumea cu spaimă a privit
Cum clădirile s-au dărâmat
Și pământul viața a furat
Tsunamiul pământul a scufundat
Valea cu apă s-a inundat
Creaturile marine au invadat
Locurile unde nu au mai cutreierat
Tornada care a smuls
Fiecare casă și autobuz
Șoseaua el a aruncat
Cu tot pământul așezat
Tunetul care cu viteză cade
Electrizează toate motoarele
Asta dacă nu sparge
Și clădirile pe care el cade
Seceta cu căldura ei eternă
Și foamea pe care noi ne disperă
Ea nu se mai oprește
Dar în schimb ea tot crește
Alte poezii ale autorului
Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...
Regretul unui fiu
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
E prea târziu acuma sã mai plângi,
Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!
Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,
Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.
Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...
Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:
La bal, la reuniuni sau la "boutique"
Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.
Dar... în sfârşit, e grea durerea ta
Şi multã vreme-o vei simţi aşa!
Nu doare lutul biciuit de ploi,
Cât ne dor remuşcãrile din noi!
☆
Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,
Nici rost, nici sentimente şi nici grai!
Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,
Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...
Către fiii României
Ah, românime junã, ce-ai rãmas
Acasã, pe strãvechea noastrã glie,
Pãstreazã curãţia limbii-n glas
Şi bunul simţ din vechea Românie!
Iar floarea rar-a gândului curat
Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!
Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat
Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!
Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc
Cu dorul ridicãrii naţiunii,
Având în inimi sânge românesc,
Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!
Perseverenţã, râvnã şi rãbdare
Sã punem astãzi, mânã de la mânã;
O ţarã, stând pe propriile-i picioare,
Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...
Odorului meu
Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,
Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!
Şi nu e pe lume soare
Sã arate cât de mare
Este dragostea pe care
Ţi-o nutresc!
Tu în casa noastrã strâmtã ai venit
Cu ales şi scump şi vesel ciripit!
Anii repede zburarã,
Uite cã eşti domnişoarã
Mândrã, ca o lãcrimioarã,
Negreşit!
Au trecut aşa de multe primãveri
Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!
Lasã supãrarea, lasã,
Fii cu inima voioasã
Noi nu stãm mâhnirii-n casã,
Prizonieri.
Ape tulburi se revarsã în puhoi,
Greutãţile dau iama peste noi!
Tare-ar vrea sã ia cu ele
Taine, doruri, toate cele,
Sã ne facã zile grele
Mai apoi.
Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,
Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!
Şi sã ai grijã de tine,
Sã n-ajungi în mâini strãine
Sau de râs şi de ruşine
Urzitor.
Vine vremea sã ne întâlnim din nou,
Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!
Trandafiri şi lãcrimioare,
Şi muşcate solitare,
Rãsunând în fiecare
Un ecou...
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...
Regretul unui fiu
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
E prea târziu acuma sã mai plângi,
Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!
Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,
Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.
Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...
Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:
La bal, la reuniuni sau la "boutique"
Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.
Dar... în sfârşit, e grea durerea ta
Şi multã vreme-o vei simţi aşa!
Nu doare lutul biciuit de ploi,
Cât ne dor remuşcãrile din noi!
☆
Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,
Nici rost, nici sentimente şi nici grai!
Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,
Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...
Către fiii României
Ah, românime junã, ce-ai rãmas
Acasã, pe strãvechea noastrã glie,
Pãstreazã curãţia limbii-n glas
Şi bunul simţ din vechea Românie!
Iar floarea rar-a gândului curat
Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!
Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat
Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!
Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc
Cu dorul ridicãrii naţiunii,
Având în inimi sânge românesc,
Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!
Perseverenţã, râvnã şi rãbdare
Sã punem astãzi, mânã de la mânã;
O ţarã, stând pe propriile-i picioare,
Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...