Îmi place să fiu OM

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

Pentru Dana, de ziua ei, la 42 de ani.

Vol. "Din Viaţă"

Te ştiu din anii de demult, 

Când te jucai cu mine,

În pajişti cu miros de fân

Şi-n zumzet de albine.

Ce mititei eram atunci

Dar şi ce plini de viaţã

Şi în zãvoaie şi în lunci,

Cu chef şi praf pe faţã!

Şi prin otavã şi prin fân,

Dãdeam noi fuga-fuga,

Când jocul ne era stãpân

Şi voioşia - sluga.

Nici satul nu era prea lung,

Nici Bulza prea departe;

Şi nici prea mult ca sã citim

Poveştile din carte.

Era, în fiecare zi,

Sublimã sãrbãtoare,

În liniştite preerii,

La aer şi la soare.

Pe vale sau pe Izvorel

Ne retrãgeam în tainã,

Strigând pe nume, pe cãţel

Şi-uitând prin crengi, vreo hainã...

Priveam vreo broascã, clipe lungi,

Cum sta...  ziceai cã crapã!

Şi-ntotdeauna ne speriam

Când ea sãrea în apã.

Cu ac şi aţã de cusut

Voiam sã prind vreun peşte;

Şi simţãmântul din trecut

Şi azi mã urmãreşte.

A iernii hainã, o brãzdam

Cu douã tãlpi lucioase

Şi-o cucuvaie, lung striga

Pe hornul vreunei case...

Aşa creşteau şi se jucau

Copiii de-altãdatã,

Cu hazul vreunui camarad

Din curtea-alãturatã.

Dar, peste toate, la un loc

Se aşternurã anii.

Şi azi ne amintim cu drag

De timpurii pãţanii.

Urmaşii noştri mititei

Ne scriu acum pereţii,

Cã ajunserãm amândoi

La jumãtatea vieţii!

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

Am renunțat demult la a mai scrie,

Și-am pus condeiul la păstrare,

Dar simt mereu că fără poezie,

Bolesc agonic fără vindecare.

Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,

Dar hotărât să nu mai scriu nimic,

Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,

De el, de-îndată mă dezic.

Mă uit la cartea de pe masă,

Şi-o simt că vine peste mine,

Cuvintele din ea mă apasă,

Și fără poezie nu mi-e bine.

O muză îmi stă mereu la căpătâi,

Și-mi seacă setea de a scrie,

Că astăzi nu mai trebuie nimănui,

Eterna și frumoasa poezie.

Vă anunț acum premeditat,

Că veți citi doar coduri digitale,

Căci ce s-a scris s-a defăimat,

Și interzis în cărțile școlare.

A dispărut cuvântul cititori,

În lumea ce trăiește în confuzii,

Și-a apărut spital de scriitori,

Unde găsim poeții în perfuzii.

La inceput e plina de dorinta si caldura,

Ca un balon care suporta inca o umflatura

Si trebuie pastrat la aceeasi temperatura.

Asa a fost si este dragostea dintotdeauna,

Toti ne-o dorim sa fie plina, lina precum luna,

Sa fie fie vesnica si sa sporeasca precum spuma.

Dragostea e unica, e sincera, nu tradeaza.

O bagam in apa, o innecam, se invioreaza

Si apoi traieste vie precum apa de agiazma.

Dragostea nu trebuie tradata niciodata!

Am ales-o, am trait-o, s-o ducem pana la moarte;

Cei ce urmeaza s-o preia, s-o duca mai departe.

Sta fetita la fântână, 

Sta cu lacrimi de durere,  

Are o poza în mana, 

Ce o strânge cu putere. 

E portretul mamei sale, 

Chipul ei de îngeraș, 

Sta fetita, plânge tare, 

Are lacrimi pe obraji. 

La fântână se retrage, 

Și o cheamă, o imploră, 

S-o mai ia o data-n brate, 

Sa-și mai vadă viitorul. 

Un izvor de apa lina, 

Ochii ei înlăcrimați, 

Nimeni nu o mai alina, 

Nici chiar tata, nici chiar frați. 

La fântână, 

Sta fetita supărată, 

Fără mama, fără tata, 

Pe-al ei suflet cu o pată. 

Pata ce nu se mai șterge, 

Rămâne un mare semn, 

Imprimat în ochi și in sânge, 

Si-n viata ei etern. 

Am suferit călduri și frig, demult,

Când mă iubeam cu stelele și luna,

Acum, când glasul nopții îl ascult,

Privesc spre cer, și-mi e totuna.

Mai dau câteodată, în albe nopți,

Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,

Și-aud suspine sus pe bolți,

Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.

De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,

Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,

Și să-l arunc subit în inima încinsă,

S-o fac să se gândească la femei.

Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,

Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,

Și pătrundeam în noapte prin ferestre,

De aceea-am fost de ele îndrăgostit.

Să ne bucurăm de pace ,

Cel mai prețios cuvânt ,

Pace ! Pace ! Pace !

Tu ești viața pe pământ .

Fără tine draga mea ,

Lumea nu ar exista ,

Tu ești soarele și luna 

Ce ne călăuzești într-una .

Știm că nu te merităm 

La ce orgolioși suntem 

Vrem averi și măreție 

Dar uităm de armonie .

Însă nu pleca ,te rog ,mai stai 

Oamenii se vor schimba 

Pentru ca în absența ta ,

Nu mai vrei fală sau bani .

Cu încetu vom învăța 

Fără vrajbă a respira ,

Amici noi toți vom fi 

Și iubirea va pluti .