Către fiii României

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

 

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

 

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

 

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...


Categoria: Poezii patriotice

Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei poezii.online Către fiii României

Data postării: 11 noiembrie 2023

Vizualizări: 408

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Dor de tine, România...

Comasați-s la putere 

Cu averea strânsă-n saci, 

Țara-i toată o mizerie,

Iar noi...lipiți săraci.

 

Citesc chipurile triste 

Şi-ncrețite de nevoi, 

Palmele noastre muncite, 

Vor lovi cândva în voi!

 

Cei mai mari penali în funcții

Și-au făcut vile, palate,

Au vândut pământul, munţii,

Ne-au lăsat păduri tăiate.

 

În curând vă sună ceasul,

Suflă vântul a schimbare,

Când poporu-şi ține glasul

Şi-şi dorește eliberare.

 

Ce este cu țara noastră?

Unde sunt cei înțelepți?

Tu, cândva, cea mai măiastră,

Azi, condusă de nedrepți.

Mai mult...

Pacea

Pace-n țară vrem să fie,

De război noi să nu știm,

A noastră copilărie

Mai departe s-o trăim.

 ...

 

20.03.2018

Mai mult...

Flămânzi

 

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

 

Mai mult...

S-AU STINS SPERANȚE

Deschide fereastra și ușa și cerul ,

În casă e frig , e și gheață și plânge 

Fccul în vatră .

S-au stins și speranțe și drepturi ,

Sărăcia-i stăpână pe cămări și pe beciuri ,

Lumina-i puțină și pâlpâie stins ,

Suspină gândul cu ochii afară ,

De-i zi cu soare sau crivățul zboară ,

Căldura-i afară în casă e gerul .

Plâng ochii pe geamuri ,

E multă tăcere , e boală , e frig și pâine nu este ,

E multă , mai multă tristețe și , ca-n poveste ,

Căldura chibritului nu ostroieste

Durerea din oase .

De vrei , nu vrei , privesti înapoi ,

Când om te credeai printre oameni

Și-ai vrea să-ți dai ziua de azi pe ziua de ieri,

Să nu mai stai cu mâna întinsă ,

Cu mâna întinsă și gură stăină să ceri .

                               T.A.D.

Mai mult...

Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în italiană

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

 

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

 

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

 

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

 

È buono il vino rosso

 

È buono il vino rosso

raccolto a fine autunno,

più c’è brina, più nevica

e tanto più ne bevo e non mi sbronza.

 

Mi sono ripromesso che non ne bevo più

ma non riesco a trattenermi,

è buono il vino, mi piace tanto,

non so che ne farò della vigna.

 

Il vino fatto di frutta rara

sale alla testa senza scala,

il vino fatto di uve verdi

non ti fa vedere nessuno.

 

Il vino è buono e gustoso

quando lo bevi con un bel tipo

ma se lo bevi con uno antipatico

il vino ti si ferma in gola.

Mai mult...

Golgota Mărășeștilor

Au luptat vitejește 

Românii cu uitătura lungă ,

I-a prins dujmanul într-un clește 

De luptă surdă. 

 

De gloanțe ori asfixianți 

Cădeau cu miile-ntranșee, 

Românii venit-au după frați 

Fără libertate să nu steie. 

 

Poporul ăsta urgisit 

De rele ursitoare, 

Nu fusese încă izbăvit 

De cei ce îi doreau o istorică pierzare. 

 

Luptau întâi și -n tâi ,

Să scape de obejdii 

Țara lor de căpătâi, 

Trecând prin mari prmejdii. 

 

În țara noastră ciopârțită 

Veneau dujmanii mulți -sodom 

,, România trebui împărțită 

Omorand ficare om!"

 

S-a auzit un strămoșesc demând:

,, Uniți al țării pămînt!" -

În românescul suflet cu răsunet:

,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"

 

Dujmanii, cu tehnici grele, 

Aveau curaj numai în fiare:

Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-

Ținteau români ca să omoare. 

 

Au mers cu fețele neșterse 

De lacrimi sfinte, de părinți 

Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește 

Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"

 

I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime 

În demnitatea de urmași;

Și-n fața morții o mulțime 

A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași. 

 

De gloanțe ori bombe,

Tinerii români au fost sfârtecați-

Ridicânduse-n albe trombe 

Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați. 

 

În a războiului nemțească " măiestrie ",

Sute de mii de români au murit- 

Nu vroiau vecinii dujmani să fie 

Pământul dac urmașilor sortit.

 

A Golgotei Mărășeștilor poveste 

Istoria o spune, 

Dar la hotar încă mai pândește 

Vecinul poftelor nebune!

 

Preda Marian 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

De-ale oamenilor

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

 

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

 

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

 

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

Mai mult...

La jumătatea vieții

La patruzecişidoi de ani şi-o zi,

Din perspectiva anilor de viaţã,

Eşti undeva la jumãtate...ştii?

Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,

Te va trãda a pãrului albeaţã.

 

Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,

Ai cheltuit aproape jumãtate.

Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,

Fapta cea bunã, cea de fariseu,

Vor fi, odatã, toate judecate!

 

Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai

Discernãmânt sau spirit de-observare.

Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,

Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,

Va fi catalogatã, ca atare!

 

Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,

Tu porţi cu tine-o mare datorie.

Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!

Anii se duc în zbor şi nu mai vin,

Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:

Trãieşte, dar, ca om de omenie!...

 

Scrisă la 28.09.2021.

Mai mult...

Iubită copilă a neamului meu...

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

 

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

 

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

 

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Mai mult...

Prioritatea prostiei

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

 

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

 

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

 

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Mai mult...

O mare durere

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

 

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

 

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

 

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

 

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

 

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

 

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Mai mult...

Un strigăt

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

 

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

 

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

 

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

 

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

 

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

 

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

 

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

 

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

 

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

 

                          ☆

 

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Mai mult...