Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 29 iulie 2022
Vizualizări: 983
Poezii din aceiaşi categorie
Denunț
Sunt adierea prinsă în furtună,
O undă revărsată-n uragan,
Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,
Mustrând un chip de biet orfan.
Mi-e mângâierea smulgere de unghii,
Și dezmierdarea foc și pară,
În ștreang stau agățate mii de frânghii,
Pe eșafod îmi curge lacrima amară.
Mi-e viața la-ndemâna orișicui,
Chiar judele m-a aruncat afară,
Sortit să fiu un bont de cui,
Aflat între ciocan și nicovală.
Sunt Luna răzvrătită către lup,
Căci urletu-mi provoacă insomnie,
Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,
Ca să inspir poeții, să scrie poezie.
Sunt gri născut din alb și negru,
Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,
Colind în propriu-mi marș funebru,
Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Răzbunare
Răzbunare, o, dulce răzbunare,
Ai venit ca o ispită
Și mi-ai distrus prietenia toată.
Eu am greșit, tu ai greșit,
Răzbunarea nu va lua sfârșit.
Până nu va fi satisfăcută,
Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,
De ce nu putem îngropa securea?
De ce trebuie să ne certăm aiurea?
O viață avem și vrem să o stricăm,
De păcat noi ne tot împiedicăm...
Galerie de artă subacvatică
Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,
Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,
Ajungem la destinație
Ca să vedem acea minunăție,
Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,
Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,
Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,
Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,
Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene
Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,
Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,
Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,
Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,
La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:
Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,
Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,
Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,
În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,
Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald
Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:
Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.
Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,
...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...
Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult
Observăm pictură expresionistă,
Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,
Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,
Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă,
Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,
Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.
În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,
Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,
Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.
Ajungem și la opera impresionistă:
Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,
Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:
Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;
Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.
Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.
Alte poezii ale autorului
Dor și frumusețe
Ţi-am adus şi viorele,
Ţi-am adus şi toporaşi;
Deci, atâta frumuseţe
Vezi pe mâna cui o laşi!
Toţi copacii din pãdure
Se-aplecarã-n felul lor
Şi-mi şoptirã cã, de tine,
Chiar le e nespus de dor.
Ia ascultã cum ne-ncântã
- Cã îţi place, bãnuiesc -
Dulce, o ciocãnitoare,
În limbajul pãsãresc!
Tot zãvoiul vrea s-audã
Cum îi cântã cucul, iar,
Pescãriţei cãlãtoare,
La sfârşit de cireşar.
Dor îţi va fi de cântarea-i
Şi pãdurii-i va fi dor,
Dar va trebui s-aştepte
Pânã anul viitor...
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Mai poate fi iubită România?
Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,
Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,
Cum o iubeau bunicii-odinioarã,
Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?
Mai poate "românismul" fi o cinste,
El însuşi fiind privit ca un stigmat?
Mai figurãm pe-ale virtuţii liste
Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?
Cum poţi sã mai pretinzi integritate
Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?
Când se aprinde focul în cetate,
Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?
Cei ce se ţin pe propriile picioare,
Nu lasã laşitãţii sinonim.
Dar dacã toţi fug, care mai de care,
Noi ce sã facem? Unde sã fugim?
O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,
A maselor de culţi şi de inculţi,
Ne sugereazã o alternativã:
Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.
Se afişeazã-o lume irealã,
Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;
Şi creierul românului se spalã
Cu ştirile de la televizor!
E clar cã sunt ascunse-interese
De-a cufunda poporul în prãpãd;
Şi încercãri, din ce în ce mai dese,
De-a-nchide ochii celor care vãd!
Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"
Popor creştin, cu oameni educaţi!?
Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,
Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?
Cum de au reuşit sã se strecoare
Asemenea-ntuneric vinovat
Şi alte chestii manipulatoare,
De la colibã, pânã la palat?
Pe micile, pe marile ecrane,
Ni se aratã cât suntem de rãi.
Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,
Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...
Minciuna e prezentã la tot pasul
Scoţând, în faţã, oameni populari;
Şi, de la microfon, îşi drege glasul,
S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!
Înfieraţii-acestei generaţii
Aruncã cu acid şi cu noroi,
Sã se urascã între dânşii, fraţii,
Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.
Noi nu ne asumãm aşa osândã
Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,
Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,
Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!
Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,
Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!
Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,
Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!
Noi nu suntem nici irecuperabili
Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!
Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili
Şi virtuoşi şi iubitori de neam!
Sã iasã, dar, din mintea tuturora
Aceastã aberaţie cumplitã!
Vestiţi, s-audã fratele şi sora,
CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!
Destin implacabil
Zilele trec,
Nopţile trec,
Şi-aşa trec anii pribegiei noastre...
Noi ne-ofilim,
Îmbãtrânim,
Ca frunzele-n pãdurile sihastre.
Iar, mai apoi,
Vin dupã noi
Cei care se gãsesc asemeni nouã:
Se nasc şi cresc,
Şi-mbãtrânesc,
Şi se topesc, ca picurul de rouã!
Lãstar curat
S-a ridicat
Şi firul vieţii merge mai departe;
Sunt, negreşit,
Pân-la sfârşit
Flori dupã ploi şi viaţã dupã moarte!
13.11.2021, Gostkow, PL
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Lupii timpurilor noastre
Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale.
Urlã lupii-n Cioaca Morii,
Urlã la Releu!
Se-nspãimântã trecãtorii,
Mã-nspãimânt şi eu!
Urlã lupii în Fundata,
Şi, urlând aşa,
Sar deodatã, gata-gata
De-a mã sfâşia!
Urlã lupii-n Câmpul-Babii
Urlã satu-ntreg;
Şi de ce se mirã şvabii,
Chiar cã nu-nţeleg!
Urlã lupii, urlã-ntruna
În Vârf la Grãdini;
Urlã cãtre cei de-ai casei
Şi-apoi la strãini!
Urlã lupii! Sigur, urle,
Cât mai pot urla!
Cã n-au cum, o veşnicie
Sã tot urle-aşa!...