Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 23 septembrie 2023
Vizualizări: 682
Poezii din aceiaşi categorie
Cuvântul cel viu...
Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cânta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sângele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.
Căci versul nu curge din ochiul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Macii
Infloriti pe deal sunt macii,
Si soptesc pe la chindii,
El mai trage cu urechea,
Si compune melancolic,
Poezii.
Obositi cu traista-n spate,
Vine lumea de la sapa,
Povestind in drum spre casa,
Vre-o istorie hazlie,
Si ciudata.
Poezii despre iubire,
El a scris atit de multe,
Nestiind cum e vreodata,
Cineva sa i-le asculte...
Si acolo unde macii,
Se soptesc pe la chindii,
Sta un tinar melancolic,
Si compune toata ziua
Poezii..
Ultima noapte...
Gânduri multe zbor prin minte,
Noaptea-mi pare că stagnează,
Visuri lungi din taine sfinte,
Parcă-mi spun tot ce urmează.
Port stigmate-n piept și tâmple,
Niciodată om n-am fost,
Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,
Însă viața-mi n-are rost.
Molfăi noaptea evanghelii,
Însă toate-mi par minciuni,
Pun pe seama oboselii,
Și m-afund în rugăciuni.
Stele plâng curgând pe boltă,
Luna-i palidă și tristă,
Mii de arhangheli se revoltă,
Veghetorii îi trec pe listă.
Noaptea-i lungă cât trei zile,
Parcă totul stă în loc,
Este noaptea mea de adio,
Peste tot e numai foc...
Somnul psihedelic
Fețe îmbătrânite de război;
cuvinte tăvălindu-se în ură ;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;
a zâmbi ; îngerii care cântă;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapă;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele,speranțele,
visele, fericirea,
ceainicele, orologiile,
continentele, statuile, dinții;
stele din univers.
Cu fețele îmbătrânite,
ei sunt foarte frumoși.
Au un zâmbet perfect.
Sunt câștigători. Râd.
Joacă acest joc al vieții
și al morții până la sfârșit.
Corabie în germană
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Segelboot
Liebes Segelboot, du schwebst im scheinbar endlosen Ozean,
Auf welche Kontinente wirst du dieses Mal wieder reisen,
Was erwartet Sie an Ihrem nächsten Ziel?
Segelboot, Segelboot...
Warum hast du mir nicht gesagt, dass dir das Segeln so viel Spaß macht?
Warum hast du mich nicht gewarnt?
Warum hast du, nachdem ich dir nur für einen Moment den Rücken gekehrt habe, den Hafen verlassen?
Wie kann ich mich an die Leere gewöhnen, die du mir hinterlassen hast?
Wie werde ich es füllen?
Segelboot, Segelboot...
Du warst leicht wie ein Spatz,
Ich hoffe, du kommst glücklicher zurück als dort, wo du hingegangen bist,
Mir ist klar, dass du gehen musstest
So hast du dich gefühlt
Das hast du gedacht.
Wir hatten dich so gut gebaut, aus Holz, dem Ruder, dem Deck,
Aus mehreren Segelblättern,
Ich habe sogar deinen Anker angebracht,
Ich weiß, es wird nicht einfach für dich sein,
Der Ozean hat seine Launen,
Sie wissen nicht, was Sie erwartet,
Wenn es unruhig wird und dich in alle Richtungen schüttelt,
Er nimmt Sie nur auf den für ihn zugänglicheren Wegen mit,
Wenn es für Sie schwer wird, wenn Sie das Gefühl haben, keine Möglichkeit zu haben, sich über Wasser zu halten,
Bitte schauen Sie nach unten, sehen Sie den angebrachten Anker,
Denken Sie, dass aus der Ferne, sogar aus Tausenden von Kilometern Entfernung,
Ich wache über dich, ich habe dich in meinem Herzen,
Es ist nur so, dass du nicht mehr in meiner Nähe bist, um es dir zu zeigen,
Wirklich, wie viel bedeutete unsere Verbindung,
(In einem argumentativen Ton)
Fühle dich gut, lass los, vergiss, wer dich gemacht hat,
In zwei Wochen kamen wir nicht einmal annähernd heran,
Wenn Sie das glauben, ist es Ihre Entscheidung...
Wisse einfach, dass ich mich um dich kümmere, deshalb habe ich dich so gut aufgebaut,
Als letzte Ermutigung sage ich Ihnen: „Sie dürfen sich nicht von den Stürmen einschüchtern lassen, denen Sie bei der Überquerung des Ozeans begegnen werden. Vergessen Sie nicht, dass nach dem Sturm gutes Wetter kommt.“
Das Segelboot:"Was würden Sie tun? Darf ich nicht einen Tag in Rio de Janeiro bleiben? Nur eines Tages, das ist alles was ich will, dann komme ich zu dir zurück, versprochen!"
Cuvântul cel viu...
Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cânta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sângele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.
Căci versul nu curge din ochiul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Macii
Infloriti pe deal sunt macii,
Si soptesc pe la chindii,
El mai trage cu urechea,
Si compune melancolic,
Poezii.
Obositi cu traista-n spate,
Vine lumea de la sapa,
Povestind in drum spre casa,
Vre-o istorie hazlie,
Si ciudata.
Poezii despre iubire,
El a scris atit de multe,
Nestiind cum e vreodata,
Cineva sa i-le asculte...
Si acolo unde macii,
Se soptesc pe la chindii,
Sta un tinar melancolic,
Si compune toata ziua
Poezii..
Ultima noapte...
Gânduri multe zbor prin minte,
Noaptea-mi pare că stagnează,
Visuri lungi din taine sfinte,
Parcă-mi spun tot ce urmează.
Port stigmate-n piept și tâmple,
Niciodată om n-am fost,
Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,
Însă viața-mi n-are rost.
Molfăi noaptea evanghelii,
Însă toate-mi par minciuni,
Pun pe seama oboselii,
Și m-afund în rugăciuni.
Stele plâng curgând pe boltă,
Luna-i palidă și tristă,
Mii de arhangheli se revoltă,
Veghetorii îi trec pe listă.
Noaptea-i lungă cât trei zile,
Parcă totul stă în loc,
Este noaptea mea de adio,
Peste tot e numai foc...
Somnul psihedelic
Fețe îmbătrânite de război;
cuvinte tăvălindu-se în ură ;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;
a zâmbi ; îngerii care cântă;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapă;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele,speranțele,
visele, fericirea,
ceainicele, orologiile,
continentele, statuile, dinții;
stele din univers.
Cu fețele îmbătrânite,
ei sunt foarte frumoși.
Au un zâmbet perfect.
Sunt câștigători. Râd.
Joacă acest joc al vieții
și al morții până la sfârșit.
Corabie în germană
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Segelboot
Liebes Segelboot, du schwebst im scheinbar endlosen Ozean,
Auf welche Kontinente wirst du dieses Mal wieder reisen,
Was erwartet Sie an Ihrem nächsten Ziel?
Segelboot, Segelboot...
Warum hast du mir nicht gesagt, dass dir das Segeln so viel Spaß macht?
Warum hast du mich nicht gewarnt?
Warum hast du, nachdem ich dir nur für einen Moment den Rücken gekehrt habe, den Hafen verlassen?
Wie kann ich mich an die Leere gewöhnen, die du mir hinterlassen hast?
Wie werde ich es füllen?
Segelboot, Segelboot...
Du warst leicht wie ein Spatz,
Ich hoffe, du kommst glücklicher zurück als dort, wo du hingegangen bist,
Mir ist klar, dass du gehen musstest
So hast du dich gefühlt
Das hast du gedacht.
Wir hatten dich so gut gebaut, aus Holz, dem Ruder, dem Deck,
Aus mehreren Segelblättern,
Ich habe sogar deinen Anker angebracht,
Ich weiß, es wird nicht einfach für dich sein,
Der Ozean hat seine Launen,
Sie wissen nicht, was Sie erwartet,
Wenn es unruhig wird und dich in alle Richtungen schüttelt,
Er nimmt Sie nur auf den für ihn zugänglicheren Wegen mit,
Wenn es für Sie schwer wird, wenn Sie das Gefühl haben, keine Möglichkeit zu haben, sich über Wasser zu halten,
Bitte schauen Sie nach unten, sehen Sie den angebrachten Anker,
Denken Sie, dass aus der Ferne, sogar aus Tausenden von Kilometern Entfernung,
Ich wache über dich, ich habe dich in meinem Herzen,
Es ist nur so, dass du nicht mehr in meiner Nähe bist, um es dir zu zeigen,
Wirklich, wie viel bedeutete unsere Verbindung,
(In einem argumentativen Ton)
Fühle dich gut, lass los, vergiss, wer dich gemacht hat,
In zwei Wochen kamen wir nicht einmal annähernd heran,
Wenn Sie das glauben, ist es Ihre Entscheidung...
Wisse einfach, dass ich mich um dich kümmere, deshalb habe ich dich so gut aufgebaut,
Als letzte Ermutigung sage ich Ihnen: „Sie dürfen sich nicht von den Stürmen einschüchtern lassen, denen Sie bei der Überquerung des Ozeans begegnen werden. Vergessen Sie nicht, dass nach dem Sturm gutes Wetter kommt.“
Das Segelboot:"Was würden Sie tun? Darf ich nicht einen Tag in Rio de Janeiro bleiben? Nur eines Tages, das ist alles was ich will, dann komme ich zu dir zurück, versprochen!"
Alte poezii ale autorului
Iarna din mine
Azi lupt cu frigul din mine,
Cu ierni ce încep să m-acuze,
Mă-ngheață geruri străine,
Și-mi crapă tăcerea pe buze.
Sub piele îmi urlă pustia,
Și-n măduvă-mi ninge ușor,
Nămeți îmi încarcă vecia,
Și tâmplele ninse mă dor.
C-un urlet de gheață mă strig,
Dar nu-i mântuire în glas,
Mi-e viața o haină de frig,
Și timpul un sloi ce-a rămas.
Simt trupul o scorbură albă,
Și sufletul – viscol cioplit,
Pe umeri mi-atârnă o salbă
Din gheață și foc netopit.
În mine e iarna cea mare,
Un secol de alb clandestin,
Și-n frigul ce-n mine răsare,
Apune un rece destin...
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Delir sufletesc
Suflă din neant un crivăţ câinesc,
Generaţia mea se risipă pe drum,
Cortegii funebre peste tot se zăresc,
Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.
Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,
Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,
Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,
Ceva realist, ceva omenesc.
Şi totul din jur îmi joacă o farsă,
Nevoit mă contemplu în ea,
Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,
Şi moartea mă aşteaptă după perdea.
Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,
În ochii ei nedumerit să privesc,
Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,
Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Iarna din mine
Azi lupt cu frigul din mine,
Cu ierni ce încep să m-acuze,
Mă-ngheață geruri străine,
Și-mi crapă tăcerea pe buze.
Sub piele îmi urlă pustia,
Și-n măduvă-mi ninge ușor,
Nămeți îmi încarcă vecia,
Și tâmplele ninse mă dor.
C-un urlet de gheață mă strig,
Dar nu-i mântuire în glas,
Mi-e viața o haină de frig,
Și timpul un sloi ce-a rămas.
Simt trupul o scorbură albă,
Și sufletul – viscol cioplit,
Pe umeri mi-atârnă o salbă
Din gheață și foc netopit.
În mine e iarna cea mare,
Un secol de alb clandestin,
Și-n frigul ce-n mine răsare,
Apune un rece destin...
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Delir sufletesc
Suflă din neant un crivăţ câinesc,
Generaţia mea se risipă pe drum,
Cortegii funebre peste tot se zăresc,
Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.
Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,
Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,
Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,
Ceva realist, ceva omenesc.
Şi totul din jur îmi joacă o farsă,
Nevoit mă contemplu în ea,
Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,
Şi moartea mă aşteaptă după perdea.
Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,
În ochii ei nedumerit să privesc,
Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,
Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.