Nebuna mea din nebunia noastră

Îmi ești îndeajuns în fiecare zi șin fiecare noapte,

Îmi ești îndeajuns în fiecare cuvânt în fiecare suflare.Îmi ești mai aproape și tot mai departe, 

În fiecare strofă în fiecare text.

M-am săturat la miez de noapte să mă trezesc în lacrimi,

M-am săturat sa te aud și să nu-ți văd chipul.

Nu am putere să ascud și nu mai vrau să pierd .Mi-ai omorât și sufletul în mine

Și dragostea mea pentru tine.

Ne aruncăm spre viitor plini de speranță

Dar adunăm vise pierdute în restanță

Suntem dogmatic acuzați de cutezanță

Ni-i contestată inocența în instanță

Primind noroc și o particulă de șansă

Petrecem viața fericiți în consonanță

Trăind senini copilărim până-n postfață

Soare și nori amestecând cu eleganță

Lipsiți de stropul de noroc plătim chitanță

Primind tristețea să ne tulbure balanță

Topește zâmbetul lăsândul fără nuanță

Ajungem palidă ființă-n discordanță

Doar o iubire ne mai scapă de creanță

Lipind o aripă de suflet ai portanță

Dar când e dragostea lipsită de speranță

Toate durerile se-adună la restanță

Vom fi copii până când viața ne dezvață

Preschimbă joaca într-un joc de circumstanță

De ți-e ursită fericirea ai o șansă

Copilăria-i doar o stare de speranță

Iubito te voi saruta atât de mult,

Te voi topi cu siguranță,

Din gheață te vei preface într-o mare,

Dar nu de apă ci de dragoste!Mă vei iubi și tu la rându-ți

Și amandoi vom fi un soare

Vom străluci etern într-o iubire așa de mare

Ce va părea fără sfârșit!

Te voi iubi ca nimeni altul pe pământ,

Așteaptă,vei vedea cu ochii tăi

Adevărat e tot ce-am scris sau ți-am rostit,

Vom părăsi această lume trecatoare,

Iubindu-ne în infinit!

(17 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare 

Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare 

Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint 

La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt 

Cum ai dori să îți vorbesc

Și poate chiar să mă ferești,

Să nu mai sufăr atât de mult

Pentru că simt că mă iubești.

Deacolo de undeva din piept

Mă-mpingi contra voinței mele,

Și cu bătăi ce sar peste o sută

Mă-ndemni spre fapte tare rele.

Îmi spui că vina este în privire

Ce vede și îți schimbă pulsul,

De nimeni nu vreți să ascultați

Iar mintea spuneți că e intrusul.

Vai cât de păcătoase mai sunteți

Și tu privire și mai ales inima mea,

Când știți că stavilă nu pot să pun

Nici cordului, nici ție... privire rea.

Încerc din greu să am controlul

Și de ispite mereu să mă păzesc,

Să fug de ,,ele" că inima mi-i plină

De dragostea ființei...ce-o iubesc!

Afara este rece dar parca imi este cald ca te vad 

Ma incalzeste privirea ta 

Zapada parca este din senin roz 

Tu ignori fulgi

Eu simt ca ne apropie din ce in mai mult 

Imi este dor de tine 

De focul din privirile noastre 

Nu mai privim in ochii de oare ce ne este ca si cum ne ar intra un turtur in ochii 

Dar pe furis imi mai tragi o privire 

Ne batem cu bulgarii de zapada ne zambim unul la altul

Dar mie frica de tine 

Dar cand sunt cu tine uit ca afara e frig si ca ninge

Tu ma incalzesti 

Chiar daca nu ma iei in brate 

Dar ma simt ca si cum as fi la tine in brate 

Imi este dor de tine 

Si abia astept sa vina urmatoarea zi de țurțur.

Sunt adierea prinsă în furtună,

O undă revărsată-n uragan,

Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,

Mustrând un chip de biet orfan.

Mi-e mângâierea smulgere de unghii,

Și dezmierdarea foc și pară,

În ștreang stau agățate mii de frânghii,

Pe eșafod îmi curge lacrima amară.

Mi-e viața la-ndemâna orișicui,

Chiar judele m-a aruncat afară,

Sortit să fiu un bont de cui,

Aflat între ciocan și nicovală.

Sunt Luna răzvrătită către lup,

Căci urletu-mi provoacă insomnie,

Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,

Ca să inspir poeții, să scrie poezie.

Sunt gri născut din alb și negru,

Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,

Colind în propriu-mi marș funebru,

Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

N-am mai vorbit demult cu tine, 

Dar nici nu pare să îți pese, 

Pe buzele ce-mi sunt străine, 

Păianjenii au început să țese. 

Sunt scrib de când nu mai vorbesc, 

Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față, 

Aş vrea să strig că te iubesc, 

Dar parcă-s mut de-o viață. 

Limbajul corpului am învățat, 

Și-s strălucit în pantomimă, 

Şi n-am crezut cu adevărat, 

Că a vorbi este egal cu crimă. 

Mai bine aș fi și orb, și surd, 

Să nu mai știu nimic de tine, 

Și n-aș vedea ceva absurd, 

Dac-ar urla cuvintele în mine. 

Și iarăși mi se-arată semne,

În nori și vântul ce adie,

Pădurea umblă după lemne,

Iar înțelepții seamănă prostie.

Orbecăie azi orbii pe frânghie,

Sub bocet lung de cucuvea,

Iar muții vor miraculos să știe,

Să cânte gospel și manea.

Din scârba lumii plouă cu dejecții,

Plămânu-mi șuieră ca vântul,

E toată omenirea sub injecții,

Căci virușii au invadat pământul.

Și iarăși mi se-arată semne,

Mi-e buzunarul plin cu moarte,

Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,

Pe cei smintiți și cei cu carte.

Sclipirea apei te-a străpuns, 

Şi a erupt apoi prin vene, 

Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns, 

Să asfințească sub ale tale gene. 

Mici bulgări de lumină te-nconjoară

Mimând un ritual nepământean, 

Iar luna de pe ceruri se coboară, 

S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan. 

Aduci un farmec mai aparte lumii, 

Când dănțui grațios pe stele, 

De acolo parcă-ți sunt străbunii, 

Căci porți o constelație sub piele. 

Big-bangul pare ar fi al tău surâs, 

Când universul se rezumă la o cifră, 

Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns, 

Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.

Voi sta şi voi scrie,

Şi ca să fiu înţeles,

Voi trimite solie,

A mea vorbă în vers...

Voi muşca din hârtie,

Şi-am să scuip unde-am şters.

Voi sta să recit,

Al meu vers neînţeles,

Un mesaj răstignit,

De poeţi mai ales…

Un cuvânt ce-a înviat,

Din om bun şi curat.

Am să stau să citesc,

Ca apoi să-nţeleg,

Ce-i normal şi firesc,

Ce-i sfărmat ori întreg…

Ce ne-ndeamnă să fim,

Şi de ce nu iubim.