Nebuna mea din nebunia noastră

fragment

...

Tu Doamne, dă-mi te rog o clipă

Să-i las o floare-n al meu gând

Și lasă-mi Doamne după mine

Cuvintele pe-al meu mormânt…

Iar frunzele să mă citească

Într-un vânt de toamnă amețitor

Gândul meu să îi șoptească

Că m-am stins numai o clipă,

Și am să revin ...

De al ei dor.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 / ISBN: 978-973-0-32645-1 - Toate drepturile rezervate)

Am trait o vara ce mi-a schimbat perspectiva

Ceva ce m-a facut sa simt

Niciodata nu am crezut ca dupa 

O sa ma simt asa de trist

Am vazut-o și e fericita

Cine sunt eu sa judec si sa zic

Dar de ce doare si gandul

Daca nu a fost sa fie?

In zare vad amurgul

Si plopii fara frunze

Pe aleii pustii se plimba

Iubirea fara muze.

Ce cauta iubirea?

Te cauta pe tine 

Frumosul din poveste

Cu licariri divine.

Te cauta in lacrimi

Si-n zambete fugare

Te cauta in galaxii

La mii de ani in departare.

Iubirea te gaseste

Oriunde ai fi in lume

Dar de-a ei magie

Nu poti fugi ,oriunde.

Tu esti ce nimeni nu poate fi

Nici astazi,maine ori demult

Caci pentru mine esti doar tu

Esti singura iubire.

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Vergeet nostalgie!

De scheur van de sneeuw tussen de sneeuwklokjes

Het heeft altijd een doel,

Het is een echo van de winter die voorbij is,

Wat niet langer een verloren droom wakker maakt.

Vergeet nostalgie,

Geen tranen meer!

Zing altijd

Jouw lente!

Vergeet nostalgie

verleden tijd,

Zing vreugde

Dat we elkaar hebben ontmoet.

Een oude liefde laat herinneringen achter,

Maar ook open wegen naar nieuwe liefdes.

De zon lijkt soms glimlachend.

Vergeet nostalgie,

Praat niet over haar

En van blauwe ogen

Veeg je traan weg!

Vergeet nostalgie,

Het is een onderwerp uit het verleden,

Zing vreugde

Dat we elkaar hebben ontmoet.

Vergeet nostalgie,

Geen tranen meer!

Zing altijd

Jouw lente!

Vergeet nostalgie,

Praat niet over haar

En van blauwe ogen

Veeg je traan weg!

En van blauwe ogen

Veeg je traan weg!

Vergeet nostalgie,

Geen tranen meer!

Zing altijd

Jouw lente!

Vergeet nostalgie

verleden tijd,

Zing vreugde

Dat we elkaar hebben ontmoet.

Vergeet nostalgie!

Simt că te pierd printre turiști

Și că vei pleca departe

Nu știu cum să te descriu

Dar am simțit că ești aparte

Nu vreau să mă părăsești 

Dacă poți rămâi aproape

Să fii aici când am nevoie 

Să mă opresti de la păcate 

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas

să dăm un pic de frumuseţe

acestui ultim ceas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

A moment of sincerity

instead of farewell

to give a little beauty

for this last time.

We haven't change

it's just a mirrage

Don't take personally a word

or a simple gesture.

No, we haven't change

it's just something that happened

However we might be,

whatever we might talk,

we ain't two stranger,

my love!

A moment of sincerity

would be a sublime gesture

to have the courage to confess

that we love each other

A moment of sincerity

would remind us

of our good years

would remind in this last moment

A moment of sincerity

instead of farewell

We haven't change

it's just a mirrage

Don't take personally a word

or a simple gesture.

No, we haven't change

it's just something that happened

However we might be,

whatever we might talk,

we ain't two stranger,

my love!

A moment of sincerity

would be a sublime gesture

to have the courage to confess

that we love each other

A moment of sincerity

would remind us

of our good years

would remind in this last moment

A moment of sincerity

instead of farewell

A moment of sincerity

would be a sublime gesture

to have the courage to confess

that we love each other

A moment of sincerity

would remind us

of our good years

would remind in this last moment

A moment of sincerity

instead of farewell

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

Gândul îmi doarme sus pe lucarne,

Un ochi mi se zbate rănit și nervos,

Nordul și sudul îmi intră prin carne,

Iar estul și vestul îmi iese prin os,

Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,

Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,

Tu stai ca măicuță și citești acatiste,

Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.

Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,

Inima-ți bate în ritmuri de toacă,

Pogoară minuni în chilii, mănăstire,

Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.

Rămân împietrit ca o statuie uitată,

Iar rănile mele sunt acum cimitir,

Și frunza de toamnă se simte trădată,

Și cred c-am să mor ca un ultim martir.

Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,

Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…

Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,

Crucea cum geme și groapa urlând.

O liniște vuiește sub mine,

De senzații sunt sterp,

Mi-e gândul Doamne la tine,

Deși sunt la un Altul adept.

În plină stradă îmi vine să plâng,

Iar am ratat de puțin paradisul,

De pe aripi molozul mi-l strâng,

Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.

În mine trăiește Abel și Cain,

Nu mai știu să-mi cer nici iertare,

Cu ochi noroioși spre cerul senin,

Caut lumina și raza de soare.

Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,

Mă abat de la viață și lume,

Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,

Și-mi șterg prin botez vechiul nume.

Clopote plâng în biserici uitate,

Prescura-i dosită la moară sub valț,

Târându-mă-n genunchi și pe coate,

Aștept un miracol să pot să mă-nalț.

Mi-e greu să suflu-n lumânare,

Căci sufletul îmi este istovit,

Și nu mai simt pământul sub picioare,

Ci levitez pe-un vis neîmplinit.

Lumina galbenă sălășluiește în odaie,

Și simt că dorm cu Luna-n pat,

Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,

În ceara lumânării aproape-s îngropat.

În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,

Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,

Și simt mucarnița în fiecare dimineață,

Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.

Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,

O aripă de înger ușor o întremează,

Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,

Cum stinge lumânarea și mă eliberează.

E plină lumea de eroi,

La fel ca-n basmele daneze,

Eroi ce așteaptă-n plin război,

Ca victima să îi salveze.

E plină lumea de savanți,

Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,

Și au clonat pui de năpârcă,

Ce soarta lumii o încurcă.

E plină lumea de nebuni,

Ce-și sar la beregată,

Apoi cer cerului minuni,

Și-o altă judecată.

E plin și omul de el însuși,

Își suge sângele din trup,

Şi râde peste plânsu-și,

Ironizând pe cei care se duc.

E plină lumea de hibrizi,

Că, om nu se mai poate spune,

Banal a devenit ca să ucizi,

Pe cel ce ție se opune.

E plin tot plinul cu nimic,

Iubirea șade la muzeu,

Dușman ne este cel mai mic,

Dușman ne este Dumnezeu.

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.