2  

Din adâncuri

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

fratele ei geamăn

mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine

nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole

se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere

de irisuri

.

incompresibil...


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Din adâncuri

Data postării: 6 septembrie 2019

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 2448

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Spaime

lângă mine s-a așezat o vrabie

jumătate neagră

jumătate galbenă

tremuram amândoi pe aceeași ramură

împărțind  întunericul

ea își aranja cu un fel de pedanterie

meditativă  

 penele

răscolite de crivăț

eu îmi frecam în neștire palmele

pentru întâia oara se întâmpla

să se întâlnească la un loc

un om și o pasăre

mă gândeam

într-un dialog al surzilor

ea cu sunetele ei intraductibile

eu cu verbele mele pline de ifose

în timp ce sub picioarele noastre

auzeam crăpând pietrele

Doamne

m-am pierdut în iarna aceasta

ascuțită ca un tăiș de sabie

printre miliarde de fulgi de zăpadă

inexorabil

unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri

să alungi din calea mea lupii

să-mi deschizi un drum de lumină

și liniște

care să treacă prin mijlocul inimii tale

unde să lași un loc și pentru o pasăre…

Mai mult...

Escale

în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată

 

(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri

 

și sutiene albastre!)

știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air

din Regatul Unit

din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne

adică vreo oră

destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri

prin fața ochilor mei

cu o sută de iglițe

inutil

se anunță rafale de vânt și la Köln

la Viena

Zagreb și Belgrad

până mâine nu mai e nicio speranță

.

va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos

din capătul terminalului patru

altul nu mai există

în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff

croșetând

însăși  viața mea este o broderie de zboruri și vânturi

fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului

cusut cu fire de aur

m-aș pierde pe aeroportul acesta...

Mai mult...

Geantă

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse

Mai mult...

Cicluri

de la un anumit timp zilele se scurg mai repede

 

parcă prea repede

 

în hăul prăpăstios al timpului

în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut

pentru mâine

care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate

altădată mai aveai timp să tai crengile uscate

din pomi

să smulgi buruienile

să ari pământul

să semeni

acum îți dau târcoale tot mai des nopțile

bântuite de gânduri

viața trufașă

își numără singură diminețile

mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului

se pierde dincolo de ceruri

dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte

din dreptul inimii

te-ai fi resemnat până la urmă

ca un Prometeu obosit

în ciocurile vulturilor…

Mai mult...

Resemnare

de fapt, nu știu ce caut

ce mai caut

la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic

de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri

nu mai am loc

debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre

nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir

clandestin

să ștergi cel puțin o dată pe an

praful de pe schelete

să dai acatiste în fiecare duminică

și pomeni

să păstrezi o relație cordială cu morții

nu

nu mai umblu după nimic

n-am ce să mai caut

zău

am găsit tot ce mi-am dorit

nimic n-a meritat și nu merită atâta efort

uneori aceste lucruri vin și singure

noi însă ne grăbim întodeauna prea mult

încercăm s-o luăm înaintea timpului

îmi ajunge

nu-mi mai doresc decât să rămân singur

cu scheletele mele prăfuite

al meu însumi…

Mai mult...

Dura lex

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Zile sfinte

De-a lungul vieții noastre

Plângem și pătimim

Din negura cea grea

Să scoatem ce iubim.

 

Al nostru suflet drag

Îl chinuim mereu 

Mergând doar în zig-zag

Fugind de Dumnezeu.

 

Noi alegem crezând

Că tot ce strălucește

Ne va aduce -n viață

Lumina ce lipsește.

 

Doar când am dat de greu

Atunci am înțeles

Că doar prin rugăciune

Toate capătă sens.

 

De-i bine sau e greu

Noi singuri nu suntem

Să ne rugăm mereu

Să facem ce putem.

 

Să așteptăm tot anul

Să vină acest moment

Să nimicim dușmanul

Primit prin testament.

 

Nașterea Ta, Iisuse

E darul de apoi

E legământul sacru

Dintre Tine si noi.

 

În fiecare an

Ne dai o nouă șansă

Să ne naștem din nou

Să ne-ndreptam în viața

 

Cu bucurie -n suflet

Pe Tine te mărim

Că-n fiecare zi

Ne-nveți să ne iubim.

 

26.12.2025

Miriam - Rugaciuni 

#Rugaciuni

 

 

Mai mult...

spărturi zentangle/11

înainte de zori,

potecile cosmosului

străbătute-s de vârstele noastre.

 

 câteodata,

printre arcade de piatră,

casele deschid

 un ochi stacojiu, iscoditor către cer.

crengile trosnesc,

corbii muțesc,

numai

flăcările felinarelor zumzăie feroce-n bătaia vântului.

umbre ciudate se furișează prin curțile pustii, 

pavate cu floarea vieții.

 

întâlnirile noastre viitoare

demult îs acoperite 

de zăpadă.

 

Mai mult...

State of flow

defectele omenești n-au remediu

un car de flori răsturat în mijlocul drumului

în noroi

nu ascunde imperfecțiunea Creației

sângele păsării  împușcate e ca un cuțit

înfipt în inimă

trebuie să ai toate defectele fiarei

să împuști o pasăre

să strivești sub tocul pantofului un greiere

care cântă

să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre

și să arunci după primul fluture

pare ireal când vezi ghiocelul

deasupra zăpezii

într-un un gest aproape rușinat

de smerenie 

cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…

Mai mult...

Februarie-n călduri

 

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

 

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

 

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

 

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

Mai mult...

Auditur et altera pars

mi-am înconjurat casa cu un gard de frică

umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea

îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă

să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut

îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele

și cum își schimbaseră inimile între ei

am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie

zăvorând poarta

rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii

aproape îi dăduseră lacrimile

Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea

de ce se amestecaseră în viața ei

n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea

n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi

cu un singur bărbat

pentru ea monogmia era o traumă

vai, sentimentele acestea nesuferite!

Mai mult...

Foi de calendar

Zilele se scurg rapid, dispar ca prin magie din calendar

Eu am rămas blocată în acea zi, când îmi spuneai cu atâta foc, cât mă iubeai.

Și mă doare să știu că altcineva o să intre în viața ta, că o să-i zâmbești, cum o făceai cu mine,

Mă bucur totuși că te-am putut avea, pentru o scurtă secundă, lângă mine … .

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍