31 Decembrie

mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici

apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor

la concurență cu reclamele comerciale mincinoase

care ne propun vindecări imposibile

bunuri  de ”veșnică” folosință

inutilizabile

Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe

exact după modelul acesta

ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară

de la primul până la ultimul buletin de știri

până la greață

uneori chiar înainte de a răsări Soarele

încât îți vine să-ți iei lumea în cap

să te ascunzi în creierul munților

unde nu pot ajunge atât de ușor

cu fețele lor ruginite din tablă ieftină

insensibile la temperatura ambientală a inimilor

ipocriți până la ultima consecință

fără coloană vertebrală

ca melcii-de-purpură

mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice

cu funcții de nutriție și reproducere

de șerpii cu clopoței sau vipere

aflați la subsolul lanțului trofic

împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv

vinovat de existența și proliferarea lor

până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...  

aud numai știri rele în zori

când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte

dimineața însă se anunță frumoasă

ca-ntr-un tablou de Cézanne

scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine

rămas de aseară pe prichiciul ferestrei

în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel

sau Vivaldi

.

să tot trăiești

.

să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai

pline de muzică

ca pe niște sinfonii ale iubirii

neterminate

.

așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții

.

eu

din păcate

mi-am pierdut sufletul

captivul din mine a aruncat telefonul pe geam

a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă

afișând la singura fereastră fără perdele

ostentativ

resemnarea

.

indiferența gregară a cărnii

.

nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții

ca altădată

la un moment dat totul devine prozaic

un déjà vu

mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri

ca o tușă de negru pe negru

în același decor sumbru...

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

Plimb lent în ea gândire,
Un cer care parcă zgârie.
E prea crunt printre rânduri,
Rămân sumbră printre gânduri.

Gălăgia parcă tace,
În țara asta de dobitoace..
Morții cer un argument,
Viii aruncă cu "ciment"..

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie Când mergeam încet pe drum. Era frumoasă ca o zee Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun. Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân Cu ochii limpezi ca apa de izvor, Dar avea inima tristă, Căci sărmanul era cerşetor. Mi-a zâmbit într-o zi un copil Cu ochi frumoşi ca două stele. Mi-am adus aminte de-a mea copilărie Şi de braţele mamei mele. Mi-a zâmbit într-o zi un pom Care era legănat uşor de vânt. Şi mi-a părut că zâmbeşte un om, Pe drept cuvânt. Mi-a zâmbit într -o noapte o stea, Când priveam cerul plin de stele. M-am bucurat atunci în sinea mea Şi m-am întors la visurile mele! poezie de Vladimir Potlog

Azi, surâsul mi-a zâmbit,

Încununat cu vrajbe-amintiri.

Iadul întunecat fiind,

Azi, mi-a zâmbit.

Zâmbetul larg,

Surâsul amorțit-

De ce sa fiu păgân?

Zâmbetul e trist.

Ce înseamnă să nu fi trăit, să stai în fața foii albe, singur și tăcut, să n-ai nimic de scris, de simțit, nici o rană, nici un trecut.

Să scrii în neștiință, cu mâna împrumutată, să descrii cum doare prima iubire, fără să fi avut o inimă frântă vreodată.

Să furi din sufletul altora câte-o fărâmă, să o lipești de tine ca pe-un bandaj, să crezi că vindecă, că doare, că te cheamă, deși n-ai sângerat.

Să revendici ce nu ți-a costat nimic, să scrii despre iubire ca un orb despre culori, să juri că ai simțit-o, că te-a rupt, că te-a schimbat, dar înăuntru e același gol nelocuit, neîncălzit, neîncercat.

Și totuși scrii. Și totuși paginile se înnegresc. Dar undeva, adânc, ceva știe că nu ești tu acolo, printre rânduri.

Că locul tău e alb. Că lipsești.

Că n-ai trăit niciodată.

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.