Haideți…

Opriți războiul, oameni de cuvânt,

Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,

Iar viața e miracolo atot ce-i univers,

Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.

            Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,

            Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,

            Ucideți fără milă, la mare departare,

            În chinuri și tortură până la depravare.

Opriți războiul, oameni între oameni,

Viața e cotată la preț inestimabil,

Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,

Ce strigă după mame și vor și jucării.

            În loc de tunuri, drone și arme nucleare,

            Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,

            În orice loc din lume și-n orice melodie,

            Să fie numai dansuri de pace și frație.

Viorica E.

La apusul zorilor 

Pe cărarea norilor

Lângă vârful munţilor 

Îmi stă speranţa.....

Suflă vânt devastator 

Peste brazii de lângă izvor 

Dezbină echilibrul din decor 

Asta îmi este viața.......

O poveste de amor 

Un suflet cald şi visător

Ce prin lume-i călător

Îşi pierde speranţa......

Poate doru-i trecător

Visul meu nemuritor 

Dulce, abstract, copleșitor

Pentru el îmi dau şi viaţa....

Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.

Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.

Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.

Când necazurile apar,

Ne amintim de tine iar.

Și iar bunul Dumnezeu,

Ne ajută când e greu.

Bine ar fi de-nam uita,

Ce dorim a ni se da.

Și promitem sa ne fie,

Veșnic o dorință vie .

Dacă zilnic ne-am ruga,

Dumnezeu s-ar bucura.

El ne iubește mereu,

Ne dorește, vrea să fie..

Multă, multă armonie.

Și când boala la noi vine,

Dumnezeu e tot cu mine,

Ne întărește tot mereu,

Căci așa e Dumnezeu.

Credința noastră să fie,

Puternică pe vecie.

Căci atuncea tot mereu,

Vom avea pe Dumnezeu.

Descrise-n versuri

Simți universuri,

Ce-n pas cu ritmul

Trecut-au timpul.

Odată ce-ai tăcut,

Infinitul n-ai văzut,

Din moment ce ai căzut

...

10.05.24

În zori de zi,

Un soare răsare,

Lumina strălucește,

Viața mă îmbrățișează.

Flori înflorite,

Parfumul lor mirează,

Natura se trezește,

Magie în aer plutește.

Apele curg lin,

Râurile cântă dulce,

În valuri se reflectă,

Fericirea ce ne duce.

În noaptea senină,

Steaua mea strălucitoare,

Visuri și speranțe îmi aduce,

Într-o lume minunată și plină de culoare.

S-a dat drumul la dezmăţ,

E plină lumea de lepre,

Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,

Şi nici nu ştim de unde vom începe.

Se aude un bocet fără de speranţă,

Şi jinduiri de îngeri păzitori,

Ne atrag păcatele în instanţă,

Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.

Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,

Prăpădul prin suflet străbate,

E plin de demoni pământul, văzduhul,

Dumnezeu, de la noi se abate.

Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,

Mersul lor sună ca toaca în prohod,

Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,

Caterisiţi alături de întregul sinod.

Mormăie cete de îngeri într-un regret,

Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,

Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,

În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.

Am renunțat demult la a mai scrie,

Și-am pus condeiul la păstrare,

Dar simt mereu că fără poezie,

Bolesc agonic fără vindecare.

Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,

Dar hotărât să nu mai scriu nimic,

Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,

De el, de-îndată mă dezic.

Mă uit la cartea de pe masă,

Şi-o simt că vine peste mine,

Cuvintele din ea mă apasă,

Și fără poezie nu mi-e bine.

O muză îmi stă mereu la căpătâi,

Și-mi seacă setea de a scrie,

Că astăzi nu mai trebuie nimănui,

Eterna și frumoasa poezie.

Vă anunț acum premeditat,

Că veți citi doar coduri digitale,

Căci ce s-a scris s-a defăimat,

Și interzis în cărțile școlare.

A dispărut cuvântul cititori,

În lumea ce trăiește în confuzii,

Și-a apărut spital de scriitori,

Unde găsim poeții în perfuzii.

Sunt gol, pierdut, și imprudent,

Mă îndrept umil spre nicăierea,

Mi-e gândul mort și pasul lent,

Și-mi car în suflet mângâierea.

Se seceră pârdalnic ani din vârstă,

Și nu mai pot sădi măcar o clipă,

Sunt obosit iar zilele mă mustră,

Că-mi smulg penajul din aripă.

Cad mituri despre viață încontinuu,

Iar omu-i doar un nume-n catastif,

O amăgire în cer îi e destinul,

Iar mântuirea-i o trudă de sisif.

N-a fost îndeajuns o răstignire,

Iar Învierea am trecut-o la legendă,

Ne-am implantat păcatele în fire,

Şi-am luat în iad locașuri în arendă.

Prea multă răutate învăluie pământul,

Din om transpiră ura permanent,

Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,

Sunt gol, pierdut și fără tratament.

Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,

Că n-a avut îndeajuns nici lut,

Că omul lacom cum se știe,

Cu patru mâini a vrut să fie.

Apoi ceruse doar cu gândul,

Ca El, să ia să amestece pământul,

Să plângă peste el cu câțiva stropi,

Să-i facă două guri și patru ochi,

Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,

Să aibă ochi în față și la spate.

Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,

Iar el doar să mănânce și să doarmă,

Iar îngerii în ziua de Sabat,

Să îi aducă mana lângă pat.

Ceru apoi să-i dea și libertate,

Să-și ierte singur mari păcate,

Să fie creator când vrea să fie,

Stăpân pe moarte și vecie...

Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,

Și-a pus pe îngeri să dea știre,

Că omu' acesta nou născut,

Nu-I seamănă la chip și nici la fire.

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Mama ei de viață, mama ei de moarte,

Trupul la picioare zilnic le aștern,

Om cu idealuri, om cu multă carte,

Doarme și se scoală zilnic în infern.

Mama ei de moarte, mama ei de viață,

Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,

Frigul din odaie inima-mi îngheață,

Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.

Mama ei de soartă, mama ei de toate,

Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,

Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,

Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.

Mama mea de mine că stau și suport,

Inima de câine, talpa pe grumaz,

Dau cu semnătură, că mai bine mort,

Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.

Mama ei de moarte, mama ei de viață !