Tu omule ce crezi că ştii...
Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte
Condorul care de pe stâncă se desprinde
Şi liber zboară după cum i-e firea?
Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate
O stea pe care o priveşti în noapte,
Smerită să-ţi dea toată strălucirea?
Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este
Ca Dumnezeu din depărtări celeste
Să vină să-ţi aducă...mântuirea?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cătălin Teodoreanu
Data postării: 24 decembrie 2024
Vizualizări: 185
Poezii din aceiaşi categorie
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Pretențiile minciunii
Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:
Ca adevãrul sã i se supunã!
Sã strige însuşi el, la lumea toatã,
Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!
Sã-i facã propagandã: poate, poate,
Va fi crezutã în societate,
Va fi privitã ca o mamã bunã,
De toţi, nesocotita de minciunã.
Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,
În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;
Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte
Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!
Îi cere celui fãrã judecatã
Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:
A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã
Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.
Mai face multe afirmaţii grave,
Sucind, în speţã, minţile firave;
Şi se pricepe, iatã, de minune,
S-argumenteze ceea ce le spune.
☆
Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã
Cu gura ei, nãtânga de minciunã:
Cã vorba ei chiar meritã crezare
Şi cã rãmâne veşnic în picioare!
Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,
Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!
Ea nu se ruşineazã niciodatã,
Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!
Stând
Afară plouă, eu în casă stând,
Simt ploaia cum mă bate și în gând.
Picurii de ploaie pe geam curgând,
Parcă sunt oameni cu amar dansând.
Afară-i frig, iar eu pe gânduri stând,
Simt un aspru cuget mie spunând:
Doar și amorul l-ai văzut plecând,
Când crezi că-i vedea ploaia încetând?
Şalul
O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.
……………………………………………………
Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..
……………………………………….
Eu singură m-am regăsit
Printre copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul nopții vârsta se ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.
Raze de Cuvinte
În zori de zi,
Un soare răsare,
Lumina strălucește,
Viața mă îmbrățișează.
Flori înflorite,
Parfumul lor mirează,
Natura se trezește,
Magie în aer plutește.
Apele curg lin,
Râurile cântă dulce,
În valuri se reflectă,
Fericirea ce ne duce.
În noaptea senină,
Steaua mea strălucitoare,
Visuri și speranțe îmi aduce,
Într-o lume minunată și plină de culoare.
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Pretențiile minciunii
Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:
Ca adevãrul sã i se supunã!
Sã strige însuşi el, la lumea toatã,
Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!
Sã-i facã propagandã: poate, poate,
Va fi crezutã în societate,
Va fi privitã ca o mamã bunã,
De toţi, nesocotita de minciunã.
Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,
În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;
Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte
Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!
Îi cere celui fãrã judecatã
Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:
A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã
Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.
Mai face multe afirmaţii grave,
Sucind, în speţã, minţile firave;
Şi se pricepe, iatã, de minune,
S-argumenteze ceea ce le spune.
☆
Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã
Cu gura ei, nãtânga de minciunã:
Cã vorba ei chiar meritã crezare
Şi cã rãmâne veşnic în picioare!
Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,
Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!
Ea nu se ruşineazã niciodatã,
Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!
Stând
Afară plouă, eu în casă stând,
Simt ploaia cum mă bate și în gând.
Picurii de ploaie pe geam curgând,
Parcă sunt oameni cu amar dansând.
Afară-i frig, iar eu pe gânduri stând,
Simt un aspru cuget mie spunând:
Doar și amorul l-ai văzut plecând,
Când crezi că-i vedea ploaia încetând?
Şalul
O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.
……………………………………………………
Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..
……………………………………….
Eu singură m-am regăsit
Printre copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul nopții vârsta se ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.
Raze de Cuvinte
În zori de zi,
Un soare răsare,
Lumina strălucește,
Viața mă îmbrățișează.
Flori înflorite,
Parfumul lor mirează,
Natura se trezește,
Magie în aer plutește.
Apele curg lin,
Râurile cântă dulce,
În valuri se reflectă,
Fericirea ce ne duce.
În noaptea senină,
Steaua mea strălucitoare,
Visuri și speranțe îmi aduce,
Într-o lume minunată și plină de culoare.
Alte poezii ale autorului
Nici că îmi vine-a crede
Nici că îmi vine-a crede
Că a ta dulce mână,
Ce tocmai mă dezmiardă...
Va fi cândva ţărână.
Şi nici că ochii tăi,
Ce inima mi-au frânt
Cu a lor strălucire...
Vor fi cândva pământ.
Sau c-ale tale buze,
Ce azi când le sărut,
Culcaţi în iarba verde...
Vor fi cândva doar lut.
Nici că îmi vine-a crede.
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Arsenal
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund cuţit,
Ce până la plăsele,
În inimă stă-nfipt.
Cuţit ce e-ncrustat
Pe lama de argint,
Cu vocea ta cea blândă
Şi şoapte de alint.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund stilet,
Ce-n inimă se-mplântă
Odată ajuns la piept.
Stilet care pe lamă
E încrustat cu dor,
Cu vocea ta cea dulce
Şi şoapte de amor.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Ce-n inimă pătrunde
Cu zimţii de metal.
Pumnal ce e-ncrustat
Pe lamă şi pe zimţi,
Cu vocea ta cea caldă
Şi şoaptele fierbinţi.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Stilet, cuţit...iubito,
Întregul arsenal!
După tine...
Aş vrea să-ţi spun cât sufăr,
Cât te iubesc de mult,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s mut.
Şi-aş vrea să îţi văd chipul,
Din ochi ca să ţi-l sorb,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s orb.
Şi-aş vrea să-ţi aud glasul
Cel dulce şi plăcut,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s surd.
Şi-aş vrea să scap odată
De dorul ce ţi-l port,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s mort.
Solstiţiul de iarnă
Ce greu se iscă zorii
Din cea mai lungă noapte,
Prin ziua cea mai scurtă
Lumina abia răzbate.
Că noapte este afară,
Aşa cum între stele
E noaptea care umple
Prăpastia dintre ele.
Iar falduri de-ntuneric
Boţesc perdeaua groasă
A nopţii, ca lumina
Cât mai târziu să iasă.
Cu toate acestea zorii,
Chiar mai devreme apar,
Că începând de astăzi
Lumina creşte iar.
Nici că îmi vine-a crede
Nici că îmi vine-a crede
Că a ta dulce mână,
Ce tocmai mă dezmiardă...
Va fi cândva ţărână.
Şi nici că ochii tăi,
Ce inima mi-au frânt
Cu a lor strălucire...
Vor fi cândva pământ.
Sau c-ale tale buze,
Ce azi când le sărut,
Culcaţi în iarba verde...
Vor fi cândva doar lut.
Nici că îmi vine-a crede.
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Arsenal
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund cuţit,
Ce până la plăsele,
În inimă stă-nfipt.
Cuţit ce e-ncrustat
Pe lama de argint,
Cu vocea ta cea blândă
Şi şoapte de alint.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund stilet,
Ce-n inimă se-mplântă
Odată ajuns la piept.
Stilet care pe lamă
E încrustat cu dor,
Cu vocea ta cea dulce
Şi şoapte de amor.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Ce-n inimă pătrunde
Cu zimţii de metal.
Pumnal ce e-ncrustat
Pe lamă şi pe zimţi,
Cu vocea ta cea caldă
Şi şoaptele fierbinţi.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Stilet, cuţit...iubito,
Întregul arsenal!
După tine...
Aş vrea să-ţi spun cât sufăr,
Cât te iubesc de mult,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s mut.
Şi-aş vrea să îţi văd chipul,
Din ochi ca să ţi-l sorb,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s orb.
Şi-aş vrea să-ţi aud glasul
Cel dulce şi plăcut,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s surd.
Şi-aş vrea să scap odată
De dorul ce ţi-l port,
Dar nu mai pot iubito,
Că după tine-s mort.
Solstiţiul de iarnă
Ce greu se iscă zorii
Din cea mai lungă noapte,
Prin ziua cea mai scurtă
Lumina abia răzbate.
Că noapte este afară,
Aşa cum între stele
E noaptea care umple
Prăpastia dintre ele.
Iar falduri de-ntuneric
Boţesc perdeaua groasă
A nopţii, ca lumina
Cât mai târziu să iasă.
Cu toate acestea zorii,
Chiar mai devreme apar,
Că începând de astăzi
Lumina creşte iar.