2  

✨ Arde pământul

Gonind spre cer aleargă nori

Din coșuri fumegă otravă

Transformă ploile-n stihii

Apele mătură-n ogradă

 

Căldura arde peste noi

Topește apele în grabă

Pământul crapă fără ploi

Flămând ne lasă fără hrană

 

E prea puțin ce-a mai rămas

Și totuși ardem în risipă

E prea pustiu omul de azi

Nu mai gândește nici o clipă

 

Razele soarelui cel bun

Privind un lacom se încruntă

Pământu-l arde cu necaz

Strigând cu flăcări ne alungă

 

Setea uscată arde surd

Cenușa fumegă în urmă

Pământul arde îndurând

Sunt prea puțini cei ce-l ascultă

Cântec generat din această creație

Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Silvian Costin poezii.online Arde pământul

Data postării: 8 iulie 2025

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 870

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Prezențele-n absență

Trecut-au zile fără urmă ca un fum

Singurătatea risipindu-le uitate

Absența caută prezențele nocturn

Călătorind printre făpturile abstracte

 

În vise umblă transparențe de parfum

Iluzii oarbe celuind imaculate

Splendide zâmbete mă scutură nebun

Exuberant sufletul tremură în noapte

 

Pe cer o stea mă urmărește dintr-un turn

Lumini vopsite strălucind falsificate

Aruncă razele-mbrăcate la costum

Gătite umbre hoinărind întunecate

 

Spre dimineață urcă soarele imun

Trezește ochii din poveștile-ncurcate

Privirea umblă în absență pe un drum

Călcând desculță între vis și realitate

 

Orele trec îngrămădindu-se postum

Mătură timpul amintirile uzate

Fără prezență existența-i oarecum

Într-o absență ascunzându-se de toate

Mai mult...

Și totuși

Aproape și totuși departe

În suflet și totuși e noapte

Nu-i cale și totuși se zbate

Grea inima totuși mai bate

 

Speranțe și totuși deșarte

Curg lacrimi și totuși uscate

În brațe și totuși visate

Și totuși te simt zi și noapte

 

Perfectă și totuși povară

Iubire și totuși otravă

În flăcări și totuși zăpadă

Și totusi mă arde degrabă

 

Vorbește și totuși nu spune

Ascultă și totuși n-aude

Prezenta și totuși nici-unde

Și totuși o simt chiar de nu e

 

Deschisă și totuși nu-i poartă

Nu-s aripi și totuși te-nalță

Iubire și totuși mă-ngheață

Și totuși aștept fără șansă

Mai mult...

Întâmplătorul univers

Cu universul nostru strâmt și efemer

Se vor ciocni din întâmplare universuri

Din coliziune luminând strălucitor

Ori implozând ne vom topi în triste versuri

 

Spre imposibil strămutați ne-om prăvăli

Goliți de noi trăim pierduți într-o absență

Sau ne trezim din abdicare în roboți

Ștergând memorii fumegând convalescență

 

Rămânem singuri chimizând univalent

Tot căutând întâmplătoare congruență

Ne-aleargă zilele scăzându-le prezent

Imensul surd cioplind în suflete carență

 

De nu putem a ne desprinde vom pieri

Evaporându-ne imaterial în aparență

Întâmplător, sau poate nu, rămânem vii

Doar dacă poate universul o clemență

Mai mult...

Echilibru

Sunt mai deștept decât îți poți închipui

Dar mult mai prost decât îți poți imagina

Dezechilibrul nu îl poți învinui

Am echilibrul rătăcit în palma ta

 

Atins de patimă nici patul n-are somn

Primind otravă-n diminețile străine

Tot caut zilele-n prezent până adorm

Trăind incert mă risipesc în amintire

 

Atârnă greu lacrima scursă din creion

Silid cuvintele să piară pe hârtie

Cântarul tremură lipsit de etalon

Nu știe dorul să-l măsoare-n poezie

 

Căzând din propria-mi balanță mă transform

Strivit de umbletul tăcerii plec din mine

Plutesc absent rostogolindu-mă diform

Cerșind uitării să mă scuture de tine

 

Cum ar fi marea fără valuri pe ponton

Oglindă soarelui în zilele senine

Cum ar fi dragostea pe rafturi la raion

Să poți alege cântărind ce e mai bine

 

N-ai echilibru când iubești abandonat

Cărând o stâncă agățată-n amintire

Te-apasă-n jos exagerând dezordonat

Umplându-ți talerul te paște nebunie

Mai mult...

Acel ceva

O scânteie, un fior, o adiere parfumată

Floare de colț răsărind chipeș dintr-o stâncă

Topește piatra sculptând alb imaculat

 

Cresc aripi hoinare tremurând despletit

Lumea se-nchide afară înghesuindu-se mut

Privirea nudă șoptește alunecând strălucitor

Timpul sintetic dispare curgând imprecis

 

E primăvară-n tot înflorind expansiv

Albastrul îmbată frenetic colorând sufletul

Buze flămânde freamătă-n roșu aprins

Lipindu-se dulce-amestecat frământă cu sete

Pătrunde gustul torid aleargănd năpustit

 

Mâinile caută mâini înfrigurat

Strâng trupuri fuzionând unic

Focul se-aprinde clocotind vulcanic

Lumina crește infinit orbind cerul

Împăcat, soarele fuge reflectând selenar

 

E-acel ceva, imprecisă chimie

Fluture curcubeu zburând intempestiv

Anotimpul fraged-obsesiv împăcat cu viitorul

Pășește fără ezitare

E timpul să cobori din nicăieri

Mai mult...

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine de-am uitat ce e acasă

 Nu știu de mine unde sunt de când m-apasă

Mă caut singur rătăcind fără de șansă

Ștergându-mi urmele mă mistuie distanță

 

Mi-e dor de primăvara dulce și curioasă

Sămânța oarbă încolțindu-mi la fereastră

Așteaptă florile uitând să înflorească

Lumina soarelui sperând să le stropească

 

Mi-e dor și doare de când inima-i albastră

Bătând în gol vibrează singură furioasă

Accelerând se zvârcolește dând să iasă

Împinge-n vene focul dorului țâfnoasă

 

Mi-e dor de zâmbetele buzelor vrăjite

Prin vise tremură cuvintele șoptite

Murind ucise-n diminețile grăbite

Le-aștern pe paginile celor nerostite

 

Mi-e dor de stelele privirilor tacite

Lipsindu-mi razele-ntunericul mă-nghite

Se-neacă zilele stingându-se rănite

Lăsându-mi nopțile să umble chinuite

 

Mi-e dor de timpurile tale despletite

Pletele-n aripile văntului trezite

Plutesc în gândurile mele rătăcite

Speranțe șubrede târându-se zdrobite

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

În umbra dorului

Lasă lumea să ardă 

De dorul focului meu,

Iar tu cu îmbrățișarea blândă,

Să-l stingi mereu...

 

Dar dorul meu renaște, 

Ca flacăra purtată-n vânt,

Când te știu undeva departe,

Într-un alt cuvânt.

 

Prin ochi străini te caut

Și-n șoapte naște dorul

Unde sunt eu acum?

Dacă-n inima ta, sunt străin...

 

Mai am al tău zâmbet,

Undeva... pierdut în timp,

Dar aproape, ca lumina,

Pe care o simt.



Mai mult...

GUSTUL PRIMEI IUBIRI


Mmm… iubirea are gust, frate…
Uneori dulce, alteori arde…
Danic Paun, real.


Am gustat iubirea ca pe-un condiment rar,
Puțin dulce, dar lăsând urme amar.
Pe buze-a fost miere, în suflet — foc latin,
Prima iubire… un ocean fără mal, dar plin.

Am străbătut continente doar cu gândul la ea,
Europa-n suflet, dar Asia-n inima mea.
Am simțit Africa-n sânge, caldă și vie,
Și America-n visele ce nu voiau să fie.

Sentimente și condimente — iubirea e un festin,
Fiecare atingere are gust divin.
De la prima privire — m-a rupt de pe pământ,
Prima iubire — un parfum ce nu-l mai vânt.


Îmi amintesc cum tremura vocea ei fină,
Ca ploaia de vară căzută-n lumină.
N-am știut atunci că dragostea doare,
Că dintr-un sărut se nasc mii de chemări.

Am căutat-o-n vânturi, prin orașe străine,
Pe fiecare continent, am lăsat urme de tine.
Dar dragostea adevărată nu moare ușor,
E condimentul vieții — amar și savuros.

Sentimente și condimente — iubirea e un festin,
Fiecare atingere are gust divin.
De la prima privire — m-a rupt de pe pământ,
Prima iubire — un parfum ce nu-l mai vânt.


Și dacă timpul trece, ea rămâne acolo,
În fiecare vers, în fiecare dor.
Danic Paun nu uită, doar scrie mai profund,
Că prima iubire… te urmărește oricând.

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

  • Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
  • Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

 

                                              ----- SFÂRȘIT ------

 

Mai mult...

De-aș avea aripi

     De-aș avea aripi și aș zbura,

De sus de acolo oare,ce aș vedea.

Aș vedea pământul roditor 

Și luncile pline mereu de flori 

Aș vedea munții, câmpiile întinse,

Pădurile care au fost distruse 

Aș vedea pământul înconjurat de ape 

Ce curg domol,dar învolburate.

Aș vedea lumea care se agită 

Pentru că niciodată nu e mulțumită.

     Nu e destul ce Dumnezeu le-a dat 

Că vrea mereu ce are celălalt.

Cum oamenii se învrăjbesc întruna 

Pentru că, unii vor să cucerească lumea 

Ar vrea să fie stăpânii tuturor 

Ca și când,ei niciodată nu mai mor.

      Și rog pe Dumnezeu atotputernic,

Să nu lase ca lumea să fie condusă de un nemernic.

Că vrea bisericile,ca să le închidă,

Pe noi,de Dumnezeu să ne desprindă 

Să ne transforme într-o turmă de oi îngenuncheate 

Care,cu greu să mai găsească putere și dreptate.

Mai mult...

Dorinte trecute

Mi-as fi dorit sa ma opresc la ochii tai

Sa-ti vad lumina-n fiecare noapte

Dar ochii tai sunt reci, intunecati si goi

Si ma privesc cu frica/ura de departe!

 

Mi-as fi dorit sa avem suflete-mpacate,

Unul langa altul sa stea cuibarite

Sa -si vorbeasca neincetat in soapte

Si sa se-alinte-n clipe nesfarsite!

 

Mi-aș fi dorit sa vezi ca viata-i simplitate

Ca tot ce ambalam frumos e efemer

Sa treaca anii si-apoi sa ne dam dreptate

Ca cel mai bine- n viata e sa fii sincer!

 

Mi-as fi dorit sa treaca anii si sa radem 

C-am fost sinceri si cand nu se cadea

Ca tot ce noi am strans in suflet si in zambet

Ne-a facut diferiti de toata lumea!

 

Mi-as fi dorit sa-ti simt iubirea-n rol de tata

Pentru copiii pentru care m-am rugat,

Sa ne certam pe-un nume dac-ar fi fost fata

Sau alegand un nume de baiat!

 

Mi-as fi dorit o casa plina de lumina

Sa nu existe niciun coltisor ascuns

Sa dam apoi la tot ce-am strans o radacina

Iubirea sa ne fi fost de ajuns.

 

Mi-as fi dorit ca dincolo de vorbe

S-avem momente surde dar intregi

Sa nu punem tacerii noastre jerbe

Sa te fi uitat in spate atunci cand pleci!

 

Mi-as fi dorit sa nu-mi doresc nimic

Dar las sa treaca totul de la sine

Imi sterg ochii si incep sa ma ridic

Ca simt ca totul o sa fie bine!

 

Miriam - Doua Umbre

11.12.2025 

#Doua-Umbre

Mai mult...

Științe exacte

Sunt aici, rătăcită de-o vreme bună,

Într-o lume abstractă, care nu-mi place deloc.

Dacă ntr-o zi o să-mi găsesc sfârșitul,

Sunt destul de sigură că va fi vina

Vreunei științe exacte, prea reci pentru sufletul meu.

 

Urăsc să lucrez cu numere,

Ele se vor perfecte, iar eu nu sunt.

Eu sunt o eroare care visează.

Și am motive să cred că numerele mele-s defecte,

Că ceva din ele nu se aliniază.

 

Imaginează-ți că am refăcut de zece ori același calcul

Cu aceleași numere și nu…

Nu exagerez când spun că

De 9 ori răspunsul ai fost… tu.

 

Așa că, dacă tot continui să-mi ocupi gândurile,

Să-mi încurci cifrele în neștire

O să încep, în cele din urmă, să cred

Că matematica nu e chiar atât de rea,

Dacă toate soluțiile duc la tine.

 

O să încerc să supraviețuiesc în lumea asta rece,

Poate încep într-un final să-i dau de cap,

Pentru că recunosc, de cele mai multe ori,

Greșesc intenționat.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍