Epigrame VII

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

Azi parca te simt aproape

Maine uit complet de tine

Nu te mai vad deloc printre pleoape

Noroc ca avem acelasi nume pe buletine. 

Deseori ma gândesc,

uitându-mă la lună,

Dacă chiar îmi place cum trăiesc,

Dacă chiar am inima bună.

Cine sunt…cine sunt?

Ma nedumeresc eu cu ea

Doar luna știe ce înfrunt

Doar luna frumoasa mea.

Ma rătăcesc printre goluri,

Oare…oare a observat?

Ma rătăcesc printre doruri

Caci nu știu ce viața am de dat.

De primit tare aș vrea,

Luna nu o muți

De iubind cumva,

Doar stând sa o asculți.

 tot ce n-am simtit, de ce as simtii acum?

 cand totul cade, cade

 si noi cadem, intr-o mare de noroi

 poate daca..

 de ce oare?

 de cand? pana unde?

 tu vezi cat iti este greu in suflet.

 alergi, alergi, dar pana cand?

 unde sa merg, cand totul e desert?

 Eu, cu mine

 Tu, cu tine

 unde sa fug? totul e-n ceata

 de ce sa alerg, cand totu-n jur e gheata.

 dar eu visez, poate am sa scap

 o sa ma ascund intr-un taram ascuns,

 uitat de lume, inapoiat.

 dar am sa plec?

 el, tu, eu, ea

 Cine sunt eu? el, tu, eu, ea.

Pământul şi lutul s-aşterne 
Să-ngroape durerea în mine. 
Azi parcă nu mă mai pot teme 
Decât de distanţă de tine. 

E negrul în jur şi e gheaţă. 
E frigul din stropii de ploaie. 
Departe sunt astăzi de viaţă 
Şi cerul în mine se-ndoiae 

Mi-e lumea nespus de străină, 
Asemeni sicriului-mi este, 
Căci moartea se simte regina 
În scurta şi trista poveste. 

Aşteaptă-mă bulgar de ceară! 
Topine-vom odat’ amândoi 
Şi îngerii plânge-vor iară, 
Că-n lume nu-s oameni că noi.

nu e bine să-mi zici 

că poeziile mele,

nu au nici o valoare.

Că nu-i drept ceia ce spui tu.

de ce privești cu ochiul,orbiș? 

dacă nu vezi frumusețea poeziei mele? 

mai bine stai, liniștit și taci!

decât,

să critici poeziile mele.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

Cu părul despletit,

Şi gene rimelate,

Împarţi la nesfârşit,

Ocheade înduioşate.

Prin mâna diafană,

Cu degetul subţire,

Mişcarea ta profană,

Mă atrage în iubire.

Cu-n mers de balerină,

Din coapse graţiat,

Pândeşti ca o felină,

Amorul necurat.

Bezele arunci în aer,

Suflându-le din palmă,

Cu dragostea mă-ncaier,

Căci vrea să mă adoarmă.

Rebelă şi şireată,

Târcoale-mi dai în loc,

Iar inima-ţi aşteaptă,

Să te iubesc cu foc.

O ultimă săgeată,

În inimă-mi înfingi,

Prin luptă necurată,

Ai reuşit să învingi.

Ca fiara îmblânzită,

Din palmă îţi mănânc,

Şi te dezmierd iubită,

Şi lângă tine plâng.

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

Sunt gol, pierdut, și imprudent,

Mă îndrept umil spre nicăierea,

Mi-e gândul mort și pasul lent,

Și-mi car în suflet mângâierea.

Se seceră pârdalnic ani din vârstă,

Și nu mai pot sădi măcar o clipă,

Sunt obosit iar zilele mă mustră,

Că-mi smulg penajul din aripă.

Cad mituri despre viață încontinuu,

Iar omu-i doar un nume-n catastif,

O amăgire în cer îi e destinul,

Iar mântuirea-i o trudă de sisif.

N-a fost îndeajuns o răstignire,

Iar Învierea am trecut-o la legendă,

Ne-am implantat păcatele în fire,

Şi-am luat în iad locașuri în arendă.

Prea multă răutate învăluie pământul,

Din om transpiră ura permanent,

Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,

Sunt gol, pierdut și fără tratament.