Epigrame VII

Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,

Iar luna am s-o înfulec cu lapte,

În cioc voi duce snopuri de stele,

Cu întunericul ascuns sub piele.

Voi reciti plângând un raft de cărți,

Din gânduri îmi voi face hărți,

Din când în când la subsuori,

Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,

Voi mesteca în ziua cea lălâie,

Și voi servi-o rece cu lămâie,

Iar mintea am s-o mân la trap,

Lungit pe jos cu soarele sub cap.

Și mă voi ridica din pulberea uitării,

Precum se naște-n valuri spuma mării,

Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,

Voi răspândi în lume mii de plozi.

Voi fi un vânt ce adie în amurg,

Prin mii de gânduri am să curg,

În pânza nopții am să mă-nfășor,

Și-ți voi fi somnul cel usor...

Voi ridica pe umeri norii grei,

Și am să-ți fac din toți cercei,

Voi prinde stelele frumoase,

Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.

Și voi privi cu ochi de humă,

Cum noaptea cade ca o brumă,

Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,

Vei străluci-n privirea mea...

Sunt o poveste,

A inimii tale,

O floare ce crește,

Cu mii de petale.

Sunt cântec de dor,

Al iubirii pierdute,

Un câmp de mohor,

Cu flori necrescute.

Sunt lacrimi vărsate,

Din ochii-ți fierbinți,

Clipe deșarte,

Și lungi rugăminți.

Sunt doina de jale,

Din sufletul tău,

Frunza, ce-n cale,

Ți-o cântă mereu.

Sunt mersu' înainte,

Poteca, cărarea…

Icoanele sfinte,

Ce-ți plâng supărarea.

Sunt umbra la umbră,

Înger de pază,

Iubirea ce-ți curmă,

Tristețea ce-oftează.

Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,

La capătul lumii se piaptăn-o babă,

Foamea răpeşte copilul orfan,

Căldura din soare devine mai slabă.

Ţipă o râmă muşcată de peşte,

Papa ordonă un nou atentat,

Delirul morţii e împăiat la ferestre,

Maica Tereza a mai născut un băiat.

Guiţă ai lumii conducători,

Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,

Împart pentru plebe otrăvuri, licori,

Şi seara în pat adorm uşuraţi.

Păsări în masă se sinucid,

Perturbate de-un new age prea modern,

Pământul devine tot mai arid,

Înghiţând în abisuri sentimentul matern.

În mine plouă invers, până-n carne,

Cu stropi de gând și reci fiori, 

Și-mi port umbrelele drept arme, 

Deși cu lacrimi umplu aceiași nori. 

Îmi trec prin sânge semne fără nume,

Ca niște hărți spre nicăieri precise,

Mă caut printre lucruri vagi, postume, 

Și-mi reînvii tristeți demult ucise. 

Rămân atent la zgomotul din mine,

La liniștea ce urlă întruna dinăuntru,

Și merg târâș spre alte lumi străine, 

Arând cu coatele întreg pământul. 

În brațe-mi cade noaptea ca un leș smolit, 

Și brusc întreg pământul un altar devine, 

Pe aceeași cruce ca Iisus m-am răstignit, 

Să șterg păcatele părinților prin mine. 

Am râs când m-am născut,

la fel când mi-a căzut primul dinte.

Râdeam când mă băteau părinţii,

la fel când venea noaptea.

Am râs în durere,

la fel în clipele de tristeţe.

Am râs în faţa morţii,

la fel chiar de destinul meu.

Am râs de tot și de toate, dar în același timp,

m-am plâns pe mine…

Pe cer se-adună nori ca niște cruci, 

Cu răstigniri și cântec de lăută, 

Iar vântu-mi strigă; Să te duci…! 

Că vine moartea coasa să-și ascută. 

Din sat se-aude clopotul cum sună, 

Cu dangăt greu de suflet rupt în două, 

E beznă-n plină zi și parcă tună, 

Din ochii triști cu lacrimi sfinte plouă. 

Purtăm în sân un osuar de visuri, 

Ruine vii din umbre și din dor, 

Iar sufletul prin neanturi și abisuri, 

Își caută un trup să-l aibă-n viitor.

Se clatină pământul sub povară, 

Ne cad din minte triste amintiri, 

Și din adânc se-aude o fanfară, 

Ce cântă strașnic noile psaltiri. 

Pe zidurile nopții cresc icoane, 

Cu chipuri stinse, smulse din tăcere, 

Iar stelele, în tremur și frisoane, 

Se-aprind ca niște candele de fiere. 

În mine duhuri din geneză umblă, 

Ce se aseamănă cu nefilimii, 

Și lângă suflet stau la umbră, 

Ca Învierea să-i aleagă primii. 

Dacă curaj aș avea 

La revedere mi-aș lua

N-aș mai continua 

Și nu m-ați mai vedea  

Dacă aș putea 

Totul aș termina 

Ați cunoaște realitatea 

Nu doar personalitatea

Dacă n-aș fi promis 

Lumina aș fi stins.

Detali ați omis 

Poate chiar dinadins 

Dacă aș vorbi 

Nimeni n-ar asculta 

Dacă aș zâmbi 

nimic bun n-ar rezulta 

Dacă ați cântări vorbele 

Fără bunăvoință adresate 

Ați evita pagubele 

De-a lungul anilor adunate

Dacă ați incuraja 

În loc de a demoraliza 

Copii ați proteja 

multe lucruri ați realiiza

Dacă ați ajuta

Stele pe cer n-ar apărea

Lacrimi nu s-ar mai vărsa

Copii n-ar mai dispărea 

Dacă ași gândi 

Suflete nu s-ar scufunda

dacă bunătate ați răspândi 

Stele n-ar mai răsări

Cânt un cântec orb.

Melodia mea nu poți a auzi,

Dar nici eu pe a ta.

Am reusit,

Am evadat.

Au furat tot ce au putut,

Nimic nu a rămas,

Chiar și vocea mi-a scăpat.

Ai grijă pe unde treci,

Cu ce oameni te alegi

Vocea ta s-ar putea 

Să sufere mai mult 

Decât a mea.

Oricât rău mănânc și beau

Tot pe tine ,da te vreau 

Oricât de greu îți vine 

Crede-mă puțin pe mine 

Mă apasă și strivește 

Gândul care-mi răsădește 

C-ai putea să mă displaci 

Că nimic nu vrei să-mi faci

Mă agăț de haina ta 

Doar să fiu în viața ta 

Și în talpă să mă calci 

Numai spune mi ce ai să faci 

Clar ,ușor și apăsat 

Spune dacă m-ai uitat 

Lumina ta ce mă orbește 

Ce perfect te definește 

Dacă ar fii ca să orbesc 

Pe tine as vrea sa te privesc 

Ultima imagine să fie a ta 

Decât să nu te pot avea.

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Un borcan mai mare,

Noaptea a venit

Toată lumea a adormit

Luna de pe cer a aparut

Iar friciile mele au început

Stau si mă uit pe pereți

Și mă întreb ,,oare cât mai puteți?"

Să auziți în fiecare noapte 

Gândurile mele pană la ora șapte 

Țip si plâng în disperare

Și mă întreb ,,oare de ce doare?"

Când am tot ce mi-am dorit

Dar tot simt că m-am dezămagit

Doare din ce în ce mai tare

Încat frica imi e mai mare

Frica de eșec si singurătate

Of Doamne,am prea multe păcate

Îmi pare rău pentru tot răul de îl provoc

Sincer,nici eu nu mă suport

Data viitoare sper să am noroc

Să nu mai iau totul ca pe un joc