Ziarul, cine-l citește...?

Îmi legăn iubirea ca pe-un copil,

O alint, o răsfăţ… şi atunci zbor,

Cu inima plină de-un dulce trotil,

Ce în explozia lui mă cufundă-n amor.

Iubirea mi-e pavăză şi putere,

Iubirea mi-e aer şi apă,

La ea voluptatea se-nchină şi cere,

Trăiri mai puţine căci paroxismul o îneacă.

O port ca un zâmbet pe buze,

Şi o sărut ca pe-o rană adâncă,

Căci toţi ce-au încercat să m-acuze,

S-au spart precum valul de stâncă.

Sunt soare şi umbră totodată,

Mă scald  într-o iubire eternă,

Şi nimeni n-o va distruge vreodată,

Căci a întrecut şi iubirea maternă.

Iubesc, am iubit, voi iubi …

Acestea sunt armele mele,

Şi atunci când va fi şi-oi muri,

Sunt viu …căci iubirea nu piere.

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Nu m-ai visat, dar eu eram acolo,

În liniştea ce-ţi înflorea pe frunte,

Ca un ecou tăcut venind spre tine,

Dintr-un abis ce nu mai are munte.

Sub pielea ta mi-am rătăcit conturul,

Şi nici nu ştiu că sunt din tine rupt,

Că-n ochii tăi mi-am regăsit azurul,

Și fericirea pentru care lupt.

Dar nu-i mai spune ierbii că nu-i verde,

Nici clipei, că în noi s-a înnoptat,

Căci tot ce arde tainic şi se pierde,

În veşnicie este transformat.

Mă vei visa sub ramuri dezvelite,

Acolo unde vântul este treaz,

Cu ochii ninși, cu mâinile cernite,

Și inima învăluită în necaz.

Şi dacă plânsu-mi va veni să ceară,

Un semn, o mângâiere, un sărut,

Apropie-te încet, și cu sfială,

Mă prinde-n brațe ca la început.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.

Vioi vă îndreptați spre dezastru,

Într-o lume de chipuri cioplite,

Pe cer nu mai e nici un astru,

Iar lumina-i și ea pe sfârșite.

Născociți zi de zi Dumnezei,

Şi-i rugați să vă-adune comori,

Veți sluji permanent pentru ei,

De veți fi desfătați în orori.

Vă adunați mai apoi în biserici,

Și surâdeți prostesc la icoane,

Blesteme aruncați peste clerici,

Înfigând în Iisus mii de piroane.

Peste tot se zăresc cimitire,

Însă eu mă întorc la obârșii,

Și dispar neînsemnat ca o știre,

Ca un apus fericit pentru dânșii,

Ca un dor schingiuit de iubire,

Ca un semn pentru-a doua venire.

Sunt scoase paturile afară,

Și ușile din loc în loc,

Cântă nebunii la chitară,

Iar luna joacă kazacioc.

O stea mai albă vrea la iarbă,

Iar cerul liniștit o paște,

Pământul vrea să o absoarbă,

Ca dimineața să se poată naște.

În colțul lunii se frâng zorii,

Și toate cântecele-s coapte,

Se prind cu somnul dansatorii,

Și-și dau ușor ochii pe spate.

Se strâng în aer urme mute,

Din pașii umbrelor răzlețe,

Și vântul vine să asculte, 

Cum șuieră chitara a tristețe. 

Se crapă ziua-n marginea privirii, 

Din nori răzbate-un fir de foc, 

Nebunii merg să-și facă hara-kiri, 

Dar mai întâi pun ușile la loc. 

diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...

căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi

apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft

cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut

să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm

în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni

date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult

dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris

se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...

inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs

cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare

chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.

Nici Eminescu,

Nici Coșbuc,

Nici Alexandri sau Blaga

Stănescu sau Blandiana,

N-au avut o diplomă.

Așa din întâmplare au început,

Să scrie cum a putut.

Ea scrie, și tot scrie,

Scrie „lacrimi, zâmbete și soare”

Cu fiecare cuvânt iși adună o bogăție,

Artă într-o galerie.

400 peste de creații,

Toate minunății.

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Sunt o umbră ce-și caută întruna lumina, 

O adiere uscată numele-mi poartă, 

Pribegesc și nu știu care mi-e vina, 

Și sorb zi de zi câte-o gură din soartă. 

Nimic nu-i al meu și totu-i povară, 

Nici suflet, nici carne, nici os, 

În priviri nu am zi, ci o veșnică seară, 

Nu am amintiri, nu mai știu ce-i frumos. 

Port în piept o lumină slabă ce încă respiră,

Din abisuri uitate mă cheamă un glas,

Umbra-mi încet în pământ se deșiră,

Căutându-și mormânt într-un loc mai retras.

Mă sfâșie timpul ca pe-o halcă de carne, 

Nu mai am lacrimi de aceea zâmbesc, 

Pe unde pășesc se declanșează alarme, 

Nu mai știu ce să fac să nu mai greșesc. 

Car în spinare un cer care nu mă cunoaște,

Mă adun din cioburile prin care m-am risipit, 

Cu gândul bolnav că într-o zi voi renaște, 

Din lumina și lutul ce greșit m-au clădit. 

Poverile grele ce îmi apasă sufletul

Se pare că încep să își spună cuvântul.

Am ajuns să fiu doar o umbră

Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.

Însă tot ce e rău va trece

Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.

Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic

Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.

Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic

Deși timpul era cel mai aprig inamic.

Am plâns, am suferit, am îndurat

Dar de acum toate astea s-au terminat.

Singura soluție care îmi rămâne este speranța

Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.

Speranța că totul va fi mai bine

Și orice e rău va trece de la sine.

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.