Din când în când

vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!

despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!

după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.

catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...

tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...

între ele, gândul...

dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...

noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...

din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...

vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...

diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...

căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi

apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft

cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut

să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm

în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni

date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult

dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris

se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...

inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs

cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare

chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.

Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...

Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!

Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!

De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...

Păuză, linie, pauză, stop!

Dacă ai un sărut în plus, așează-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenit-ul căzut peste nadir!

Așterne-mi albastrul peste deșertul pașilor
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute în parfumul tău.

Și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități...

Arată-mi steaua cazătoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,

să curgă valuri de viață
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!

O, rămâi cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!

Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!

1. Fi Credincios Domnului

Fi credincios Domnului,

Când ziua-i grea și norii vin,

Când drumul pare fără capăt

Și sufletul se umple de suspin.

Nu părăsi a Sa lumină,

Nu te întoarce de la El,

Căci mâna Lui te ține încă

Și te ridică din adânc.

Când lumea spune: „Nu mai spera!”,

Tu spune: „Domnul meu e viu!”

Căci peste moarte și-ntuneric

Hristos rămâne pururi viu.

La poala Crucii stai cu pace

Și spune-I Domnului smerit:

„Iisuse, nu mă lăsa singur,

Că fără Tine sunt pierdut.”

Prin rugăciune treci prin noapte,

Prin post și lacrimi înaintezi,

Iar Dumnezeu, în taina Sa cea sfântă,

Te va întări când priveghezi.

Fi credincios până la capăt,

Chiar dacă drumul este greu,

Căci cel ce-și pune nădejdea-n Domnul

Nu va fi singur niciodată.

Iar când va bate ceasul vieții

Și lumea toată va tăcea,

Să fii găsit cu candela aprinsă,

Așteptând Împărăția Sa.

---

2. Nu Renunța

Nu renunța când plânsul vine,

Nu renunța când ești căzut,

Ridică ochii către ceruri

Și către Domnul Cel Preabun.

Poate că astăzi nu vezi drumul,

Poate că mâine pare greu,

Dar Dumnezeu lucrează-n taină

Și nu te lasă singur mereu.

Când rugăciunea pare goală

Și glasul tău abia se-aude,

Hristos cunoaște orice lacrimă

Și orice rană ce te doare.

Nu renunța la Sfânta Cruce,

Nu renunța la Dumnezeu,

Căci după noapte vine zorul

Și după plâns răsare soare.

Privește către Golgota sfântă,

La Fiul care S-a jertfit,

Și vei vedea iubirea care

Pentru păcat ne-a mântuit.

Nu renunța, suflete dragă,

Când ispita te va lovi;

Strigă: „Iisuse, miluiește!”

Și Domnul te va întări.

---

3. Dumnezeu Este Cu Tine

Când ești singur pe cărare

Și nu vezi niciun liman,

Dumnezeu este cu tine,

Chiar de drumul pare-n van.

Când în noapte te cuprinde

Frica rece și amară,

Domnul stă lângă tine

Și veghează peste seară.

El cunoaște orice suspin,

Orice lacrimă vărsată,

Știe rana ta ascunsă

Și durerea nemărturisită.

Nu te teme de furtună,

Dumnezeu e adăpost;

Când corabia se clatină,

El îți este călăuză.

Ține strâns de Sfânta Cruce,

Ține inima spre Cer,

Căci Hristos, Mântuitorul,

Nu te lasă fără har.

Și de vei cădea în viață,

Nu rămâne la pământ;

Domnul poate să te ridice

Prin puterea Sa cea sfântă.

---

4. Dumnezeu Te Cunoaște

Dumnezeu te cunoaște,

Știe gândul nerostit,

Știe lacrima ascunsă

Și păcatul tău greșit.

Știe când te doare inima,

Știe când nu mai poți,

Știe câtă luptă duce

Sufletul tău zi de zi.

Nu poți ascunde de la Domnul

Nici durerea, nici iubirea;

El pătrunde-n adâncul tău

Și îți vede toată ființa.

Dar nu vine ca să piardă,

Ci te cheamă la iertare,

Îți întinde iarăși mâna

Și te scoate din pierzare.

Spune-I tot ce te apasă,

Spune-I tot ce te-a rănit,

Căci în fața Lui smerenia

Poate face omul nou.

Dumnezeu te cunoaște

Mai profund decât oricine;

De aceea vino la El

Și rămâi mereu în bine.

---

5. Ține-te de Hristos

Ține-te de Hristos, creștine,

Când se clatină pământul,

Când se stinge bucuria

Și se-ntunecă cuvântul.

Ține-te de Crucea sfântă,

De Iisus Cel răstignit,

Căci prin Cruce vine viața

Pentru omul pocăit.

Nu căuta în lumea aceasta

Pacea care nu rămâne;

Pacea adevărată vine

De la Domnul și se ține.

Când averea se destramă,

Când prietenii se duc,

Hristos rămâne lângă tine,

El este veșnicul tău scut.

Ține-te de rugăciune,

Ține-te de adevăr,

Ține-te de Sfânta Biserică

Și de-al Domnului cuvânt.

---

6. Lumina lui Hristos

Lumina lui Hristos răsare

Peste lumea de păcat,

Și din noaptea cea adâncă

Sufletul este luminat.

Ca o candelă aprinsă

Într-o noapte fără stele,

Harul Domnului se varsă

Peste inimile grele.

Hristos este Lumina lumii,

Adevărul și Cuvântul,

El ne cheamă către Tatăl,

El ne luminează gândul.

Când păcatul te apasă,

Nu te teme de lumină;

Vino către Cel ce poate

Să te scoată din ruină.

Aprinde candela credinței,

Păzește-o neîncetat,

Ca la venirea Mirelui

Să te afle luminat.

---

7. Crucea Mântuirii

Sfânta Cruce stă în lume

Ca un semn nemuritor,

Că prin moartea Celui Sfânt

Am primit Mântuitor.

Pe Golgota, sub durere,

Hristos toate le-a răbdat,

Pentru omul cel căzut

Și de păcat împovărat.

Nu există dragoste mai mare

Decât jertfa Celui Sfânt,

Care pentru noi, păcătoșii,

S-a smerit până la mormânt.

Dar mormântul nu L-a cuprins,

Moartea nu L-a biruit;

A treia zi, în slavă,

Domnul nostru a înviat.

Crucea este pentru creștin

Semn de pace și biruință,

Căci prin ea privim spre ceruri

Cu nădejde și credință.

---

8. Roagă-te Neîncetat

Roagă-te când vine zorul,

Roagă-te când vine seara,

Roagă-te când ai lumină,

Roagă-te când vine-amarul.

Spune simplu: „Doamne, miluiește!”,

Din adâncul inimii,

Și vei simți în taina nopții

Pacea Sfântului Duh.

Rugăciunea este scară

Către cerul luminos,

Ea ridică omul slab

Către Domnul Iisus Hristos.

Când cuvintele se termină

Și nu mai știi ce să spui,

O lacrimă înaintea Domnului

Poate spune tot ce nu poți spune.

Roagă-te pentru cei ce suferă,

Pentru frați și pentru vrăjmași,

Căci iubirea către oameni

Ne apropie de Dumnezeu.

---

9. Hristos a Înviat

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte

Viață dăruindu-le.

Mormântul este gol, iar îngerul

Vestește zorilor cerești:

„Nu-L căutați între cei morți

Pe Cel ce pururi este viu!”

Femeile mironosițe

Alergară către ucenici,

Purtând în suflete lumina

Unei vești nemaiauzite.

Hristos a înviat!

Să cânte cerul și pământul,

Să se bucure toată făptura,

Că biruită este moartea.

Prin Învierea lui Hristos

Avem nădejde pentru veșnicie,

Iar sufletul creștin privește

Spre Împărăția cea vie.

---

10. Maica Domnului

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu chip smerit și luminos,

Tu L-ai primit în pântece

Pe Fiul, Domnul Iisus Hristos.

În taina nopții Te rugăm,

Privește către cei ce plâng

Și du rugăciunea noastră

La Fiul Tău Cel Sfânt.

Tu ai stat lângă Cruce,

Când lumea întreagă amuțea,

Și ai privit cu durere

Jertfa Fiului ce te iubea.

Acoperă-ne cu rugăciunea

Și îndreaptă-ne spre Hristos,

Ca să pășim cu pocăință

Pe drumul cel luminos.

---

11. Îngerii Cântă

În ceruri îngerii cântă

Slavă Dumnezeului Sfânt,

Iar glasurile lor se înalță

Peste cer și peste pământ.

„Slavă Ție, Dumnezeule!”

Răsună în veșnicie,

Iar sufletul care se roagă

Se unește cu această cântare.

Îngerii păzesc pe oameni,

După voia Domnului,

Și ne cheamă către pace,

Către calea binelui.

Să ne unim și noi în cântare,

Cu smerenie și cu dor,

Și să spunem către Domnul:

„Slavă Ție, Ziditorule!”

---

12. Calea spre Cer

Calea către cer nu este largă,

Ci prin Cruce se urcă sus;

Este calea pocăinței,

Calea către Domnul Iisus.

Nu este cale fără lacrimi,

Nici fără încercări,

Dar la capătul ei străluce

Lumina Sfintei Împărății.

Lasă ura, lasă mândria,

Lasă tot ce te-a legat

Și întoarce-te spre Domnul

Cu un suflet curățat.

Iartă celui ce te doare,

Fă binele cât poți mereu

Și vei vedea că prin iubire

Te apropii de Dumnezeu.

---

13. Doamne, Miluiește

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când slăbesc în rugăciune,

Când uit calea către casă.

Doamne, miluiește-mă,

Nu după dreptatea mea,

Ci după iubirea Ta cea mare

Și după mila Ta.

Când mă clatin, fii puterea,

Când mă pierd, fii călăuză,

Când mă tem, fii adăpostul,

Când plâng, fii a mea nădejde.

Doamne, miluiește-mă

Și mă curățește prin pocăință,

Ca să pot păși spre Tine

Cu smerenie și credință.

---

14. Nu Te Teme

Nu te teme, suflete,

Când furtuna se ridică;

Dumnezeu este aproape,

Chiar când inima ți-e frică.

Nu te teme de-ntuneric,

Că Hristos este lumină,

Și în noaptea cea mai grea

Harul Lui spre tine vine.

Nu te teme de durere,

Ci ridică-te și mergi,

Că prin grele încercări

Uneori mai tare crești.

Nu te teme de viață,

Nu te teme de sfârșit,

Dacă inima se ține

De Hristos Cel răstignit.

---

15. Glasul Domnului

În tăcerea cea adâncă

Poți auzi un glas ceresc,

Nu prin tunet, nu prin teamă,

Ci prin pacea ce-o primesc.

Glasul Domnului te cheamă:

„Vino, fiule, la Mine!”

Și sufletul ce se întoarce

Lasă-n urmă cele rele.

El te cheamă la iertare,

La iubire și la pace,

La o viață nouă, sfântă,

În lumina care nu apune.

Ascultă glasul Celui veșnic,

Păzește sfântul Său cuvânt,

Căci numai El conduce omul

Spre Împărăția de sus.

---

16. Nădejdea Creștinului

Nădejdea mea nu este lumea,

Nici bogăția trecătoare,

Ci Hristos, Lumina lumii,

Care veșnic nu dispare.

Când totul pare că se pierde,

Când toate-n jur se risipesc,

Eu mă încred în Dumnezeu

Și către ceruri mă privesc.

Nădejdea este ca o ancoră

În marea vieții zbuciumate;

Ea ține sufletul aproape

De mâna Domnului cea tare.

Prin credință și răbdare

Vom ajunge la liman,

Unde nu mai este moarte,

Nici durere, nici suspin.

---

17. Sfințește-mi Inima

Sfințește-mi, Doamne, inima,

Curățește al meu gând,

Fă din sufletul meu casă

Pentru Duhul Tău cel Sfânt.

Ia din mine răutatea,

Ia mândria și păcatul

Și sădește-n locul lor

Dragostea și adevărul.

Fă-mă blând cu cei din jur,

Fă-mă gata să iert

Și ajută-mă, Stăpâne,

Să rămân în al Tău adevăr.

Nu cer aur, nu cer slavă,

Nu cer lucruri trecătoare;

Cer doar inimă curată

Și iubire către Tine.

---

18. În Mâna Ta, Doamne

În mâna Ta, Doamne, îmi pun

Și viața, și sufletul meu;

Tu știi ce este mai bine,

Tu ești al meu Dumnezeu.

Când nu cunosc ziua de mâine

Și drumul nu îl pot vedea,

Mă încred în Tine, Doamne,

Că Tu vei lumina calea mea.

Nu vreau să merg fără Tine,

Nu vreau să aleg fără har;

Fii Tu călăuza vieții mele,

Fii al sufletului meu far.

Și când voi ajunge la capăt,

Când anii se vor risipi,

Primește-mă, Doamne, în pace,

În veșnica Ta Împărăție.

---

19. Biruința Credinței

Credința nu moare în luptă,

Credința se face mai tare;

Când lumea se clatină-n jurul tău,

Ea caută cerul cel mare.

Credința trece prin focuri,

Prin lacrimi și prin încercări,

Dar rămâne lângă Hristos

În toate aceste chemări.

Nu sabia este puterea,

Nici aurul nu poate salva,

Ci inima care se-ncrede

În Domnul și-n mila Sa.

Să mergem cu fruntea plecată,

Dar sufletul către cer,

Căci Hristos este biruința

Și al nostru Sfânt Mântuitor.

---

20. Până la Sfârșitul Vieții

Până la sfârșitul vieții

Vreau să rămân lângă Hristos,

În rugăciune și credință,

Cu suflet smerit și luminos.

De voi cădea, mă voi ridica,

De voi greși, mă voi pocăi,

De voi plânge, voi chema pe Domnul

Și iar spre cer voi privi.

Nu vreau să uit iubirea Crucii,

Nu vreau să uit al Său cuvânt,

Nu vreau să uit că viața aceasta

Este un drum către mormânt.

Dar dincolo de mormânt este viață

Pentru cei ce cred în Hristos;

Dincolo de lacrimi este pace,

Dincolo de moarte — răsărit luminos.

De aceea, Doamne, ține-mă aproape,

Nu mă lăsa să mă rătăcesc

Și, când se va sfârși călătoria,

Primește-mă în Împărăția Ta.

Până la sfârșit voi spune:

„Hristoase, Tu ești Domnul meu!”

Și voi păstra în inima mea

Credința în Dumnezeu.

Amin.

Acum în ţară,este sărăcie mare,

Şi românul, nostru acum moare.

Fiindcă, nu are bani să achite,

Facturile, ce sunt venite.

Salariile, nu au mai crescut,

Preţurile, au luat-o în sus.

Când fluturaşul, deja apare,

Salariatul, intră în criză tare.

Pensiile, toate staţionează,

Săracii, pensionari oftează.

Când văd, cuponul de pensie,

Mulţi din ei, intră în depresie.

Că ştiu, că iarna o să apară ,

Şi dările le vor fii a lor povară .

N- au bani, facturi să plătească,

Nici mâncare, să trăiască.

Nimeni, nu îşi pune întrebarea,

De ce, se scumpeşte mâncarea?

De ce gazul, petrolul şi energia,

Ele, au distrus acum România?

Fiindcă totul, e venit de afară,

Să distrugă, a noastră ţară.

Românii, acum să îi sărăcească,

Să moară, să nu trăiască.

Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,

De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.

Dar românul, e popor răbdător,

El nu moare, aşa uşor.

Îndură frigul şi foamea cruntă,

La nimeni, nu va fii slugă.

Chiar dacă, parlamentarii noştrii,

Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.

Dar vă venii, o zii în care,

Românii, nu vor mai avea răbdare.

Şi va fii, o mare răscoală în ţară,

Şi mulţi, şmecheri o să piară.

Că foamea, grea şi sărăcia,

Vor distruge, atunci România.

Iar românul, nostru înfometat,

Iese în stradă, îţi dă în cap.

Că un proverb, el bine spune:

Cu românul, înfometat nu te pune,

Că atunci, nu are mamă, tată,

Ies cu toţii, afară din casă.

Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,

Nu le mai e frică, nici de moarte.

Fiindcă ei, chiar nu mai vor,

Să fie, sluga tuturor ! 

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

În loc de inimă am scrum

Și am realizat asta

Când mi-ai spus 

Că trebuie să mă îndepărtez.

Scrumul a început să ardă

Iar eu mă tot apropiam

Până o cascadă de lacrimi

A ajuns în locul inimi

Și a rămas doar scrum din nou.

Ai fost ceva fantastic,

Ceva de necrezut

Așa că mă apropii iarăși 

Să simt foc, nu doar scrum,

Însă pe zi ce trece scrumul dispare,

Focul nu se mai aprinde,

Inima nu mai este

Și cascada a secat.

Tu ai plecat și nu te mai întorci

Deci..ce fac eu fără focul tău?

Ce fac eu aici defapt

Când tu esti departe iar?

În loc de inima am un gol.

Unde ești când am nevoie de brațul tău?

Vino înapoi și nu mai îmi da drumul

Am nevoie de tine și de focul tău.

Îmi e frig,

Vino și încălzește-mă 

Cu focul ce arde în inima ta.

Eu am o clasă
Foarte normală,
Diriga ne ține
numa morală.

Câteva fete-s ca maimuțe,
Imediat le vezi că apucă niște PUNGUȚE.
Că ș-așa le place să sufle-nțigară.

Și dacă nu-i țigară,
Le e buza umflată sus,
Cu ce dracu mai e și ăla „snus”.

E unu cât un „urs”,
Așa i-a zis pe tot drumu parcurs.
De 5 ani încoace,
Nu termină să-l provoace.

Îs câțiva șmecherași,
Deloc dezvoltați.
La riglă măsurați,
Și poate chiar concurați.

Dar îs câteva anume,
Căteva mai calme dame,
Fete mai normale.
Îs vreo câțiva băieți normali,
În ore, mai puțin vocali.
Sigur, NU perfecți,
Dar nu așa de demenți,
(Adicăă.. să fim serioși,
nu de la vârsta asta te-mbeți!!!)

fragment

....

"cu fiecare pas pe care îl facem prin iubire,

sădim flori pentru eternitate

în grădina lui Dumnezeu."

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)