Din când în când
faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...
faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...
și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...
cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...
uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!
ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.
parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.
și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!
Category: Diverse poems
All author's poems: Vlad Colceriu
Date of posting: 1 октября 2024
Views: 239
Poems in the same category
In this world
I'm alone in this world.
I don't need anybody,
I'm walking around the world,
on my own.
I'm not afraid of anything,
Anymore.
I'm not afraid of my shadow,
Because I am reflected in her.
She's my friend,now.
I'm not afraid of tomorrow.
Because it won't came
I'm alone.
And sometimes, I'm happy and not.
Because I'm alone in this world.
And nobody knows about it!
Author 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
Doamne dă-mi puterea...
Doamne dă-mi te rog puterea...
Din genunchi sămă ridic...
Să mă scutur de durerea...
Care trupul mi-a lovit...
Doamne și te rog îmi spune...
Cumsă iert pe toți acei...
Care au lovit în mine...
Cînd eu îi iubeam pe ei...
Doamne eu te rog ma scapă...
De tristețea asta mare...
Fără milă ea îmi sapă...
Răni în suflet și mă doare...
Doamnelasă soarele din cer...
Sufletul să-mi încălzească...
Frigul a intrat în el...
Gheața vreau să o topească...
Doamne,ia-mi tu inima la tine...
Tare mi-e mila de ea...
Căci degeaba bate înmine...
Dacă no vrea cineva...
cliseu previzibil
noi, condamnații la iubire
ne-am despărțit unul de altul,
cine face acum saltul?
și se predă cu mâini rănite
în brațele unui bolnav,
ce așteaptă pe nesimțite
să simtă pentru prima dată
ceva pur, de care noi
de multă vreme ne-am lepădat.
nu-mi aduc aminte
dar mi-ai promis ruine,
mi-ai spus că numai praful
mă va face să disper
de a ta prezență
sufocătoare.
mi-am închis ochii și am strigat
că tu nu poți lăsa dezastru
și urma ta îmi va rămâne
doar o amintire, spintecătoare
ce mă va amăgi mereu.
căci tu mi-ai fost doar libertate,
și muză în fiecare vers
de a ta iubire ce mă arde,
când vorbele se risipesc.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
O pâine
De-ai dat cândva o pâine
Celui înfometat,
N-ai dat-o la oricine,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi dacă în picioare
Pe altu' ai încălţat,
N-ai dat la un oarecare,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi haina-ţi de-ai lăsat-o
Pe cel înfrigurat,
Nu orişicui ai dat-o,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Lui Dumnezeu, creştine
I-ai dat ce-ai dăruit...
Şi uite aşa cu o pâine
Trăieşti la nesfârşit!
Unde vântul mä va duce .
Departe de tărâmul drag
Stau rezematä-n prag,
Și plutind în nostalgie,
Mä transform ca prin magie
Într-o pasăre ciudată
De fantezia mea creată,
Ce prinse viață, subit,
Zburând spre zări, tacit.
Unde gândul meu o duce,
Poposind la o răscruce,
Privi în urma ei cu teamă,
Se cuibări la mine-n palmă,
Proroci al meu destin,
Gläsuind in grai străin.
Pe raza Stelei călătoare
Pecetlui a mea cărare.
Închisem ușa pe -nserate;
Poate norocu mi bate,
Să mă smulg din colivie,
Să fac și un pic de terapie;
Ca să mi pot lua avântul,
Unde mă va duce vântul...
In this world
I'm alone in this world.
I don't need anybody,
I'm walking around the world,
on my own.
I'm not afraid of anything,
Anymore.
I'm not afraid of my shadow,
Because I am reflected in her.
She's my friend,now.
I'm not afraid of tomorrow.
Because it won't came
I'm alone.
And sometimes, I'm happy and not.
Because I'm alone in this world.
And nobody knows about it!
Author 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
Doamne dă-mi puterea...
Doamne dă-mi te rog puterea...
Din genunchi sămă ridic...
Să mă scutur de durerea...
Care trupul mi-a lovit...
Doamne și te rog îmi spune...
Cumsă iert pe toți acei...
Care au lovit în mine...
Cînd eu îi iubeam pe ei...
Doamne eu te rog ma scapă...
De tristețea asta mare...
Fără milă ea îmi sapă...
Răni în suflet și mă doare...
Doamnelasă soarele din cer...
Sufletul să-mi încălzească...
Frigul a intrat în el...
Gheața vreau să o topească...
Doamne,ia-mi tu inima la tine...
Tare mi-e mila de ea...
Căci degeaba bate înmine...
Dacă no vrea cineva...
cliseu previzibil
noi, condamnații la iubire
ne-am despărțit unul de altul,
cine face acum saltul?
și se predă cu mâini rănite
în brațele unui bolnav,
ce așteaptă pe nesimțite
să simtă pentru prima dată
ceva pur, de care noi
de multă vreme ne-am lepădat.
nu-mi aduc aminte
dar mi-ai promis ruine,
mi-ai spus că numai praful
mă va face să disper
de a ta prezență
sufocătoare.
mi-am închis ochii și am strigat
că tu nu poți lăsa dezastru
și urma ta îmi va rămâne
doar o amintire, spintecătoare
ce mă va amăgi mereu.
căci tu mi-ai fost doar libertate,
și muză în fiecare vers
de a ta iubire ce mă arde,
când vorbele se risipesc.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
O pâine
De-ai dat cândva o pâine
Celui înfometat,
N-ai dat-o la oricine,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi dacă în picioare
Pe altu' ai încălţat,
N-ai dat la un oarecare,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi haina-ţi de-ai lăsat-o
Pe cel înfrigurat,
Nu orişicui ai dat-o,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Lui Dumnezeu, creştine
I-ai dat ce-ai dăruit...
Şi uite aşa cu o pâine
Trăieşti la nesfârşit!
Unde vântul mä va duce .
Departe de tărâmul drag
Stau rezematä-n prag,
Și plutind în nostalgie,
Mä transform ca prin magie
Într-o pasăre ciudată
De fantezia mea creată,
Ce prinse viață, subit,
Zburând spre zări, tacit.
Unde gândul meu o duce,
Poposind la o răscruce,
Privi în urma ei cu teamă,
Se cuibări la mine-n palmă,
Proroci al meu destin,
Gläsuind in grai străin.
Pe raza Stelei călătoare
Pecetlui a mea cărare.
Închisem ușa pe -nserate;
Poate norocu mi bate,
Să mă smulg din colivie,
Să fac și un pic de terapie;
Ca să mi pot lua avântul,
Unde mă va duce vântul...
Other poems by the author
Spunere
Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...
Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!
Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!
De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...
Păuză, linie, pauză, stop!
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
De sus
diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...
căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi
apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft
cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut
să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm
în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni
date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult
dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris
se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...
inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs
cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare
chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.
Paleo logic
vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!
despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!
după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.
catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...
tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...
între ele, gândul...
Sofisticat!
pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...
trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!
Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...
și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...
focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...
pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!
că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!
o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.
cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Spunere
Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...
Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!
Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!
De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...
Păuză, linie, pauză, stop!
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
De sus
diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...
căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi
apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft
cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut
să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm
în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni
date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult
dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris
se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...
inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs
cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare
chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.
Paleo logic
vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!
despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!
după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.
catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...
tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...
între ele, gândul...
Sofisticat!
pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...
trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!
Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...
și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...
focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...
pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!
că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!
o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.
cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.