Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
Category: Diverse poems
All author's poems: Eu
Date of posting: 12 апреля 2024
Added in favorites: 1
Views: 556
Poems in the same category
De ce, analfabeților
De ce, analfabeților,
distrugătorilor, paraziților?
Distrugeți pura noastră
limbă română măiastră.
În meleagurile noastre nu există
Scrierea voastră materialistă
Voi mâncați literele
Până explodează Soarele!
Nu există verbul a vroi
Cu fonetica sunteți tâlhăroi,
Ce splendidă e gramatica,
VOI, o batjocoriti în ea!
Îmi place!
Îmi place mult să citesc poezii
Care prin versul lor ne zic ceva,
O întâmplare sau o povestioară
Trăită de scriitor sau altcineva.
Îmi place să-l ascult pe învățat
Care prin trudă, mult a cumulat,
Fără a cere laudă sau vreun onor
Și doar pedeapsă pentru plagiat.
Îmi place să călătoresc prin țară
Și frumuseți s-adun de peste tot,
Pe care-apoi să le trimit în lume
Scriind pe poze..român..un patriot.
Îmi place să vorbesc și de copilărie
Și de sătucu-n care m-am născut,
De vorba dulce a omului moldav
Ce-ți gâdilă auzul în mod plăcut.
Nu-mi place ce aud de România
Spuse de-acei ce-aruncă cu noroi,
Și care niciodată nu ne-au vizitat
Dar spun minciuni pe niște foi.
Am scris că foarte mult îmi place
Să dăinuiesc pe aste meleaguri,
Și despre care cu drag voi povesti
Mereu, prin ale mele
...modeste versuri!
Dulce-i somnul!
E dimineața cu soare-nșelător
Și vremea destul de răcoroasă,
Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac
Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă
Deschid fereastra cât mai larg
Să văd lumea pe ea ce poartă,
Privesc la cerul presărat cu nori
Și-mi pun veston și iau o gheată
Mă uit la orologiul din perete
Care indică ora șapte jumatate,
Spun Tatăl Nostru și mă-nchin
Cerând iertare și ceva sănătate
În grabă mare servesc micul dejun
Și strig către soție să se trezească,
Beau rapid o ceașcă mică de cafea
Și nu uit să-i spun să se grăbească
Cobor pe scări și îmi salut vecinii
Pornesc mașina și-ncep s-aștept,
Până apare Ea, mereu cu-ntârziere
Și cu viteză spre servici mă-ndrept
De luni și până vineri și ani buni
Eu dimineața spun să se grăbească,
Dar ce să faci când dulce-i somnul
Iar de o cert, începe să zâmbească!
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
Cuvintele nu vin ușor...
Cuvintele nu vin ușor,
Când adevărul stă ascuns,
Doar murmure se-aud în cor,
Cu-n sunet vag, de nepătruns.
Cuvintele nu curg firesc,
Când sentimentele nu-s pure,
Şi-acel nostalgic: Te iubesc!
Va reveni ca o secure...
Cuvintele se-neacă-n lacrimi,
Când teatrul nu e de pe scenă,
Și n-au puteri să frângă patimi,
Când vor sub mască să te cheme.
Cuvintele pot fi o armă,
Când mintea-i tulbure, obscură,
Și tot ce-i împrejur se sfarmă,
Lăsând în urmă, numai ură.
Mai bine taci, și nu rosti,
De inima nu-ți saltă-n piept,
Și multora vei dovedi,
Că ești profund și înțelept.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
De ce, analfabeților
De ce, analfabeților,
distrugătorilor, paraziților?
Distrugeți pura noastră
limbă română măiastră.
În meleagurile noastre nu există
Scrierea voastră materialistă
Voi mâncați literele
Până explodează Soarele!
Nu există verbul a vroi
Cu fonetica sunteți tâlhăroi,
Ce splendidă e gramatica,
VOI, o batjocoriti în ea!
Îmi place!
Îmi place mult să citesc poezii
Care prin versul lor ne zic ceva,
O întâmplare sau o povestioară
Trăită de scriitor sau altcineva.
Îmi place să-l ascult pe învățat
Care prin trudă, mult a cumulat,
Fără a cere laudă sau vreun onor
Și doar pedeapsă pentru plagiat.
Îmi place să călătoresc prin țară
Și frumuseți s-adun de peste tot,
Pe care-apoi să le trimit în lume
Scriind pe poze..român..un patriot.
Îmi place să vorbesc și de copilărie
Și de sătucu-n care m-am născut,
De vorba dulce a omului moldav
Ce-ți gâdilă auzul în mod plăcut.
Nu-mi place ce aud de România
Spuse de-acei ce-aruncă cu noroi,
Și care niciodată nu ne-au vizitat
Dar spun minciuni pe niște foi.
Am scris că foarte mult îmi place
Să dăinuiesc pe aste meleaguri,
Și despre care cu drag voi povesti
Mereu, prin ale mele
...modeste versuri!
Dulce-i somnul!
E dimineața cu soare-nșelător
Și vremea destul de răcoroasă,
Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac
Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă
Deschid fereastra cât mai larg
Să văd lumea pe ea ce poartă,
Privesc la cerul presărat cu nori
Și-mi pun veston și iau o gheată
Mă uit la orologiul din perete
Care indică ora șapte jumatate,
Spun Tatăl Nostru și mă-nchin
Cerând iertare și ceva sănătate
În grabă mare servesc micul dejun
Și strig către soție să se trezească,
Beau rapid o ceașcă mică de cafea
Și nu uit să-i spun să se grăbească
Cobor pe scări și îmi salut vecinii
Pornesc mașina și-ncep s-aștept,
Până apare Ea, mereu cu-ntârziere
Și cu viteză spre servici mă-ndrept
De luni și până vineri și ani buni
Eu dimineața spun să se grăbească,
Dar ce să faci când dulce-i somnul
Iar de o cert, începe să zâmbească!
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
Cuvintele nu vin ușor...
Cuvintele nu vin ușor,
Când adevărul stă ascuns,
Doar murmure se-aud în cor,
Cu-n sunet vag, de nepătruns.
Cuvintele nu curg firesc,
Când sentimentele nu-s pure,
Şi-acel nostalgic: Te iubesc!
Va reveni ca o secure...
Cuvintele se-neacă-n lacrimi,
Când teatrul nu e de pe scenă,
Și n-au puteri să frângă patimi,
Când vor sub mască să te cheme.
Cuvintele pot fi o armă,
Când mintea-i tulbure, obscură,
Și tot ce-i împrejur se sfarmă,
Lăsând în urmă, numai ură.
Mai bine taci, și nu rosti,
De inima nu-ți saltă-n piept,
Și multora vei dovedi,
Că ești profund și înțelept.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Other poems by the author
Dacă pleci
Dacă pleci, pragul ușii să nu-l mai treci,
Dacă pleci nu ne vom mai vedea în veci,
Te-am iubit și te-am dorit
Când te vedeam, mă făceai fericit,
Acum, stau și te privesc,
Iar eu incep să mă îmbolnăvesc,
De dor și de tristețe
Îmi rămâne în suflet, o prezență rece.
Nu ți-a păsat,
Nu ți-a păsat de ce aveam frumos,
Nu ți-a păsat de tot ce avea un rost,
Ai decis să pleci,
Iar de mine să nu-ți mai amintești
O, dulce amară iubire...
Nu îți pare rău pentru mine?
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Firea oamenilor
De oameni sa te ferești,
În ochi ai grija sa nu-i privești.
Te vor vrăji cu ale lor minciuni
Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.
Ai grijă, căci sunt o otravă,
Și distrug orice înconjoară.
Vin ca o flacără mistuitoare,
Pentru aceasta lume, dăunătoare.
Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,
Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?
Răzbunare
Răzbunare, o, dulce răzbunare,
Ai venit ca o ispită
Și mi-ai distrus prietenia toată.
Eu am greșit, tu ai greșit,
Răzbunarea nu va lua sfârșit.
Până nu va fi satisfăcută,
Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,
De ce nu putem îngropa securea?
De ce trebuie să ne certăm aiurea?
O viață avem și vrem să o stricăm,
De păcat noi ne tot împiedicăm...
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Dacă pleci
Dacă pleci, pragul ușii să nu-l mai treci,
Dacă pleci nu ne vom mai vedea în veci,
Te-am iubit și te-am dorit
Când te vedeam, mă făceai fericit,
Acum, stau și te privesc,
Iar eu incep să mă îmbolnăvesc,
De dor și de tristețe
Îmi rămâne în suflet, o prezență rece.
Nu ți-a păsat,
Nu ți-a păsat de ce aveam frumos,
Nu ți-a păsat de tot ce avea un rost,
Ai decis să pleci,
Iar de mine să nu-ți mai amintești
O, dulce amară iubire...
Nu îți pare rău pentru mine?
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Firea oamenilor
De oameni sa te ferești,
În ochi ai grija sa nu-i privești.
Te vor vrăji cu ale lor minciuni
Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.
Ai grijă, căci sunt o otravă,
Și distrug orice înconjoară.
Vin ca o flacără mistuitoare,
Pentru aceasta lume, dăunătoare.
Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,
Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?
Răzbunare
Răzbunare, o, dulce răzbunare,
Ai venit ca o ispită
Și mi-ai distrus prietenia toată.
Eu am greșit, tu ai greșit,
Răzbunarea nu va lua sfârșit.
Până nu va fi satisfăcută,
Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,
De ce nu putem îngropa securea?
De ce trebuie să ne certăm aiurea?
O viață avem și vrem să o stricăm,
De păcat noi ne tot împiedicăm...
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.