Dulce-i somnul!

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!

O adiere îmi aduce-n dimineață

Parfumul florilor ce vor să plece,

E toamnă, plouă și-i frig pe-afară

Și trist mă simt, că vremea trece. 

Mă uit și-mi văd copacul tinereții

De care multe amintiri mă leagă,

De-atunci, de ieri și azi, că ducem

Eu boli și el un putregai în creangă. 

Îmi duc la gură ceașca de cafea

Și cu placere-mi sorb licoarea,

În timp ce ziarul zilei, răsfoiesc

Aflând că se apropie...ninsoarea. 

Aud cum scumpa mea soție zice

Că mă așteaptă...cu micul dejun,

Las florile și amintirile, deoparte

Și-n grabă...rugăciunea-mi spun. 

Gustăm din cele puse, în farfurii

Și plan ne facem...de cumpărături,

Vom merge-n piață și la...market

S-avem în beci la iarnă...murături. 

Îmi sun feciorul și-a noastră noră

Că sigur vor și ei, ceva...de pleșcă,

Zâmbesc Mariei, care îmi amintește

Ei banii pun de casă, n-au să plătească. 

Uit anii, vârsta și chiar că-mbătrânesc

Și-s mulțumit cu ce-am făcut în viață,

Copaci eu am sădit, să ne umbrească

Când bătrânei vom fi și eu și a mea soață!

Te uiți la noi și somnul ni-l veghezi

În timp ce-ntorci aluatul în covată,

Aștepți puțin să prindă să dospească

Tingirea în cuptor o-mpingi cu o lopată

Văd cum șiroaiele îți curg pe frunte

Dar nicicum din muncă nu te opresc,

Cu un batic le ștergi și-un ochi arunci

La pâinile ce în cuptor se rumenesc

Lângă o plită te-așezi  și lung privești

Fără a ști unde privirea se-ndreaptă?

Stai pe un scaun și jarul scormonești

Ca pita să nu ardă și să se facă coaptă

Ne crede pe toți că încă dormim

Și nu vrea somnul să ni-l trezească,

Nici eu nu simt s-arăt că-s treaz

Și-o las cu plapuma să ne-nvelească

Cred c-am ațipit pentru un timp

Și am ratat cum pita este scoasă,

Am tresărit și iute din pat am sărit

Când mama a zis..copii veniți la masă

.................................

A fost demult când mama ne cocea

Cuptor de pită și turtă si alte minunății,

Până-ntr-o zi când s-a oprit în a găti

Și a plecat la Cer..să ia masa cu sfinții!

Cer senin, pământ sub soare 

Viața-i scurtă ca o boare, 

Azi te naști și-ncepi să crești 

Luptă duci pân' la plecare. 

Vii cu-al tău destin de Sus 

Și pornești într-o călătorie, 

Nu știi când o să te-oprești 

Pentru că, doar Domnul știe. 

Ești copil și mergi la școli 

Să înveți și să știi carte, 

Toți îți spun că-așa e bine 

De vrei să ajungi departe. 

Ești adult și mergi la lucru 

Să-ți câștigi pâinea cu trudă, 

Vrei să-ți meargă toate bine 

Pân' ți-apare-n viață-o...iudă. 

Ai copii, nepoți și strănepoți 

Ești familia cea mult visată, 

Dar constați că rămâi singur 

Și îți zici cu-amar...ce soartă. 

Stai de vorbă cu soția,  soțul 

Și viața ți-o povestești în doi, 

Și îți spui când vorba-nchei 

Bătrâni suntem...vai de noi. 

Parcă ieri eram copil la mama 

Apoi tânăr-însurat și cu fecior, 

Astăzi Îl rugăm smeriți pe Domnul 

Pază bună să ne fie...și-n viitor!

Stau întins pe malul apei

Și mă bate briza mării,

Vai cât este de frumos

Chiar și la sfârșitul verii.

Am plecat de la răcoare

De sub vârful Pietricica,

Poate fur un pic de bronz

Că la aur...șansa-i mică.

Valu-mi vine pân' la glezne

Și aduce alge, scoici, nisip,

Simt cum ceva mă izbește

Când mă uit, văd că-i..un șip.

Dinspre mare către plajă

Vine-un sunet de vapor,

Iar un om cu gura mare

Strigă..îmbarcarea domnilor.

Vasul pleacă în croazieră

Însoțit de-un stol de pescăruși,

Care-ți fură chiar din palmă

Și pe harță parcă-s..puși.

Soarele mă frige tare

Și pe burtă și pe cap,

Încerc gura cu o bere

De arsură poate scap.

Se aude-un megafon

Ce ne cheamă la spectacol,

Vine-o tanti cu porumbul

Cică-i din terenul ei agricol.

Nu mai stau deloc pe gânduri

I-au porumbul și biletul,

Număr restul din buznare

Și constat că-i mic bugetul.

Îmi pun ochelari pe nas

Și citesc atent de pe bilet,

Populară, pop și cu manele

Și Romică cu Palade..în duet.

Vine seara, plec la cazare

Să mănânc ceva în grabă,

M-aș întinde pentr-o oră

Dar nu pot se cântă-arabă.

Ora a venit pentru spectacol

Îmi pun pantaloni și un tricou,

Pentru noapte când e rece

I-au cu mine și-un sacou.

Nu vă spun ce show a fost

Și doar c-a făcut toți banii,

Pe la două vin spre casă

Puțin trist că se duc...anii!

Trenul!

Merg pe cale cu săgeata

Din Moldova-n București,

Mă uit cât de iute-i roata

Și zic..trenule..căruță ești!

Covid!

Am să-l rog pe nea Vasile

Că e membru de partid,

Să m-ajute cu-a lui pile

Măști să cumpăr..de Covid!

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

Am acasă o grădină,

Ea cu mulţi nuci este plină.

I-am sădit, i-am îngrijit,

Când îi văd sunt fericit.

Fac din nuci, multă dulceaţă,

E dulce şi e gustoasă.

Din ele mai fac lichior,

Că el se face uşor.

Şi la cozonac pun nuci,

Că sunt bune şi sunt dulci.

Poţi să faci din nuci şi ţuică,

Când o bei să nu te ducă.

Aşa dar toţi nucii mei,

În grădină îs singurei.

Doar eu cu ei mai vorbesc,

Că – mi sunt dragi şi îi îndrăgesc.

Mai am un pas și las în urmă

Un an pe care-l vreau trecut,

Îl simt cum mă apasă-n spate

Și vreau să uit ce m-a durut

Voi încerca să-mi fac bilanțul

S-adun, să scad, să pun egal,

Iar unde dă cu semnul minus

Să corectez mai des, nu anual

Este sfârșit și început de an

Și gândul zboară spre viitor,

E timp la împăcare și iertare

Și la speranță în anul următor

Acum vom trece cu toții pragul

În anul "24, ce-l vrem cu bani,

Să ne urăm unii la alții sănătate

Și să rostim un sincer ,,La mulți ani"!

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul,

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul.

Treziţi-mă degrabă, nu vreau mai mult să dorm,

Am prins deja ideea cum va fi după moarte,

Un trup care va trece, va fi al morţii somn,

Din ziua cea mai scurtă în cea mai lungă noapte.

Treziţi-mă, căci somnul mai mult mă oboseşte,

Când ştiu că eternitatea o voi dormi din plin,

Pentru că ce e somnul ce-n noapte mă răpeşte,

Dacă nu e chiar moartea, din care gust puţin.

Treziţi-mă degrabă, de somn dacă am parte,

Treziţi-mă degrabă, căci treaz n-am fost destul,

Că va veni o vreme când voi pleca departe

De al meu trup, ce-n brazdă de somn va sta sătul.

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul,

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul.