Ursita

Pășeam spășit pe păru-ți lung,

În visul tău ca să ajung,

Să-ți mângâi noaptea tulburată,

Să-ți spun adio înc- odată.

Și-mi car singurătatea istovit,

Pe gândurile unui neiubit,

Și trec prin râu și dorm pe plantă,

Iar noaptea, Luna mi-e amantă,

Iar raza rece-mi intră-n tâmple,

Cu gânduri, mintea să îmi umple,

Din mine cad ca dintr-un pom isteric,

Doar frunze de nisip și întuneric,

Mânate în vârtej spre-o caravană,

De-un vânt stârnit din a mea rană,

Sunt despuiat de orișice trăire,

Și nu mai știu de-a mea menire,

Și merg, și merg spre orișiunde,

Acolo unde nu mă pot ascunde,

Pe păru-ți lung spre visul tău,

Să-ți spun adio și să-mi pară rău!

Tu lasă străinii să-ți numere paşii,

Tu lasă-i pe alții să te admire,

Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,

Stârnind la tot pasul uimire.

Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,

Dansează-n biserici și pe morminte,

Aruncă în soare apoi cu noroi,

Și fii doar copil, niciodată părinte.

Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,

Dă foc la casă și dormi în copac,

Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,

Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.

O linie își caută începutul
și se pierde în cerc.
O întrebare cade
într-un puț fără fund
și urcă înapoi —
altă întrebare.
Cine atinge pe cine
când bătăile inimii
sunt de fapt din afară?

Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,

Un vis rătăcit între noapte și zori,

Un om ce-și așterne pe file ușoară,

Povara tăcerii în vechi scrisori.

Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,

Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,

Și fiecare vers e o rană sau punte,

Spre-o clipă de cer sau o melancolie.

N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,

Doar inima plină de focuri nespuse,

Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,

Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.

Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,

Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,

Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,

Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.

Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,

Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,

Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,

Și toamna ostenită se așază în sicriu.

Apocaliptic dansează frunze pe alee,

Iar dansul nebun, e un dans de femeie,

Pământul duhnește a reavăn și moarte,

Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.

Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,

E întuneric în jur iar ochiul mă doare,

Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,

Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.

A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,

Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...

Nu vreau să fiu o pană,

Să zbor preţ de o clipă,

Eu vreau să zbor tot timpul,

Eu vreau să fiu aripă.

Să ard aşa cum sorii

Ard în Calea Lactee,

Eu vreau să ard o viaţă,

Nu vreau să fiu scânteie.

Şi nu vreau ca briceagul,

Doar să rănesc -când scriu-

Eu vreau să ajung la inimi,

Ca un pumnal să fiu.

Dacă drumul nu mă lasă 

Să pășesc în largul meu 

Din puhoi și nebuloasă 

Sau din furia unui Zeu?..

Dacă vântul răscolește 

Calea -mi hărăzită;

Mă supun orbește 

Pt fapta-mi ispășită?..

Dacă ploaia mă inundă 

Și pe valuri rătăcesc?

Dacă jalea mă scufundă 

Pt cel ce îl iubesc?

Dacă pe vârf de munte 

Zile -n șir escaladez 

Printre firele cărunte 

Eu tot culmile visez?..

Mă plimb printre frânturi 

Sub umbra unui dacă,

Culegând firimituri 

Pt gândul care pleacă...

Mă trezesc dimineața 

Cu fața la cearșaf,

Reflectăndu-mi viața,

Mă scutur de praf..

Mă -mbăiez în grabă,

Limpezindu-mi cerul 

Și fața mea strâmbă,

Netezindu -mi părul.

Adulmec cafeaua,

Ce din ceașcă zâmbește;

Îndepărtez perdeaua,

Ce de beznă mă ferește.

Zarea mă inundă 

Cu miresme și culori;

Privirea mea udă 

Năframa de nori.

Căci mă simt o umbră,

Ce -n urma ta plânge 

În odaia mea sumbră,

Unde plouă și ninge..

Poate mâine ți-e sorocu 

Ori cum ți-e prezis norocu;

Printre noi nu vei mai fi,

Ispășit ,te vei jertfi

Pe altarul viselor deșarte

Din tărâmul de departe,

Mai dai semnale, nevăzut, 

Bântuind pe holuri,mut.

Căznit oful să ți-l spui 

Molecular te descompui. 

De lași un gând în urma ta,

Ce memoria nu -ți va păta;

Poate-slăvi te vei -nălța 

De frământări te va cruța.

Dar dacă vina te apasă

Și te trage dorul de casă, 

Ca să te speli de a ta otravă

Din sufletul tău frivol, 

Vei privi etern in gol...

Nu ești decât un muritor de rând 

În trecerea frugală pe pământ. 

Un atom ce trece prin viață 

Cu epilog, capitol și prefață...

Of,tu suflet palid

Înmărmurit pe scaun,

Ciuguleai din blid

În fumăraia de tutun...

Radioul gălbejit 

Pălpăie dintr-un ungher ,

Murmurănd răgușit 

O melodie,stingher. 

Umbra din odaie 

De ici colo se perindă

În formă de strigoaie 

Pe a ta grimasă Suferindă.

Ticăie n surdină 

Din holul cenușiu 

Pendula bătrână 

A timpului pustiu. 

Din brazdă mai plouă 

Pe a ta făptură ștearsă 

Pan se miji de ziuă 

Pe fața ta ștearsă...

Ce mai faci, străine 

În odaia mea pustie?

Din depărtările păgâne,

Unde vântul nu adie?..

Te ai rătăcit cumva

În vârtej de amintiri,

Răscolit de cineva 

In golul din priviri?

La fereastra mea plănsă 

Zăboveai visător;

Lumânarea mea stinsă 

Fumega tânguitor.

Și ciocăneai la ușă.

Cu trupul răvășit,

Învăluit de cenușă 

Și de cerul prăbușit..

Urma glasului plăpând 

Din adâncuri licărise,

Strecurănd un gând 

Patimilor stinse..

Încremenit sub prag,

Cutremurat de fiori;

Pictai chipul drag

Cu petale de flori...

Arde inima in mine 

Pentru tine, suflet rece;

Mi -e sumbră ziua de mâine,

Tumultul nu -mi dă pace..

Să te -ncalzesc mă chinui iar;

Al tău spirit,sloi de gheață,

De s -ar topi în al meu jar,

Să scap de -amar și ceață..

Ascultă -mi șoaptele febrile,

Privește -mă în ochii plânși,

Pătrunde mi frământările,

Urmează mi pașii neatinși.

Fă-mă să tresar din nou,

Șoptindu -mi vorbe de amor,

Ce se revarsă din ecou,

Purtând pe aripi al meu dor.

Zămbește-mi pe sub mustață,

O clipă fă -mă fericită ,

Să mă trezesc o dimineață,

Să mă simt a ta iubită.

Viața -i atât de trecătoare,

Ce ne -a umbrit,să dăm uitării,

Că două păsări călătoare,

Să cântăm imnul iubirii..