Psalmi - LXIX - Dorul de cer

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Sadece bir kelime

Rastgele söylendi

affetmez

Beni yere seriyor.

kalp inanır

Düşünce onu ölçer,

Sessizlik gitti

Sonsuza kadar.

Ne yazık ki bu benim doğam.

Ama her zaman aklımda şunu söylüyorum:

"Kızma!"

kızma kızma

Kelimeler aldatıcı olabilir.

kızma kızma

Öfkenin olmaması iyi bir şey.

Belki istemeden bazen vurulursun

Tek kelimeyle uygun değil.

kızma kızma

Hadi gülümse ve tavsiyemi dinle.

Sadece bir kelime

Bu bana ağır düşünceler getiriyor

Ve sadece onlarla

Beni çevreliyor.

Bu kıskançlık

Bir yük olarak geliyor

Ve tarif edilemez bir kabus

Rüyadaki gece iner.

Ne yazık ki bu benim doğam.

Ama her zaman aklımda şunu söylüyorum:

"Kızma!"

kızma kızma

Kelimeler aldatıcı olabilir.

kızma kızma

Öfkenin olmaması iyi bir şey.

Belki istemeden bazen vurulursun

Tek kelimeyle uygun değil.

kızma kızma

Hadi gülümse ve tavsiyelere kulak ver.

Ve bileceksin

Sana söylemek

Neyse,

herkes kim

Kızma!

kızma kızma

Kelimeler aldatıcı olabilir.

kızma kızma

Öfkenin olmaması iyi bir şey.

Kızma!

Au început de ieri copacii,

A lor haină să îşi schimbe,

Tremură acum săracii,

Crengile încep să-şi plimbe.

A lor frunză verde, mare,

S-a uscat şi-a îngălbenit,

Şi-a început încet să zboare,

Cu un vânt din răsărit.

Plouă mult şi e răcoare,

Peste dealuri ceaţa-i deasă,

Pleacă păsări călătoare,

Să-şi găsească altă casă.

Toată lumea-i pe ogoare,

De cu ziuă până-n seară,

Strâng recolta în hambare,

Şi duc fructele-n camară.

A schimbat natura haina,

Şi-a pus rochie arămie,

Şi-a pus numele de Toamna,

Şi se plimbă pe câmpie.

Imaginea în oglindă mi-o privesc

Și sticla-mi spune că îmbătrânesc,

Pe fața mi-au apărut adânci riduri

Plantate-n ani, răsărite pe rânduri

Urc scara, piciorul mă doare

Și mă întreb retoric de ce oare?

Pe  frunte am broboade și-asud

Răspuns îmi dau, refuz să-l aud

Vederea o simt că este redusă

Și greu disting înscrisul pe ușă,

Pe nas ochelarii des mi-i plantez

Când vreau să citesc și să semnez

Vecinul mă strigă în mod repetat

Pentru că am auzul un pic afectat,

Mă fac că ce spune am receptat

Dar știu că-i timpul să port aparat

Rându-l citesc de mai multe ori

Memoria-mi joacă feste deseori,

Cu scrisul citeț nu pot să mă laud

Mâna e tremur, greu mai aplaud

Fac analize constant în privat

Iar de sunt fonduri merg și la stat,

Văd buletinul și știu ce-mi revine

Regim, tratament și zilnic buline

 .........................................................

Tânăr am fost ca voi și eu odată

Când refuzam să cred în soartă,

Anii s-au dus în zbor cu tinerețea

Și trist acum, îmi accept bătrànețea!

Apare doar ca umbra-n soare,

Doar atunci când e nevoia.

Victoria-n unica-ți valoare

Ce-n carte se tot reînoia...

Toamna arată frumusețea

De-a lăsa și de-a pleca,

De-a uita toată tristețea

Simțul cărei ne apleca.

Poate poezia ne creează,

Poate poezia ne distruge,

Dar oricum, totul militează -

Se-ntocmesc căi indifuge. 

Arată totul la alegere,

Dar nu-i totul cu folos,

Aș da versu-n înțelegere

Pentru cei mai valoros.

Stelele-s doar în paradis

Visându-le d-aici, de jos,

Dar viața-i un manuscris -

Fiind cel mai prețios. 

Viața-i ca și-o frunză, 

Când mai vine toamna

Te legi de-o pânză

Să nu-ți cazi capcana...

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La leçon sur le cube

Un morceau de pierre est pris,

il sculpte avec un ciseau de sang,

brille avec l'œil d'Homère,

il est gratté de rayons

jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.

Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois

avec ta bouche, avec la bouche des autres

et surtout avec la bouche de l'infante.

Après cela, un marteau est pris

et soudain un coin du cube s'effondre.

Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :

- Quel cube parfait cela aurait été

s'il n'y avait pas eu un coin cassé !

Ce sentiment frumos este să ierți,

Și cât de greu îți  vine ca să uiți,

Ceva ce-n viața ta s-a întâmplat,

Și care te-a durut, rănit și întristat

Cât de ușor e uneori a acuza,

Și cât de dificil este a te scuza,

Când realitatea spune altceva,

Iar adevărul nu-i de partea ta

Iar deseori uităm să mai iubim,

Chiar și pe-acei ce noi îi prețuim,

Tot timpul avem ceva de invocat,

Și n-acceptăm cuvântul ,,ne-ai uitat"

Cu toții știm ce grea e despărțirea,

Și cât de dulce poate fi reîntâlnirea,

Dar când îndepărtarea e uitare,

Rănește trupul, sufletul și doare

Suntem făcuți doar din iubire,

Și să iubim e a noastră menire

Vedem în jur, în lume, multă ură,

Și ne urâm unii pe alții fără măsură

Cuvântul sfânt dorit e dragostea,

Așa cum sfântă a fost Nașterea,

A Pruncului IIsus cel mult dorit,

De cei ce cred în Duhul Sfânt

Așa că pe pământ hai să iubim,

Și dragoste în noi cu toții să sădim,

Să fim smeriți și buni și să iertăm,

Iar ura dintre noi vă-ndemn...s-o-ndepărtăm!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

Este amurg acum, Doamne,

și totuși nu este întuneric.

Este acea jumătate de lumină

care nu vrea să plece,

dar nici nu vrea să rămână.

Și mă aflu între două lumi:

una care mă cheamă să plec,

și alta care mă cheamă să mă întorc.

Aș vrea să rămân,

dar nu mai știu unde.

Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,

de iluzii care au murit tăcut,

și acum în amurgul Tău

nu mai cer răspunsuri,

ci liniște.

Sufletul meu se așează în întuneric

ca într-un leagăn de dorințe împlinite.

Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,

ci cu o adâncire în sine,

ca o apă care se retrage

pentru a face loc unui nou răsărit.

În amurgul mântuirii,

nu mai caut drumuri,

nu mai caut mângâieri sau voci.

Doar tăcerea Ta

care mă îmbrățișează

înainte de a cunoaște lumina.

Știu că nu voi înțelege

până nu voi trăi mântuirea,

nu ca un țel de atins,

ci ca o întâlnire cu adevărul,

în amurgul în care Tu

mă înveți să mă odihnesc,

înainte de zorii veșnici.

Doamne, suprimă-mi răzbunarea,

fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc

și m-a făcut robul unui dor rău.

Când m-au lovit, am simțit nevoia

să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,

că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.

Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.

Tu îmi arăți că răzbunarea

nu închide rănile,

ci doar le lărgește.

Căci dacă răspund cu ură,

voi rămâne în ură

și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.

Suprimă-mi răzbunarea,

care mă leagă de cel care mi-a greșit.

Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,

să nu țin minte răul,

ca să nu mă rătăcesc în el.

Fă-mă să uit când sunt lovit,

să nu mă răzbun,

ci să am liniștea celui care

nu mai vrea nimic altceva decât pace,

decât să mă eliberez de lanțurile urii.

Nu mă întreba dacă pot,

pentru că, Doamne, eu nu pot singur.

Dar Tu poți,

și în puterea Ta,

răzbunarea va muri,

iar eu voi trăi din harul Tău.

Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,

nu e lumea,

nici diavolul,

ci inima mea neîmblânzită.

M-am luptat cu alții,

dar de mine am fugit.

M-am ascuns în vorbe sfinte

ca să nu-mi aud glasul stricat.

Mi-am zidit cetăți din justificări,

am înălțat turnuri din dorințe

și-am numit păcatul — slăbiciune,

ca să nu doară mustrarea.

Dar Tu, Doamne,

Tu ai venit cu blândețe,

și cuvântul Tău — sabie —

mi-a despărțit carnea de minciună.

Cucerirea de sine nu e glorie,

e jertfă.

Nu sunt aplauze,

e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”

E renunțare la mine

ca Tu să fii în locul meu.

Doamne, ia-mi tronul inimii!

Dă-mi lanțuri sfinte,

ca să nu mai fiu robul meu.

Fă-mă să mă birui în Tine,

nu prin voință,

ci prin har!

Iar dacă vreodată mă înalț în mine,

doboară-mă cu milă.

Să fiu zdrobit, dar viu.

Înfrânt, dar salvat.

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.