Psalmi - LXIX - Dorul de cer

Este amurg acum, Doamne,

și totuși nu este întuneric.

Este acea jumătate de lumină

care nu vrea să plece,

dar nici nu vrea să rămână.

Și mă aflu între două lumi:

una care mă cheamă să plec,

și alta care mă cheamă să mă întorc.

Aș vrea să rămân,

dar nu mai știu unde.

Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,

de iluzii care au murit tăcut,

și acum în amurgul Tău

nu mai cer răspunsuri,

ci liniște.

Sufletul meu se așează în întuneric

ca într-un leagăn de dorințe împlinite.

Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,

ci cu o adâncire în sine,

ca o apă care se retrage

pentru a face loc unui nou răsărit.

În amurgul mântuirii,

nu mai caut drumuri,

nu mai caut mângâieri sau voci.

Doar tăcerea Ta

care mă îmbrățișează

înainte de a cunoaște lumina.

Știu că nu voi înțelege

până nu voi trăi mântuirea,

nu ca un țel de atins,

ci ca o întâlnire cu adevărul,

în amurgul în care Tu

mă înveți să mă odihnesc,

înainte de zorii veșnici.

Doamne,

fiecare clipă este o luptă

cu mine însumi.

Mă întorc și mă pierd,

și mă regăsesc mereu

în aceleași rădăcini de durere.

Am crezut că mă voi ridica

dincolo de propria-mi umbră,

dar în fiecare pas pe care îl fac,

umbra mea mă urmărește.

Nu sunt întreg, Doamne,

ci fragmente de gânduri rupte,

mângâiere între lacrimi,

spărturi de speranță

care nu pot fi vindecate.

Mi-e frică să mă uit în adâncul meu

pentru că știu că mă voi pierde.

Mă tem că nu voi găsi acel loc

unde inima mea se poate odihni

fără frică de ea însăși.

Te chem în fiecare pas, Doamne,

pentru că știu că Tu ești singurul

care mă poate salva de mine.

Fiecare clipă este o bătălie,

dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,

mă voi ridica.

Mă lupt cu mine însumi,

dar știu că Tu vei câștiga,

pentru că în mijlocul acestei lupte

voi învăța să fiu Eu,

doar prin Tine.

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.

Doamne,

mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.

Nu mai știu cine sunt,

nu mai știu cine am fost

și cum am ajuns să mă privesc

dintr-un loc străin.

Am fost o dată viu,

cu o lumină care ardea în suflet,

dar acum chipul meu se estompează

în aburul unui trecut prea îndepărtat.

Ți-am spus, Doamne, că Te caut,

dar nu știu nici cum să Te recunosc

într-un trup care nu mai îmi este al meu.

Pășesc printre umbre

și fiecare pas mă duce mai departe

de acea ființă care am fost cândva.

Chipul meu nu mă mai cunoaște.

Pielea mea își poartă amintirile

ca pe niște poveri de neîndepărtat.

Înăuntru nu mai am decât dorința

de a mă regăsi în Tine.

Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.

Ridică-mi chipul pierdut

și așază-l în fața Ta.

Dă-mi înapoi acea formă

care nu se va risipi niciodată

în uitare.

Eu nu am uitat de Tine,

dar am uitat cine sunt.

Împărtășește-mi, Doamne,

ceea ce nu mai știu.

Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,

Doamne al tăcerii înalte,

căci Te caut cu ochi omenești

și nu Te pot cuprinde.

Tu ești peste cuvânt, peste gând,

peste orice atingere.

Iar eu — o mână de lut

care se zbate să Te atingă.

Tot ce zidesc ca să Te ajung

se prăbușește în praf,

căci nu se urcă omul

la înălțimea Crucii prin mândrie.

Mi-e dor de Tine,

dar dorul meu e o rană,

nu o aripă.

Și plâng, Doamne,

căci în toată căutarea mea

n-am găsit decât urme,

niciodată pasul Tău.

Și totuși…

în deșertăciunea aceasta Te afli.

În golul meu locuiește taina Ta.

Când nu mai am ce să-Ți ofer,

Tu vii —

cu milă adâncă,

și mă ridici din zdrențele dorului meu.

Primește-mi căutarea,

nu ca pe un drum,

ci ca pe o rugă.

De ce nu Te pot cuprinde,

Doamne,

când Te caut cu toată ființa mea?

De ce mă simt mai gol în fiecare clipă

și mai aproape de Tine în același timp?

Întind mâinile spre cer

și simt doar vântul rece,

dar tot nu mă opresc.

Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,

nici o adâncire în care să nu mă afli.

Deșertăciune mi-i căutarea,

dar nu încetez să strig,

pentru că, poate, în această goană

voi învăța că Tu ești întru totul

în mijlocul dorului meu.

Copilărie, draga mea 

Te-aștept să vii la mine;

De ce-ai plecat așa devreme 

Fără să-mi spui 

Cuvânt de despărțire?

Te tot aștept și nu mai vii 

Mi-e dor, mi-e dor de anii tăi

Ce au trecut atât de repejor 

Fără să-mi lași

Un gând de dor.

Mai vino iar la mine înapoi 

Să văd frumoasa viață,

Ce eu la școală-ades plecam 

Voioasă...dis-de-dimineață.

1. Pornește cu Dumnezeu

Pornește cu Dumnezeu la drum,

Chiar dacă nu vezi depărtarea,

Căci Domnul luminează calea

Și binecuvântează cărarea.

Vor fi și munți, vor fi furtuni,

Vor fi și zile de încercare,

Dar cel ce merge cu credință

Găsește pace și scăpare.

Nu te opri când drumul doare,

Nu te întoarce înapoi,

Căci Dumnezeu merge cu tine

Prin ploaie, vânt și prin nevoi.

Și când vei ajunge pe culme,

Privind spre cerul luminos,

Vei înțelege că aventura

Te-a dus mai aproape de Hristos.

2. Dincolo de Munți, cu Hristos

Dincolo de munți și de zare,

Acolo unde cerul pare aproape,

Mă cheamă drumul înainte

Prin zile luminoase și prin noapte.

Cu Hristos nu mă tem de stâncă,

Nici de poteca cea grea,

Căci mâna Lui îmi este sprijin

Și pacea Lui e-n inima mea.

Urc muntele cu rugăciune,

Cu ochii îndreptați spre Cer,

Și fiecare pas mă învață

Să fiu mai bun și mai sincer.

Iar sus, în liniștea înaltă,

Când lumea pare că a tăcut,

Îi mulțumesc lui Dumnezeu

Pentru tot drumul străbătut.

3. Corabia Credinței

Am ridicat pânzele spre zare

Pe marea vieții zbuciumate,

Iar Hristos este Căpitanul

Ce mă conduce prin valuri înalte.

Când furtuna se ridică mare

Și cerul pare întunecat,

Nu-mi pierd nădejdea, căci Domnul

Nu lasă sufletul abandonat.

Prin valuri, ploi și vânt puternic,

Corabia merge înainte,

Căci ancora ei este credința

Și limanul ei este Cel Sfânt.

Și după noaptea cea mai grea,

Când soarele din nou răsare,

Îmi amintesc: Dumnezeu conduce

Și dincolo de orice mare.

4. Călătorul spre Cer

Sunt călător prin lumea aceasta,

Cu pași mărunți și suflet viu,

Nu caut doar bogății trecătoare,

Ci drumul către Dumnezeu.

În ranița mea port credința,

Iar rugăciunea îmi este pâine,

Iubirea îmi este comoară

Și nădejdea mă poartă spre mâine.

Prin văi și munți, prin zile grele,

Nu merg niciodată singur,

Căci Hristos îmi este aproape

Și mă ridică atunci când cad.

La capătul lungii călătorii,

Dincolo de timpul trecător,

Sper să aud chemarea sfântă

A Domnului Mântuitor.

5. Sabia Adevărului

Nu port o sabie pentru ură,

Nici pentru răzbunare sau război,

Ci sabia adevărului

Care biruiește răul din noi.

Când ispita îmi iese-n cale

Și frica încearcă să mă învingă,

Cuvântul lui Dumnezeu îmi este

Lumina care mă ridică.

Adevărata luptă a omului

Se poartă mai întâi în inimă,

Iar cel ce alege binele

Găsește pacea cea deplină.

Cu Hristos merg înainte,

Nu pentru a cuceri pământul,

Ci pentru a-mi păstra sufletul

Aproape de Dumnezeu și Cuvântul.

6. Harta lui Dumnezeu

Nu am o hartă cu toate drumurile,

Nici nu știu ce va fi mâine,

Dar Dumnezeu vede cărarea

Și mă conduce către bine.

Uneori drumul trece prin vale,

Alteori urcă spre înălțimi,

Dar fiecare zi îmi descoperă

Noi lecții și noi minuni.

Când nu mai știu încotro să merg,

Îmi ridic privirea către Cer,

Iar rugăciunea devine o stea

Care mă conduce prin mister.

Nu trebuie să văd tot drumul,

Este de-ajuns să fac un pas,

Căci Dumnezeu știe destinația

Și nu mă uită niciun ceas.

7. Prin Furtună cu Hristos

A venit furtuna peste mare,

Și valurile se ridicau spre cer,

Dar în mijlocul lor L-am chemat

Pe Hristos, sprijinul meu etern.

„Doamne, nu mă lăsa!”, am strigat,

Când frica îmi cuprindea inima,

Și-n tăcerea ce a urmat

Am simțit pacea și iubirea Sa.

Furtuna nu s-a risipit deodată,

Dar eu nu mai eram același om,

Căci învățasem că lângă Dumnezeu

Pot merge înainte pe orice drum.

8. Pasul Credinței

Cel mai greu este uneori

Să faci primul pas înainte,

Când drumul este necunoscut

Și inima nu se simte puternică.

Dar credința îmi șoptește încet:

„Nu te teme, mergi cu Dumnezeu!”,

Și fac un pas, apoi încă unul,

Cu nădejdea în sufletul meu.

Nu trebuie să alerg mereu,

Nici să ajung primul la capăt,

Ci să merg pe calea cea bună

Cu inima curată și cuget drept.

Și fiecare pas făcut cu credință

Devine o mică biruință,

Pe drumul care mă conduce

Spre pace și spre lumină.

9. Vânătorul de Răsărituri

Caut răsărituri pe vârfuri de munte,

Nu aur și palate de împărați,

Caut locuri unde sufletul

Își amintește că suntem frați.

Privesc lumina cum se ridică

Peste păduri și peste văi

Și-I mulțumesc lui Dumnezeu

Pentru această lume și pentru ai mei.

Fiecare răsărit îmi spune

Că viața este un dar ceresc,

Iar fiecare zi nouă mă cheamă

Să iubesc, să iert și să trăiesc.

10. Drumul către Împărăție

Nu este un drum de aur,

Nici o cale fără încercări,

Dar este drumul către viață,

Presărat cu lacrimi și cântări.

Pe el merg oameni care caută

Lumina Domnului Hristos,

Iar fiecare inimă smerită

Găsește un liman luminos.

Când drumul devine greu,

Privesc spre Crucea de pe deal

Și îmi amintesc că Mântuitorul

A biruit moartea și orice rău.

Merg înainte cu nădejdea

Că dincolo de timpul meu

Se află veșnica lumină

Și iubirea lui Dumnezeu.

11. Cheia Cerului

Am căutat cheia Cerului

Prin munți și prin ținuturi depărtate,

Dar am aflat că ea se ascunde

În inimi sincere și curate.

Nu aurul deschide porțile,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci iubirea, credința și mila

Care nu se sting și nu dispar.

Am pornit atunci într-o aventură

Mai mare decât orice drum:

Să-mi schimb inima zi de zi

Și să mă apropii de Dumnezeu.

12. Pădurea Încercărilor

Am intrat într-o pădure deasă,

Unde potecile păreau pierdute,

Și umbrele serii se lungeau

Printre ramuri necunoscute.

M-am temut, dar am spus o rugăciune

Și am mers înainte, încet,

Căci Dumnezeu nu părăsește

Pe cel ce-L caută cu suflet drept.

La capătul pădurii întunecate

Am văzut din nou lumina,

Și am înțeles că încercarea

Poate întări credința și inima.

13. Aripile Credinței

Nu am aripi ca îngerii,

Dar credința mă ridică sus,

Peste grijile și temerile lumii,

Către iubirea lui Iisus.

Când sufletul meu este obosit,

Rugăciunea îl face să zboare,

Și chiar dacă trupul rămâne pe pământ,

Inima caută depărtarea.

Cu aripile nevăzute ale speranței

Trec peste zilele grele,

Căci Dumnezeu pregătește lumină

Dincolo de toate umbrele.

14. Comoara din Inimă

Am căutat o comoară ascunsă

În cetăți și ținuturi străine,

Dar după drumuri lungi am aflat

Că adevărata comoară vine

Dintr-o inimă care iubește,

Dintr-un suflet care știe să ierte,

Din credința care rămâne vie

Chiar și când lumea pare să se certe.

Cea mai mare bogăție este

Să-L ai pe Dumnezeu aproape,

Căci aurul se pierde într-o zi,

Dar iubirea Lui nu poate.

15. Strigătul Libertății în Hristos

Nu sunt liber când fac orice,

Nici când urmez orice dorință,

Ci atunci când sufletul meu

Găsește în Dumnezeu credință.

Hristos mă cheamă la lumină,

Mă cheamă să las păcatul greu,

Și îmi dă puterea să merg înainte

Cu sufletul meu către Dumnezeu.

Aceasta este adevărata aventură:

Să aleg binele în fiecare zi,

Să înving frica și răutatea

Și prin iubire să pot trăi.

16. Cetatea Luminii

Departe, dincolo de munți,

Am zărit o cetate luminoasă,

Nu era zidită din piatră,

Ci din pace sfântă și iubire aleasă.

Am mers spre ea prin multe încercări,

Cu rugăciunea drept călăuză,

Și am înțeles că cetatea începe

În inima care se încrede și se călăuzește.

Căci acolo unde locuiește iubirea,

Acolo Dumnezeu este aproape,

Iar sufletul găsește o casă

Chiar și în cele mai lungi călătorii.

17. Muntele Rugăciunii

Urc muntele rugăciunii încet,

Cu fiecare cuvânt spus lui Dumnezeu,

Și las în urmă zgomotul lumii,

Ca să aud glasul sufletului meu.

Sus, unde liniștea este adâncă,

Îmi plec fruntea către pământ

Și simt că Dumnezeu este aproape

Prin harul Său cel sfânt.

Nu muntele este cel mai înalt,

Ci inima care învață să se smerească,

Și nu cărarea este cea mai grea,

Ci lupta de a iubi și a ierta.

18. Steaua Călăuzitoare

Când noaptea cade peste drum

Și nu mai văd nicio cărare,

O stea a credinței strălucește

Și-mi dă din nou putere și răbdare.

Acea stea îmi amintește

De lumina ce nu apune,

De Hristos, Care conduce

Sufletele prin lumea aceasta.

Merg după lumina Lui,

Chiar dacă nu văd tot drumul,

Căci o singură rază de speranță

Poate risipi întunericul.

19. Curajul Creștinului

Curajul nu înseamnă să nu ai frică,

Ci să nu te lași biruit de ea,

Să faci ceea ce este drept

Chiar când calea este grea.

Creștinul nu merge singur,

Căci Dumnezeu îi este sprijin,

Iar în momentele de slăbiciune

Rugăciunea îi devine liman.

Să fii curajos în bunătate,

Să fii puternic când ierți,

Căci uneori cea mai mare biruință

Este să iubești atunci când suferi.

20. Prin Valea Umbrelor

Prin valea umbrelor am trecut

Cu inima tremurând uneori,

Dar Dumnezeu a fost cu mine

Și m-a purtat prin încercări.

Nu toate drumurile sunt luminoase,

Nu toate zilele sunt ușoare,

Dar nicio noapte nu este veșnică

Pentru cel ce caută răsăritul.

La capătul văii am văzut lumina

Și am înțeles cu sufletul meu:

Nu eram singur în călătorie,

Mergeam împreună cu Dumnezeu.

21. Cavalerul Credinței

Nu poartă coroană de aur,

Nici armură strălucitoare,

Dar cavalerul credinței poartă

O inimă curată și iertătoare.

El luptă împotriva răului

Mai întâi în propriul său suflet,

Și nu caută slava lumii,

Ci să rămână aproape de Dumnezeu.

Când cade, se ridică iarăși,

Când greșește, își cere iertare,

Căci adevărata putere crește

În smerenie și în răbdare.

22. Oastea Luminii

Nu mergem cu ură în lume,

Nici nu căutăm răzbunare,

Ci purtăm lumina credinței

Și dorința de împăcare.

Arma noastră este iubirea,

Scutul nostru este credința,

Iar rugăciunea ne întărește

În fiecare încercare.

Să fim oastea luminii,

Nu pentru a cuceri pământul,

Ci pentru a aduce speranță

Prin fapte bune și prin cuvânt.

23. Corabia spre Liman

Marea este mare și drumul e lung,

Dar corabia mea nu se teme,

Căci Dumnezeu este farul

Care luminează prin vreme.

Valurile pot să se ridice,

Vântul poate să sufle tare,

Dar credința ține pânzele sus

Și nădejdea mă poartă peste mare.

Într-o zi voi vedea limanul,

După călătoria de pe pământ,

Și voi mulțumi pentru toate

Aventurile prin care am trecut.

24. Pelerinul

Sunt pelerin pe acest pământ,

Nu stăpân al zilelor mele,

Merg înainte cu Dumnezeu

Sub soare, ploaie și stele.

Fiecare om pe care-l întâlnesc

Poate fi un dar sau o lecție,

Iar fiecare zi îmi oferă

O nouă șansă spre îndreptare.

Nu mă grăbesc să cuceresc lumea,

Ci caut să-mi păstrez sufletul curat,

Căci cea mai mare aventură

Este să trăiești cu adevărat.

25. Dincolo de Furtună

Dincolo de furtună este liniște,

Dincolo de ploaie este soare,

Dincolo de fiecare lacrimă

Poate răsări o floare.

Nu renunța când norii vin,

Nu spune că totul s-a sfârșit,

Căci Dumnezeu poate transforma

O inimă rănită într-un suflet întărit.

Ține-te de credință și mergi,

Chiar când pașii sunt grei,

Căci după fiecare noapte

Dumnezeu pregătește o zi nouă.

26. Lumina de la Capătul Drumului

Am mers prin multe locuri,

Am trecut prin râuri și munți,

Dar lumina pe care o căutam

Era mai aproape decât am crezut.

Era în rugăciunea unei inimi sincere,

În mâna întinsă către un om,

În iertarea oferită celui ce greșește

Și în pacea primită de la Domnul.

Acum merg mai departe știind

Că lumina nu este doar la capăt,

Ci poate însoți fiecare pas

Atunci când mergi cu Dumnezeu.

27. Nu Te Opri

Nu te opri la primul munte,

Nu te opri la primul vânt,

Căci Dumnezeu poate deschide

O cale acolo unde nu este drum.

Ridică-te după fiecare cădere,

Privește înainte cu speranță,

Și amintește-ți că încercarea

Poate deveni o lecție pentru viață.

Mergi înainte, suflete,

Cu credința drept călăuză,

Căci fiecare zi este o aventură

Și fiecare pas poate fi o minune.

28. Hristos, Călăuza Mea

Când nu știu încotro să merg,

Îl chem pe Hristos în rugăciune,

Și pacea Lui îmi arată drumul

Prin lumea plină de minuni.

El nu promite o cale fără greutăți,

Dar promite să nu mă lase,

Și această nădejde îmi este putere

Atunci când sufletul meu obosește.

Cu Hristos, fiecare drum

Poate deveni o călătorie sfântă,

Căci orice pas făcut cu iubire

Aduce Cerul mai aproape de inimă.

29. Ultima Călătorie

Într-o zi, călătoria mea pe pământ

Va ajunge la un hotar necunoscut,

Dar credința îmi spune că drumul

Nu se termină, ci are un început.

Nu mă încred în puterea mea,

Ci în mila lui Dumnezeu,

Care cunoaște fiecare pas

Și fiecare dor al sufletului meu.

De aceea trăiesc fiecare zi

Ca pe un dar și o călătorie,

Cu nădejdea în Hristos

Și dorul după veșnicie.

30. Biruința Luminii

La capătul oricărei lupte

Nu vreau o coroană trecătoare,

Ci lumina care nu apune

Și pacea cea mântuitoare.

Am trecut prin munți și furtuni,

Prin zile de bucurie și suspin,

Dar Dumnezeu a fost cu mine

Și nu m-a lăsat niciodată străin.

Aventura vieții continuă

Cu fiecare răsărit primit,

Iar cea mai mare biruință este

Să rămâi credincios până la sfârșit.

Copacul visează să fie nor.
Dar pământul știe —
deja este.

A iubi viața, e-o veșnică luptă,

Cu arme trimise din iad și din rai,

Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,

Și totuși ai vrea aici ca să stai.

A iubi viața, e mângâiere de stele,

Gândul îți zboară prin locuri bizare,

Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,

Iar lacrima-ți piere uscată de soare.

A iubi viața, e neant și suspans,

Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,

Fii grațios și dansează acest dans,

Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,

Fă piruete alături de moarte-n balans,

Și plângi către zei să-ți dea un avans.

Toate sunt împletite în aceeași rețea,

Fiecare adiere e o șoaptă divină,

Nu mai căuta, ești deja, aici, în ea,

O rază singulară, într-o mare de lumină.

Ești o adiere de căldură, în propriul tău ger,

Pământul materialist, divizat de cer.

Legat de infinit, printr-un vis efemer,

Un strop de conștiință, pierdută în eter.

De ce să mă simt separat, pierdut în noapte,

În adâncul tăcerii, eu mă regăsesc.

Mă cheamă și mă îndrumă prin ale sale șoapte,

Precum un glas viu, Dumnezeiesc.

Norii, înnegriți, exteriorizându-se prin ploi.

Mă întreabă: De unde ai putea să vii?

Dacă nu din același loc, de unde provenim și noi?

De ce te simți diferit, ca și cum n-ai ști?

În fiecare strop de ploaie se ascunde un dor,

Un ecou al cerului prins în pământ.

Sunt tot, dar și umbra ce-alunecă-n zbor,

Un fir din etern, purtat mereu de vânt.

📅 21-04-2025

Când voi scăpa de lanțuri Doamne,

La mâini să nu mai simt cătușa,

Să cad ca frunza peste toamne,

Iar viața să-mi deschidă ușa?

Și stau plecat, cu părul ud,

Și rumeg frunzele de dud,

Mătasea-mi crește pe sub piele,

De teamă mă-nvelesc cu stele.

Și mult aș vrea să plec, să zbor,

Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,

Spre-un iad lăuntric tot cobor,

Cărând dezamăgiri în spate.

Când voi scăpa de juguri Doamne,

Să nu mai trag ca boul de pripas?

Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,

Căci numai cerul mi-a rămas.

Îmi croncăne un corb la geam,

Crezând că-i moartea, am deschis,

Însă eram eu, și-n cioc țineam,

Coșciugul meu cu semnul interzis.

Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,

De firea mea umană și de viață,

Să fiu un fulg ori picătura ploii,

Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.