Pahar plin și suflet gol

Pe masă stă paharul cu un vin de rubin,

O licărire caldă sub lampa de aramă,

Privesc cum viața pare un ceas atât de plin,

Dar înăuntru-mi crește o rece și adâncă teamă.

 

E multă lume-n juru-mi, e zgomot și e râs,

Se-nchină cupe pline în cinstea unui an,

Dar sufletul meu singur e ca un vechi pământ închis,

Un stâlp de sare-n beznă pe-un pustiit ocean.

 

Mă-mbăt cu stropul ăsta ce arde-n gât și-n piept,

Să uit că-n golul ăsta nu-i nimeni și nu-i nou,

Că nu mai știu pe unde e drumul care-i drept,

Și tot ce cat în zare e-un simplu și trist ecou.

 

Paharul e cu vârf, dar inima e scrum,

O umbră ce se-alină pe-un scaun părăsit,

Și nu știu unde duce al meu singuratic drum,

Și nici de ce-am atâta tăcere de iubit.

 

Rămân așa, la masă, cu ochiul spre pahar,

Pândind cum se scufundă lumina în apus,

Un suflet gol ce-ncearcă să-și bea din nou un dar,

Și-o sete ce rămâne... pe veci de neajuns.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Vladislav Varzari poezii.online Pahar plin și suflet gol

Data postării: 17 noiembrie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 37

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Visul II

Siguranța

Mă aflam cu Ana pe o alee lungă, mărginită pe ambele părți de construcții vechi, dărâmate. În locul clădirilor de altădată rămăseseră doar grămezi mari de piatră, moloz și ziduri prăbușite. Pășeam alături de ea pe drumul prăfuit. Eram amândoi îmbrăcați simplu, în haine obișnuite, și ne îndreptam spre un teren din apropiere unde urma să ne jucăm, un loc unde eram doar noi doi.

În timp ce mergeam pe lângă ruine, Ana s-a întors ușor spre mine și m-a întrebat ce planuri am. I-am răspuns direct, fără să stau pe gânduri, că nu am niciun plan și că tot ce îmi doresc este să fiu cu ea. Auzind aceste cuvinte, vocea ei a căpătat un ton cald, trădând o stare de bucurie pură, chiar dacă, oricât încercam să privesc spre ea, chipul îi rămânea complet nedefinit și imposibil de distins.

Deodată, liniștea aleii a fost întreruptă. Din neștiut a apărut în mare viteză un autoturism Sedan, un model Citroën cu o caroserie ce semăna izbitor cu un Renault Talisman. Fără să frâneze, mașina s-a izbit violent direct într-un zid masiv de beton de la marginea drumului. Am rămas amândoi pe loc câteva secunde, fără să reacționăm. În urma impactului, caroseria Citroënului nu s-a boțit absolut deloc, rămânând intactă, în timp ce zidul de beton s-a crăpat adânc pe toată suprafața lui.

Ușa mașinii s-a deschis și din ea a coborât un bărbat. La fel ca în cazul Anei, trăsăturile feței lui erau complet încețoșate, ascunse privirii. S-a îndreptat spre noi și ne-a strigat să urcăm de urgență în autoturism. Nu înțelegeam despre ce pericol sau urgență era vorba, însă am ascultat îndemnul și am urcat amândoi pe banchetă.

În secunda în care ușile s-au închis, realitatea din jur s-a dizolvat. Ne-am teleportat instantaneu într-un alt spațiu, un teritoriu ciudat ce semăna cu o groapă uriașă de excavare. Locul era copleșit de o cantitate imensă de obiecte împrăștiate peste tot: mormane de cărți, haine strânse în mănunchiuri, componente electronice, periferice de calculator și tot felul de alte echipamente abandonate.

În mijlocul acestui relief straniu a apărut o altă figură feminină. Era o fată vizibil mai mare decât noi, lucru evident atât după înălțime și conformația fizică, cât și după vocea mai matură. Cu toate acestea, chipul ei rămânea la fel de ascuns ca al celorlalți. Fata s-a apropiat de bărbat și a început să discute cu el.

Noi doi stăteam mai departe, la distanță, rămânând complet tăcuți și privind în jur. Zgomotul de fundal și depărtarea făceau ca dialogul lor să fie greu de urmărit, însă o singură frază a ajuns clară și limpede până la noi: fata îl întreba despre starea noastră, iar bărbatul i-a confirmat că transportul s-a efectuat în deplină siguranță și că noi doi suntem în siguranță acolo.

Mai mult...

Ochii lumii interlope

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

 

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

 

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

 

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Mai mult...

Linia de sub ușă

 

Depresia nu urlă mereu.
Uneori stă nemișcată
în mijlocul camerei
și face fiecare lucru simplu
să pară un munte fără potecă.

Îți spune: „Așa va fi mereu.”
Minte cu vocea ta.
Îți ia numele de pe buze,
îți vopsește diminețile în cenușiu
și numește cenușa — adevăr.

Nu ești slab
pentru că te-a doborât.
Nici vinovat că nu poți vedea
ieșirea pe care alții o arată
cu degetul, de la distanță.

Uneori primul pas
nu e o victorie.
E să spui cuiva: „Nu pot singur.”
Să lași adevărul să iasă
fără să-l îmbraci frumos.

Apoi poate vine un om.
Nu cu răspunsuri de aur,
ci cu timp, cu răbdare,
cu un scaun tras lângă tine
când lumea dinăuntru se prăbușește.

Și poate vine ajutor —
nu ca o lumină care șterge tot,
ci ca o mână pe clanță,
o zi dusă până la capăt,
un pas mic împotriva vocii
care spune că nu mai există pași.

Nu trebuie să crezi astăzi
că totul se va face bine.
Ajunge să nu iei minciuna durerii
drept verdict.

Ușa nu se deschide dintr-odată.
Dar se deschide.
Iar până atunci,
lasă pe cineva să stea cu tine
de partea aceasta a nopții.

Mai mult...

Puntea de gheață

Dacă lumea-ntreagă s-ar face o piatră

Și prietenii vechi m-ar vinde pe-un ban,

Aș strânge tăcerea cu gheara pe vatră

Și n-aș mai privi spre-al tău orizont an de an.

 

Dacă drumul spre tine s-ar face o ură

Și pasul meu singur s-ar pierde-n pustiu,

Aș merge pe cioburi cu-o aspră cusură

Să uit că-n trecut te-am iubit pe deplin și pe viu.

 

Chiar dacă iubirea s-a stins ca o febră

Și scrumul ne umple amarul din gând,

Eu știu că tăcerea nu e o lașitate,

Ci poarta prin care te las uitând.

 

Voi ști că tu ești doar o pagină arsă,

O haină pe care o lași la hotar,

O umbră ce trece pe o stradă lăsată

În care n-am fost și nici n-o să apar.

 

Și chiar de-ar fi cerul să cadă în țăndări

Și vântul să smulgă din temelii 

Tot ce-am construit prin atâtea ocoluri,

Eu rup orice punte din vechiul tău chin.

 

Voi ști că de-acum ești doar o tăcere,

Un nume străin ce-l pronunț rar sau deloc,

Iar eu, prin mormanele vechi de durere,

Mă-ntorc la-nceputuri... și singur mă scot.

Mai mult...

Visul VI

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Mai mult...

De ce scriu?

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

 

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

 

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

 

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

 

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

 

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

 

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Soarta

 

Ne poartă viața între două legi:

A pulberii ce-și cere dreptul ei, 

Și-a palmelor ce vor a strânge, 

Lumina care vine dinspre zei.

 

Dar între cerul palmelor și lut, 

Țâșnește inima ca o fântână,

Din care setea lumii a băut, 

Și-a tulburat tăcerea ei bătrână.

 

De-atunci, pământul se răsfrânge,

Împrăștiind în aer răni și suferinți, 

Și tot ce ne-nconjoară parcă plânge, 

Iar noi scrâșnim umili din dinți. 

 

Căci omul poartă-n sânge două mări:

Una de lut, cu valuri grele, oarbe,

Și alta de lumină și chemări, 

În care sufletul încet se-absoarbe. 

 

De-aceea mâinile în sus se-nalță,

Ca două aripi frânte de povară,

Iar pașii, încărcați de crunta viață,

Se-ntorc mereu la rana lor primară. 

 

Mai mult...

Despre tine

Vorbele sunt goale...

Umbre zburătoare!

Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?

Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,

Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?

Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!

Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,

Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,

Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..

Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!

Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,

Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,

Niciodată putând a vorbi despre tine!

(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Mai mult...

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

 

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

 

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

 

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

 

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

 

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Mai mult...

Țărm și nisip

 

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

 

Stavilopozii m-apasă întruna pe pleoape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

 

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

 

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Mai mult...

Fii bucuros de-a ta trăire...

 

Nu cere viață neschimbată,

Și nici iubirea ce s-a frânt,

Acestea vin numai odată,

Și doar o clipă pe pământ.

 

Dar cât durează, strânge-n suflet,

Tot freamătul și-al ei parfum,

Căci amintirea ei te-ndeamnă,

Să fii și tu, cândva, un drum.

 

Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,

Ce se topesc ori ard într-un oftat,

Mai bine-i focul să te piară,

Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.

 

Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?

Ce-i dorul, dacă-i jurământ?

Sunt visuri ce nu pot rămâne,

Ci trec, ca umbra, pe pământ.

 

Deci nu te-nchide-n amăgire,

Nici nu-ntreba de ce s-a dus,

Fii bucuros de-a ta trăire,

Căci totu-i răsărit și apus.

Mai mult...

Cântec alb

 

Se-așterne ninsoarea, albă tăcere,

Ca un văl peste inima frântă,

Iubirea, pasăre oarbă, aduce durere,

Cu aripa ei rece și lungă.

 

Sub cerul albit, iarba dispare,

Într-o umbră albastră dar vie,

Iubita îmi cântă o doină de jale,

Ținând în privire o iarnă târzie.

 

Între noi stă zăpada, zid alb de uitare,

Cu lespezi de gheață și teamă,

Iar pașii mei ard sub omătul cel mare,

Ca jarul ascuns sub o rană.

 

Curge liniștea albă prin aerul rar,

Ca un amurg prelins din azur,

Fulgi de zăpadă cad funerar,

Iarna îmi sapă mormânt împrejur.

 

De sub pleoapele albe, ea nu mă vede,

Dar în tot ce e alb știe că sunt,

Cântul de jale spre cer se repede,

Și-n loc de zăpadă vezi lacrimi căzând.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍