Ceaiul de la ora cinci și absența ta

Ne amăgim adesea că timpul stă în loc și că mama va fi mereu acolo, în pragul casei, așteptându-ne cu brațele deschise. Dar viața se scurge tăcută, iar într-o zi ne trezim în fața unei tăceri de nepătruns.

Va veni un timp când nu vom mai gusta din mâncarea ei făcută cu atâta drag, nu-i vom mai auzi poveștile și nu ne va mai certa nimeni atunci când greșim — o certare care ascundea, de fapt, doar dorința de a ne proteja. Nu va mai fi nimeni să ne aline sufletul când suntem necăjiți și să ne șteargă tăcut lacrimile. Fără ea, casa devine goală, iar în inima noastră se cască cel mai adânc și mai dureros gol, un loc pe care nimic din această lume nu-l mai poate umple.

Religiile și credințele vor rămâne mult timp pe pământ, dar mama este una singură și prezența ei este trecătoare. De aceea, grija ei, dorul și tăcerea cu care veghează asupra noastră sunt mai presus de orice. În fiecare lacrimă pe care o varsă pe ascuns pentru noi se ascunde o iubire curată și necondiționată — al mamei plânset sfânt.

Găsit-am într-un sertar acoperit de praf

O poză veche, cu colțurile roase:

Tata la douzeci de ani, curat,

Cu privirea blândă și sfioasă.

Zâmbește simplu către aparat,

Purta o cămașă ce-i stătea bine,

Cu gulerul drept și deșelat,

În care timpul parcă se ține.

Pe fundal se vede doar un gard

Și un colț de casă înnoită,

Unde florile-n lumină ard

Și lumina tace adâncită.

Se simte-n poză un aer cald,

O grijă nevăzută, tainică, tăcută,

Cu o mână încet stătea pe gard

Și o vorbă bună ce din umbră cântă.

Privesc la el și înțeleg ușor

Că bucuria din ochii săi senini

Nu era doar un vis rătăcitor,

Ci rostul unei vieți fără de spini.

Și-l văd așa cum a fost mereu,

Cu fruntea senină, cu pasul domol,

Purtând în tăcere drumul greu,

Dar lăsând în urmă pasul plin, nu unul gol.

Iertarea

Pădurea era cufundată în liniștea adâncă a miezului nopții. Un strat gros de zăpadă acoperea totul în jur, iar lumina rece a lunii se reflecta în fiecare fulg înghețat. Nu se auzea nici vântul, nici glasul vreunei păsări. Doar o liniște absolută, aproape nepământească.

Stăteam desculț în zăpadă, dar nu simțeam frigul. Eram în genunchi, cu privirea plecată asupra trandafirului de un roșu închis — Prințul Negru. Floarea era aproape neagră, însă pe petalele ei purta mici stropi roșii care străluceau straniu în lumina lunii. Erau picăturile de sânge din degetul meu arătător, căzând una câte una: un strop pe o petală, altul pe o frunză.

Stăteam aplecat deasupra lui, încremenit.

Atunci, din adâncul întunericului, s-a auzit un râs. Un râs lin și familiar, pe care l-aș fi recunoscut oriunde.

Ana.

M-am ridicat instinctiv în picioare. În clipa aceea am observat un detaliu neașteptat: nu mai eram desculț. Purtam încălțăminte rezistentă, de parcă drumul pe care urma să-l fac cerea să fiu pregătit pentru o călătorie lungă.

— Ana! am strigat.

Râsul s-a auzit din spatele unui copac din apropiere. Am alergat într-acolo. Când am ajuns lângă trunchiul gros, nu era nimeni. Din depărtare, sunetul s-a auzit din nou. Am alergat iar. Și iar. De fiecare dată, vocea venea din altă direcție.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, pădurea din jur se schimba într-un ritm amețitor: iarna devenea vară, vara se transforma în toamnă, iar toamna se întorcea din nou în iarnă. Nu exista un început și nici un sfârșit — doar un cerc nesfârșit al timpului. Copacii își schimbau frunzișul în câteva clipe, iar zăpada se topea și îngheța la loc înainte ca vreo picătură să atingă pământul.

Am continuat să alerg până când pădurea s-a sfârșit brusc. În fața mea s-a profilat din nou orașul. Casele arătau straniu: întregi și noi pe o parte, crăpate și în ruină pe cealaltă, ca și cum două lumi paralele ar fi fost legate forțat într-una singură.

Am mers înainte pe aleile cunoscute până ce am ajuns în parc. Scrânciobul vechi se legăna încet sub lumina lunii, dar era complet gol.

— Ana... am șoptit.

Niciun răspuns.

Am închis ochii pentru o secundă. Când i-am deschis din nou, parcul dispăruse. Mă aflam din nou în pădure. De data aceasta însă, nu am mai alergat.

În fața mea, la doar câțiva pași, stătea Ana. Ca de obicei, chipul îi rămânea imposibil de văzut, învăluit într-o umbră caldă. Dar nu mai fugea. Nu mai râdea din depărtare. Stătea pe loc, nemișcată.

Am făcut un pas spre ea. Ea a făcut un pas spre mine. Între noi nu mai exista nicio urmă de frică, de incertitudine sau de supărare. Doar o liniște profundă.

— M-ai căutat?, a întrebat ea încet.

— Tot timpul, i-am răspuns, cu o voce care abia se auzea în noapte.

Ana a lăsat privirea în jos pentru o clipă.

— Știam.

A ridicat încet mâna și mi-a întins trandafirul Prințul Negru — aceeași floare pe care încercasem să o ating la începutul nopții. I-am luat tulpina: floarea era caldă, iar petalele ei catifelate refuzau să înghețe sub gerul din jur.

— De ce mie?, am întrebat-o.

Pentru prima dată, în vocea ei nu se mai simțea nicio urmă de tristețe:

— Pentru că iertarea nu înseamnă să uiți. Înseamnă să alegi să mergi mai departe.

În clipa aceea, un vânt blând a început să bată printre copaci. Pentru prima dată de la începutul viselor, anotimpurile au încetat să se mai schimbe. Pădurea a rămas încremenită așa cum era: senină, stabilă și liniștită.

Undeva, în adâncul întunericului, s-a auzit din nou urletul lupului alb. De data aceasta nu mai părea un avertisment sau un urlet de luptă; sunetul răsuna blând, ca o gardă ce veghează drumul ce urmează. Din depărtare, urletul a început treptat să se apropie, până când fiara s-a materializat în spatele meu.

Ana m-a privit pentru ultima dată și mi-a spus:

— Vlad, mă bucur că ți-ai găsit calea, că ți-ai găsit iertarea singur. Nu mai trebuie să fugi după mine, după o iluzie creată de tine. Tot ceea ce este aici a fost complet creat de mintea ta, de emoțiile tale... Dar acum nu mai trebuie să alergi. Mergi pe calea cea dreaptă și crezi.

Lupul alb, ajuns chiar în spatele meu, și-a ridicat capul și a scos un urlet scurt. O rafală puternică de vânt a măturat poiana, iar în clipa următoare Ana a dispărut definitiv. În locul ei nu a mai rămas nimic, doar trandafirul roșu-închis pe care îl țineam strâns în mână.

Lupul alb a rămas lângă mine. S-a apropiat tăcut și s-a întins pe labele din față, privind spre mine cu ochii lui albștri ca de cristal.

Am îngenuncheat lângă el, am luat trandafirul Prințul Negru și l-am așezat ușor pe zăpadă, chiar lângă labele fiarei, pregătit să pășesc mai departe.

Nu port coroană de lumini cerești,

Nici aripi mari de aur și de soare,

Sunt doar o umbră-n drumul ce-l croiești,

Un înger stins ce n-are zbor în cale.

Aripile mi le-am ars de mult în vânt,

Când am ales să cad și să cobor,

Să merg cu voi, aici, pe acest pământ,

Și să-mi ascund în piept un vechi fior de dor.

Mă uitați des când drumul vi-e curat,

Și mă strigați doar când vă doare spatele,

Dar eu rămân același, neplecat,

Chiar dacă-n cale mi-au căzut păcatele.

Am ochiul treaz în noaptea voastră grea,

Păzesc tăceri ce nu mai au cuvinte,

Și port în palme-o lacrimă de stea

Pentru tot ce-a fost... și nu mai minte.

Nu-mi plângeți mila, nu cer iertare sus,

Mi-am dat veșmântul alb pe voi și pe pământ,

Și duc în spate tot ce mi s-a pus,

Un înger căzut... bătut de vânt.

În cercul veșnic al aceleiași tăceri,
Unde lumina doarme lângă umbră,
Se-nnoiește-n fiecare zi tăcutul mâine
Din pulberea curată de lut și scrum.

Un punct de zi în miezul cel de noapte,
Și-un strop de negru în albul pur,
Pășim prin viață legați de aceleași șoapte
Într-un hotar ce nu are niciun zid.

Nu-i fericire fără stropul ei de plâns,
Nici stâncă tare fără un pic de râset ,
Suntem un foc ce-abia acum s-a aprins
Și-un strop de apă curs din început.

Se-ngână-n noi neantul cu văpaia,
Iubirea caldă cu un frig de gând,
Căci tot ce piere își găsește calea
Și se re-ntoarce-n univers arzând.

Așa ne zbatem, strânși în aceeași roată,
Căutând echilibrul pe un fir subțire,
Unde tăcerea luminează-n noapte toată
Și moartea însăși naște o iubire.

Mamă, încă te aud prin liniștea din casă,

Ca o rugă aprinsă rămasă după masă,

Ca pașii tăi ușori prin nopțile târzii,

Când oboseai în taină, dar tot știai să fii.

Ai strâns în palme griji pe care nu le-am știut,

Ai plâns pe ascuns când eu am fost pierdut,

Iar dragostea ta, tăcută și adâncă,

Mi-a fost și cer, și drum, și inimă, și stâncă.

Mamă, dacă timpul s-ar opri măcar puțin,

Ți-aș spune cât regret că uneori devin

Prea rece cu iubirea ce mi-ai dat-o zi de zi,

Crezând că vei rămâne mereu aici… să știi.

Tu ai făcut lumină chiar și în furtună,

Ai pus speranță-n mine când lumea era nebună,

Și-ai transformat durerea în putere și curaj,

Ca eu să nu mă pierd în al vieții lung miraj.

Iar dacă într-o zi voi rătăci prin lume,

Voi căuta în suflet glasul tău pe nume,

Căci nimeni nu va ști vreodată să iubească așa

Cum știe, fără margini, inimioara ta.

Mamă, încă nu ți-am spus destul, cred eu,

Că primul meu refugiu a fost sufletul tău,

Și chiar de anii trec ca ploaia peste flori,

În inima mea vei fi lumina de sub nori.

Toată viața s-a strigat la mine.

Am trăit sub un cer care nu vorbea,

ci striga.

Cuvintele veneau spre mine ca niște uși trântite,

ca niște porunci fără odihnă.

Între pereții zilei s-au izbit mereu sunete ascuțite.

Am crescut într-o lumină care nu mângâia,

ci interoga.

Vorbele cădeau peste mine ca niște insulte,

ca niște pietre aruncate în ape tulburi.

Toată viața s-a strigat la mine.

Strigătul a fost alfabetul meu timpuriu,

urletul — clopotul care mă chema la trezire,

la teamă,

la apărare.

Am învățat să respir scurt,

să răspund înainte de a fi întrebat,

să-mi strâng inima ca pe un animal speriat.

Și în zgomotul acesta continuu

am început să cred

că liniștea este doar o legendă spusă copiilor.

Dar uneori, noaptea,

când orașul își lasă armele jos

și ferestrele nu mai tremură,

simt cum în piept se deschide un loc

neatins de țipăt.

Acolo nu e judecată,

nu e grabă,

nu e poruncă.

E doar o așteptare blândă,

ca o mână care nu apasă,

ci rămâne.

Și atunci înțeleg,

că n-am tânjit nici după tăcere deplină,

nici după izbăvire zgomotoasă,

ci după un sunet

care să nu mă strivească…o șoaptă.

Mi-e dor de o șoaptă!

Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...

E fior ascuns în tine,
Nu-l aștepți, dar el tot vine;
Vine-n dar la fiecare,
Și la fel, în dar, dispare.

Pe-un surâs, pe-o vorbă bună,
Pe un cântec despre lună;
Pe-un miros de primăvară,
Din orice poate s-apară.

O vibrație născută,
Dintr-o lume nevăzută,
Curge-n suflet, și-l inundă,
Izvor cald, cu Viață Sfântă.

Când apare, când dispare,
Și când vine parcă-i bine,
Și tu vrei cu disperare
Să rămână mult la tine;

Îns-aproape din senin,
Se topește ca o boare,
Rămânând în loc venin,
Până data viitoare.

XYZ e un truc de magie.

(Cincizecilasuta truc, cincizecilasuta magie

Banal

De egal

Ca in aritmetica din copilarie)

Daca mai crezi in magie reala

Trucul iti pare doar o pacaleala

Daca vrei pur si simplu magie

Trucul e maiestrie.

Si forta

Si torta.

Aritmetica din copilarie e pana la urma gresita

Dupa ce cresti

Ca sa supravietuiesti

Mereu va fi mai mare jumatatea cea fericita.

Si cand iti muti viata-n batista

Multumesti trucului ca exista.

Îmi ard în piept cuvinte grele,

Pe care nu le pot rosti,

Și mă prefac că râd de ele,

Că poate așa v-oi amuți.

Ca și cămilele port în cocoașă,

Sudalme de barbari și anateme,

Iar vorba rea mi-o tai din fașă,

Ca să nu scap spre cer blesteme.

Mai prind din zbor câte o vorbă,

Și-o port, că nu mi-e dat s-o spun,

Și fac din semn și alfabet o ciorbă,

S-o dau la muți ca hrană pentru drum.

Îmi țin în palme liniștea aprinsă,

Ca pe un soare fără raze-n jur,

Și-n mine crește, mută și întinsă,

O limbă veche, fără de cusur.

Mă plimb vorbind ades fără cuvinte,

Cu pași purtați prin adieri de vânt,

Și fiecare gând ce-mi vine-n minte,

Îl izolez, să nu purceadă în cuvânt.

Și strâng în mine oasele vorbirii,

Le-așez sub limbă, ca-n morminte,

Să nu mai vină versul amintirii,

Să-mi ceară iarăși trupul de cuvinte.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.