Reformare
Ne-am conectat cu alte simţuri,
Rupându-ne treptat de adevăr,
Dansăm lasciv pe alte ritmuri,
Mergând spre ţintă în răspăr.
Purtăm pe umeri lungi sicrie,
Cu nefilimi de prin geneză,
Călugări lângă noi încep să scrie,
Ecleziaste fără diateză.
Icoane vechi plâng în biserici,
Iar preoţi cântă fără de habar,
I-o luptă mare între clerici,
Asemenea păcatului originar.
Se strâmbă crucile de pe morminte,
La fel şi cele de la gâtul lor,
Scripturile rămân fără cuvinte,
Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.
Pământu’ încet se împământeşte,
Şi pomul vieţii prinde ram,
Din duhuri şi lumini celeste,
Se plămădeşte iar un nou Adam.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 608
Poezii din aceiaşi categorie
Un ultim pahar
Îmi doresc atât de mult, singură să fiu pentru o vreme
Să nu fiu întrebată cum sunt și ce mai fac
Cumva am primit lecții, acum doar
îmi fac teme...
Și tot ce azi imi mai doresc este să tac...
Doresc atât de mult, să mă ascund de toate pentr-o vreme
Vreau liniștea să o găsesc să-mi bată la ferești,
C-am obosit s-alerg printre iluzii când doar înfrunt orgolii omenești!
Oricum n-o să-ntelegeți nicicum durerea
mea
Și nici subiect de râs nu imi doresc a fi
E-o luptă ce o duc cu mine și chiar de este grea
Singură vreau să îmi duc războiul in aceste bătălii.
Și nu-mi doresc mai mult, decât sa fiu lăsată să sufăr în tăcere
O să-mi revin, dar azi, tristețea și dorul mi-au zâmbit
Și pentru că e greu, posibil că va mai dura o vreme
Și-atunci poate o să-nțelegeți...ce-a fost e
c-am iubit!...
Te rog cu mine stai!
Ești bucuria vieții mele
și floarea lunii mai,
La tine-mi este fericirea
te rog cu mine stai
Te-am întâlnit în zi de toamnă
în grupul de studenți
Dădeam cu toții consultații
L-ai noștri pacienți
Privirea mi-a căzut pe tine
iar tu m-ai evitat,
Apoi m-ai prins de mână
când pacientul a lătrat
Rapid te-am strâns în brațe
simțind cum tremurai,
Și pentru un minut am fost
nu pământean și-n rai
Îmi amintesc cum te-ai scuzat
fiind în brațele mele,
Și cum privind spre animale
mi-ai zis că ai frică de ele
Cu fața foarte îmbujorată
te-ai depărtat de mine,
Și am văzut pe chipul tău
că ți-i puțin rușine
Atunci am îndrăznit să-ți cer
să vii la o plimbare,
Ai dat afirmativ din cap
în semn de aprobare
A doua zi eram doar noi
în parc pe o cărare,
Am stat pe banca de sub tei
și i-am furat o sărutare
Povestea noastră de iubire
aici a început,
Și-n anul cinci de facultate
eu mâna i-am cerut
......................................
Acum după o viață împreună
cu fata mea aleasă,
Sunt fericit și împlinit
că am iubirea-n casă!
,, Uită nostalgia" în engleză
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
The tear of the snow through the snowdrops
Always has its logic
It's an echo of the winter that is gone
That doesn't wake a lost dream anymore...
Forget the nostalgia
Don't shed any tear!
Always sing
Your spring!
Forget the nostalgia
Of the time that's gone
Sing the joy
That we've met...
An old love leaves memories
But even ways that are open for new loves
The sun appears sometimes smiling...
Forget the nostalgia
Don't talk about it
And from your blue eyes
Just wipe that tear away...
Forget the nostalgia
That's a past subject
Sing the joy
That we met...
Forget the nostalgia
Don't shed any tear!
Always sing
Your spring!
Forget the nostalgia
Don't talk about it
And from your blue eyes
Just wipe that tear away...
And from your blue eyes
Just wipe that tear away...
Forget the nostalgia
Don't shed any tear!
Always sing
Your spring!
Forget the nostalgia
Of the time that's gone
Sing the joy
That we've met...
Forget the nostalgia!
A sufletului floare
Cea mai frumoasă floare din suflete răsare
Pictează-n nopți culoare, prin vise alergând
Lumină sclipitoare, în ochi aprinde soare
De ce-i strivită oare nu știu să mai răspund
O tristă încântare această rară floare
Tratată cu uitare degeaba-i pe pământ
Crescând fără hotare Nu-mă-uita e-o floare
Se-nchide fără soare lipsită de-un cuvânt
Ce lume-ntortochiată de dragoste speriată
Preferă om de piatră iubirea măsurând
De teamă că-i de plată bătăi de inimi rată
O smulge și-o îngroapă, pe suflete călcând
Tu floare-abandonată de lacrimă udată
Primind apă sărată te-apleci către pământ
Respinsă și-aruncată în gând te-ascunzi uitată
Plângând ajungi uscată, o floare așteptând
Răsari de poți vre-o dată pe-o inimă de piatră
Sfidând natura toată, cutumele-nfruntând
Iubire-adevărată născută fără pată
O floare minunată desculță-n om umblând
Un trandafir roșu
Un trandafir roșu
În mâinile tale
Pe care-aș vrea să le sărut
Simt urmele făcute de petale
De-un trandafir ce tu mi-ai dăruit
Și cine ar putea cuprinde
Al tău veșmânt plin de iubire
Eu aș putea da o-ncercare
Inima mea să o deschid cu-o floare
Cuvinte scrise în culoare
Iubire și pasiune
Rămân pe veci în sufletul nostru
Dăruind un trandafir roșu!
Cristina Vesa
Poate...
Poate nu-s perfecțiune-ntruchipată,
Dar nici prin limitrofi nu mă găsești,
Mereu voi fi limita necondiționată
Ce n-are capăt în care-s te oprești.
În orice colț n-aș mai căta,
În orice colț n-aș mai privi,
Poate acolo m-ai aștepta
Sperând că te-aș găsi.
Chiar dacă te-am văzut acum o clipă,
Chiar de știu sau nu când te-oi vedea
Gândurile stau și-mi tot furnică -
Poate acuș... din nou te-aș revedea...
Poate avem aceleași visuri
Ș-așteptăm să se împlinească,
Le-am privi după abisuri
Când privim peste fereastră.
Poate atunci ne-am întâlni,
Ne-am întâlni încă o dată,
Sentimentul iar l-am defini
Cu acea frază temperată...
13.09.24
Un ultim pahar
Îmi doresc atât de mult, singură să fiu pentru o vreme
Să nu fiu întrebată cum sunt și ce mai fac
Cumva am primit lecții, acum doar
îmi fac teme...
Și tot ce azi imi mai doresc este să tac...
Doresc atât de mult, să mă ascund de toate pentr-o vreme
Vreau liniștea să o găsesc să-mi bată la ferești,
C-am obosit s-alerg printre iluzii când doar înfrunt orgolii omenești!
Oricum n-o să-ntelegeți nicicum durerea
mea
Și nici subiect de râs nu imi doresc a fi
E-o luptă ce o duc cu mine și chiar de este grea
Singură vreau să îmi duc războiul in aceste bătălii.
Și nu-mi doresc mai mult, decât sa fiu lăsată să sufăr în tăcere
O să-mi revin, dar azi, tristețea și dorul mi-au zâmbit
Și pentru că e greu, posibil că va mai dura o vreme
Și-atunci poate o să-nțelegeți...ce-a fost e
c-am iubit!...
Te rog cu mine stai!
Ești bucuria vieții mele
și floarea lunii mai,
La tine-mi este fericirea
te rog cu mine stai
Te-am întâlnit în zi de toamnă
în grupul de studenți
Dădeam cu toții consultații
L-ai noștri pacienți
Privirea mi-a căzut pe tine
iar tu m-ai evitat,
Apoi m-ai prins de mână
când pacientul a lătrat
Rapid te-am strâns în brațe
simțind cum tremurai,
Și pentru un minut am fost
nu pământean și-n rai
Îmi amintesc cum te-ai scuzat
fiind în brațele mele,
Și cum privind spre animale
mi-ai zis că ai frică de ele
Cu fața foarte îmbujorată
te-ai depărtat de mine,
Și am văzut pe chipul tău
că ți-i puțin rușine
Atunci am îndrăznit să-ți cer
să vii la o plimbare,
Ai dat afirmativ din cap
în semn de aprobare
A doua zi eram doar noi
în parc pe o cărare,
Am stat pe banca de sub tei
și i-am furat o sărutare
Povestea noastră de iubire
aici a început,
Și-n anul cinci de facultate
eu mâna i-am cerut
......................................
Acum după o viață împreună
cu fata mea aleasă,
Sunt fericit și împlinit
că am iubirea-n casă!
,, Uită nostalgia" în engleză
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
The tear of the snow through the snowdrops
Always has its logic
It's an echo of the winter that is gone
That doesn't wake a lost dream anymore...
Forget the nostalgia
Don't shed any tear!
Always sing
Your spring!
Forget the nostalgia
Of the time that's gone
Sing the joy
That we've met...
An old love leaves memories
But even ways that are open for new loves
The sun appears sometimes smiling...
Forget the nostalgia
Don't talk about it
And from your blue eyes
Just wipe that tear away...
Forget the nostalgia
That's a past subject
Sing the joy
That we met...
Forget the nostalgia
Don't shed any tear!
Always sing
Your spring!
Forget the nostalgia
Don't talk about it
And from your blue eyes
Just wipe that tear away...
And from your blue eyes
Just wipe that tear away...
Forget the nostalgia
Don't shed any tear!
Always sing
Your spring!
Forget the nostalgia
Of the time that's gone
Sing the joy
That we've met...
Forget the nostalgia!
A sufletului floare
Cea mai frumoasă floare din suflete răsare
Pictează-n nopți culoare, prin vise alergând
Lumină sclipitoare, în ochi aprinde soare
De ce-i strivită oare nu știu să mai răspund
O tristă încântare această rară floare
Tratată cu uitare degeaba-i pe pământ
Crescând fără hotare Nu-mă-uita e-o floare
Se-nchide fără soare lipsită de-un cuvânt
Ce lume-ntortochiată de dragoste speriată
Preferă om de piatră iubirea măsurând
De teamă că-i de plată bătăi de inimi rată
O smulge și-o îngroapă, pe suflete călcând
Tu floare-abandonată de lacrimă udată
Primind apă sărată te-apleci către pământ
Respinsă și-aruncată în gând te-ascunzi uitată
Plângând ajungi uscată, o floare așteptând
Răsari de poți vre-o dată pe-o inimă de piatră
Sfidând natura toată, cutumele-nfruntând
Iubire-adevărată născută fără pată
O floare minunată desculță-n om umblând
Un trandafir roșu
Un trandafir roșu
În mâinile tale
Pe care-aș vrea să le sărut
Simt urmele făcute de petale
De-un trandafir ce tu mi-ai dăruit
Și cine ar putea cuprinde
Al tău veșmânt plin de iubire
Eu aș putea da o-ncercare
Inima mea să o deschid cu-o floare
Cuvinte scrise în culoare
Iubire și pasiune
Rămân pe veci în sufletul nostru
Dăruind un trandafir roșu!
Cristina Vesa
Poate...
Poate nu-s perfecțiune-ntruchipată,
Dar nici prin limitrofi nu mă găsești,
Mereu voi fi limita necondiționată
Ce n-are capăt în care-s te oprești.
În orice colț n-aș mai căta,
În orice colț n-aș mai privi,
Poate acolo m-ai aștepta
Sperând că te-aș găsi.
Chiar dacă te-am văzut acum o clipă,
Chiar de știu sau nu când te-oi vedea
Gândurile stau și-mi tot furnică -
Poate acuș... din nou te-aș revedea...
Poate avem aceleași visuri
Ș-așteptăm să se împlinească,
Le-am privi după abisuri
Când privim peste fereastră.
Poate atunci ne-am întâlni,
Ne-am întâlni încă o dată,
Sentimentul iar l-am defini
Cu acea frază temperată...
13.09.24
Alte poezii ale autorului
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.
E vina mea…
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un cuțit înfipt în splină,
Şi nu doar rana mă durea,
Ci faptul c-am avut și eu o vină.
O vină, dacă ar fi însemna,
Iubirea mea profundă și senină,
Și lasă-mă să-ți spun ceva,
Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un călău din evul mediu,
Și nu tăișul bardei mă durea,
Ci vina mea aflată sub asediu.
Și vreau să-ți spun că acea vină,
E oarba dragoste, un ritual tabu,
Iar orb fiind, eu am văzut lumină,
Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…
Eu nu mi-am tras încă săgeata,
Și n-am nici bardă, nici cuțit,
Purced la braț acum cu soarta,
Şi-s vinovat… că te-am iubit!
Adu-mă la mal…
E tulbure apa,
Și vâsla mi-e ruptă,
Vântul nu suflă,
Și totu-i o luptă.
De vin înspre tine,
Din cer iarăși tună,
Și simt că în mine,
Se naște-o furtună.
Valuri înalte,
De trup mi se sparg,
Și tâmpla mi-e velă,
Iar pieptul catarg.
Odiseea e grea,
Iubirea mă roade,
Și inima-i prinsă,
În ale tale năvoade.
Adu-mă la mal,
Și plângi cu ochi viu,
Ca-n lacrima ta,
Naufragiu-mi să-l știu.
În toate, mama mea…
E-un susur cald în foșnetele serii,
Sporind lumina dinspre stea,
Și-n glasul lui aud cântarea verii,
Și parcă-mi cântă mama mea...
O ploaie cade lin peste pridvoare,
Și-n streașină se frânge vremea grea,
Aud cum plânge apa în izvoare,
Și simt că plânge mama mea…
Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,
Și mă condamn că vina toată e a mea,
Dar simt o mângâiere care mă ridică,
Și știu, că este mama mea...
Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,
Iar lacrima se-așază peste ea,
Un foc încins îmi răscolește firea,
Și-mi vine dor de mama mea….
Atunci adie-n cer mirosul de gutuie,
Și-n palme mi se așează-o stea,
Iar la icoana veche și gălbuie,
Stă încă-un înger…Mama mea.
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.
E vina mea…
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un cuțit înfipt în splină,
Şi nu doar rana mă durea,
Ci faptul c-am avut și eu o vină.
O vină, dacă ar fi însemna,
Iubirea mea profundă și senină,
Și lasă-mă să-ți spun ceva,
Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un călău din evul mediu,
Și nu tăișul bardei mă durea,
Ci vina mea aflată sub asediu.
Și vreau să-ți spun că acea vină,
E oarba dragoste, un ritual tabu,
Iar orb fiind, eu am văzut lumină,
Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…
Eu nu mi-am tras încă săgeata,
Și n-am nici bardă, nici cuțit,
Purced la braț acum cu soarta,
Şi-s vinovat… că te-am iubit!
Adu-mă la mal…
E tulbure apa,
Și vâsla mi-e ruptă,
Vântul nu suflă,
Și totu-i o luptă.
De vin înspre tine,
Din cer iarăși tună,
Și simt că în mine,
Se naște-o furtună.
Valuri înalte,
De trup mi se sparg,
Și tâmpla mi-e velă,
Iar pieptul catarg.
Odiseea e grea,
Iubirea mă roade,
Și inima-i prinsă,
În ale tale năvoade.
Adu-mă la mal,
Și plângi cu ochi viu,
Ca-n lacrima ta,
Naufragiu-mi să-l știu.
În toate, mama mea…
E-un susur cald în foșnetele serii,
Sporind lumina dinspre stea,
Și-n glasul lui aud cântarea verii,
Și parcă-mi cântă mama mea...
O ploaie cade lin peste pridvoare,
Și-n streașină se frânge vremea grea,
Aud cum plânge apa în izvoare,
Și simt că plânge mama mea…
Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,
Și mă condamn că vina toată e a mea,
Dar simt o mângâiere care mă ridică,
Și știu, că este mama mea...
Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,
Iar lacrima se-așază peste ea,
Un foc încins îmi răscolește firea,
Și-mi vine dor de mama mea….
Atunci adie-n cer mirosul de gutuie,
Și-n palme mi se așează-o stea,
Iar la icoana veche și gălbuie,
Stă încă-un înger…Mama mea.
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.