1  

Reformare

 

Ne-am conectat cu alte simţuri,

Rupându-ne treptat de adevăr,

Dansăm lasciv pe alte ritmuri,

Mergând spre ţintă în răspăr.

 

Purtăm pe umeri lungi sicrie,

Cu nefilimi de prin geneză,

Călugări lângă noi încep să scrie,

Ecleziaste fără diateză.

 

Icoane vechi plâng în biserici,

Iar preoţi cântă fără de habar,

I-o luptă mare între clerici,

Asemenea păcatului originar.

 

Se strâmbă crucile de pe morminte,

La fel şi cele de la gâtul lor,

Scripturile rămân fără cuvinte,

Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.

 

Pământu’ încet se împământeşte,

Şi pomul vieţii prinde ram,

Din duhuri şi lumini celeste,

Se plămădeşte iar un nou Adam.

 

 


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Reformare

Data postării: 24 septembrie 2023

Adăugat la favorite: 1

Vizualizări: 599

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Ты не пришла...

Как краской чёрной по словам,

Вчера закрыл я дверь в твои мечты.

и горечью твоим устам,

Я выбросил в окно любимые цветы.

 

Один вопрос оставил без ответа,

Когда я был один, где ты была?

Когда я замерзал, под песню ветра,

Ты не пришла! ты не пришла...

Mai mult...

No tittle

Mă priveai de parcă întreaga ta lume eram eu

Deși nu m ai iubit niciodată

Mă priveai de parcă mă iubeai pană la infinit

Deși nu m ai iubit niciodată

 

Mă priveai de parcă nu ți ai mai fii luat ochii de la mine

Deși nu m ai iubit niciodată

Mă priveai mereu ca pe o stea căzătoare

Deși nu m ai iubit niciodată

 

Mă priveai de parcă toată lumea ta eram eu

Deși nu m ai iubit niciodată

Mă priveai de parcă noaptea o făceam zi

Deși nu m ai iubit niciodată

 

Mă priveai de parcă eram iubirea vieții tale

Deși știai ca nu e așa..

Mă priveai de parca nu mai iubeai pe nimeni la fel

Deși știai că nu e așa.

Mai mult...

Să nu mă uiți

Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi

Să vii să ștergi o lacrimă uitată

Ce s-a născut atunci când ai plecat

Și a ramas pe-obraz, îndurerată.

 

Din când în când să vii să nu mă uiți

Chiar de tacerea domneste intre noi

Pe-o aripă de dor să te întorci

Şi să-mi aduci vinul inapoi

 

lar dacă timpul, nemilos cum este

Asterne depărtări în calea ta

Ascultă..poate dorul iti șoptește:

Să nu mă uiț;i..Să te întorci..cândva!

Să nu rămân un simplu călător

în lumea vinului si-a ta.

Mai mult...

Timpul albastrului respins

Amestecând zile fierbinți cu flori de gheață

Zboară petalele ucise-n roșu-aprins

Din curcubeu s-a răsturnat culoarea arsă

Pornind o iarnă de-un albastru necuprins

 

Seduce oarbă strălucirea pe retină

Distanța crește alergând spre interzis

Cortina zidurilor mute mă deprimă

Curge albastru deformânduse încins

 

Sălbatic dorul înflorește în grâdină

Inima bate agitânduse desprins

Ies amintirile-ascuțite pe tulpină

Înțeapă sufletul târându-l în abis

 

Țesând tăcerile mă-mbracă în ruină

Sinceritatea dezbrăcându-mă surprins

Alimentând zilele false cu rutină

Se-neacă nopțile în freamătul nestins

 

Cobor în nori să-mi caut stropii de lumină

Vântul durerilor mă-mpinge spre cuprins

Rămân prefață pe o pagină străină

Visele zboară contemplând un paradis

 

La ușă bate viitorul în surdină

Prezentul fuge declarându-se învins

Trecutul plânge refuzând să îi deschidă

Timpul albastru chinuindu-se respins

Mai mult...

Lost

And today I lost myself in an illusion

of love

Trying again to lie myself that it

doesn't hurt

I step on my thoughts and feelings

again

Wishing me a wine and a last hug...

 

Feelling guilty of wanting a wine

I pay you tribute every night

With hot tears I endure and sigh

For the end of the story we had.

 

I would like to forget everything but

I'm afraid

That longing will take over me again

And my heart will begin to groan

Torn by your lack of echo.

Mai mult...

Imi esti

Aer proaspat de dimineti de munte

Tu esti

Izvor de apa pura

Imi esti

Soare cald la apus de septembrie   

Tu esti

Lumina calda in racoarea atator ani

Imi esti

Atingere de catifea pe pat de frunze

Tu esti

Parfum de flori , cafea si ciocolata

Imi esti.

 

Secunde , minute si ore si ani,

In Timpul ce trece fara noi

Eu te am.

In suflet , in soare , in frunze si flori

Lumina mea calda,

A inimii Dor.

Mai mult...

Ты не пришла...

Как краской чёрной по словам,

Вчера закрыл я дверь в твои мечты.

и горечью твоим устам,

Я выбросил в окно любимые цветы.

 

Один вопрос оставил без ответа,

Когда я был один, где ты была?

Когда я замерзал, под песню ветра,

Ты не пришла! ты не пришла...

Mai mult...

No tittle

Mă priveai de parcă întreaga ta lume eram eu

Deși nu m ai iubit niciodată

Mă priveai de parcă mă iubeai pană la infinit

Deși nu m ai iubit niciodată

 

Mă priveai de parcă nu ți ai mai fii luat ochii de la mine

Deși nu m ai iubit niciodată

Mă priveai mereu ca pe o stea căzătoare

Deși nu m ai iubit niciodată

 

Mă priveai de parcă toată lumea ta eram eu

Deși nu m ai iubit niciodată

Mă priveai de parcă noaptea o făceam zi

Deși nu m ai iubit niciodată

 

Mă priveai de parcă eram iubirea vieții tale

Deși știai ca nu e așa..

Mă priveai de parca nu mai iubeai pe nimeni la fel

Deși știai că nu e așa.

Mai mult...

Să nu mă uiți

Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi

Să vii să ștergi o lacrimă uitată

Ce s-a născut atunci când ai plecat

Și a ramas pe-obraz, îndurerată.

 

Din când în când să vii să nu mă uiți

Chiar de tacerea domneste intre noi

Pe-o aripă de dor să te întorci

Şi să-mi aduci vinul inapoi

 

lar dacă timpul, nemilos cum este

Asterne depărtări în calea ta

Ascultă..poate dorul iti șoptește:

Să nu mă uiț;i..Să te întorci..cândva!

Să nu rămân un simplu călător

în lumea vinului si-a ta.

Mai mult...

Timpul albastrului respins

Amestecând zile fierbinți cu flori de gheață

Zboară petalele ucise-n roșu-aprins

Din curcubeu s-a răsturnat culoarea arsă

Pornind o iarnă de-un albastru necuprins

 

Seduce oarbă strălucirea pe retină

Distanța crește alergând spre interzis

Cortina zidurilor mute mă deprimă

Curge albastru deformânduse încins

 

Sălbatic dorul înflorește în grâdină

Inima bate agitânduse desprins

Ies amintirile-ascuțite pe tulpină

Înțeapă sufletul târându-l în abis

 

Țesând tăcerile mă-mbracă în ruină

Sinceritatea dezbrăcându-mă surprins

Alimentând zilele false cu rutină

Se-neacă nopțile în freamătul nestins

 

Cobor în nori să-mi caut stropii de lumină

Vântul durerilor mă-mpinge spre cuprins

Rămân prefață pe o pagină străină

Visele zboară contemplând un paradis

 

La ușă bate viitorul în surdină

Prezentul fuge declarându-se învins

Trecutul plânge refuzând să îi deschidă

Timpul albastru chinuindu-se respins

Mai mult...

Lost

And today I lost myself in an illusion

of love

Trying again to lie myself that it

doesn't hurt

I step on my thoughts and feelings

again

Wishing me a wine and a last hug...

 

Feelling guilty of wanting a wine

I pay you tribute every night

With hot tears I endure and sigh

For the end of the story we had.

 

I would like to forget everything but

I'm afraid

That longing will take over me again

And my heart will begin to groan

Torn by your lack of echo.

Mai mult...

Imi esti

Aer proaspat de dimineti de munte

Tu esti

Izvor de apa pura

Imi esti

Soare cald la apus de septembrie   

Tu esti

Lumina calda in racoarea atator ani

Imi esti

Atingere de catifea pe pat de frunze

Tu esti

Parfum de flori , cafea si ciocolata

Imi esti.

 

Secunde , minute si ore si ani,

In Timpul ce trece fara noi

Eu te am.

In suflet , in soare , in frunze si flori

Lumina mea calda,

A inimii Dor.

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Sărmana foaie...

 

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

 

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

 

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

 

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.

Mai mult...

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 

Mai mult...

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip

 

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,

Să mă şteargă apa mării cu-n val,

Apoi să plâng, să râd, şi să strig,

Că tot ce-am trăit a fost în zadar.

 

Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,

Să plutesc peste ruina din mine,

Spini din coroana Domnului să smulg,

Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.

 

Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,

Veniţi să mă vedeţi răstignit,

Tristeţi alături de mine să paşteţi,

În clipa din urmă să mă ştiu iubit.

 

În tihnă apoi să mă îngropaţi,

Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,

Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,

Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.

 

Mai mult...

Sunt eu, numai eu…

 

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

 

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

 

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

 

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

 

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

 

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Mai mult...

E bine...

 

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

 

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

 

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

 

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

 

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

 

Mai mult...

Verde

 

E atâta verde pretutindeni azi,

De parcă-mi cresc şi mie frunze,

Picioarele le simt doi falnici brazi,

Ce între ramuri inima îmi strânge.

 

Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,

Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,

De tine nu-mi parvine nici o veste,

Căci înfrunzind, am devenit străini.

 

Mă pasc şi ciute şi gazele,

Pe braţe păsări cuib îşi fac,

Mă înalţ în zbor sincron cu ele,

Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.

 

E atâta verde pretutindeni azi,

Smarald e cerul şi îmi e pupila,

Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,

Şi împărţim frăţeşte clorofila.

 

Mai mult...

Sărmana foaie...

 

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

 

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

 

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

 

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.

Mai mult...

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 

Mai mult...

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip

 

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,

Să mă şteargă apa mării cu-n val,

Apoi să plâng, să râd, şi să strig,

Că tot ce-am trăit a fost în zadar.

 

Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,

Să plutesc peste ruina din mine,

Spini din coroana Domnului să smulg,

Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.

 

Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,

Veniţi să mă vedeţi răstignit,

Tristeţi alături de mine să paşteţi,

În clipa din urmă să mă ştiu iubit.

 

În tihnă apoi să mă îngropaţi,

Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,

Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,

Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.

 

Mai mult...

Sunt eu, numai eu…

 

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

 

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

 

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

 

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

 

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

 

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Mai mult...

E bine...

 

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

 

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

 

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

 

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

 

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

 

Mai mult...

Verde

 

E atâta verde pretutindeni azi,

De parcă-mi cresc şi mie frunze,

Picioarele le simt doi falnici brazi,

Ce între ramuri inima îmi strânge.

 

Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,

Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,

De tine nu-mi parvine nici o veste,

Căci înfrunzind, am devenit străini.

 

Mă pasc şi ciute şi gazele,

Pe braţe păsări cuib îşi fac,

Mă înalţ în zbor sincron cu ele,

Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.

 

E atâta verde pretutindeni azi,

Smarald e cerul şi îmi e pupila,

Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,

Şi împărţim frăţeşte clorofila.

 

Mai mult...
prev
next