Agonie

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Libertate, pasãre ce zboarã

Peste munţi înalţi şi vãi adânci:

Drum deschis având odinioarã,

Dar, acum, lovindu-se de stânci...

Libertate - a pãcii scrisoare -

Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,

Pe care-l strivesc, cu nepãsare,

Cei care rãzboiul şi-l doresc!

Libertate scumpã! Râu de raze,

Strãlucind pe-al apelor întins:

Cel râvnind ale iubirii oaze,

Nu e, niciodatã, un învins!

《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)

29.03.2022, pe Marea Adriatică 

Ce e greșit și ce-i corect?

Astăzi vorbim și mâine nu,

Tot ce rostim are efect,

De vină eu sau poate tu...

Ba îmi vorbești, ba esti tăcut,

Când ne certăm te faci ca plouă,

Și dar iar vina pe trecut,

Aștepți o oră,poate două...

Nici timpul nu ține cu noi,

Pe ceas arată ora zece,

Mă uit cum este iară joi,

Orgoliul tău nu vrea să plece.

Poate că sunt eu vinovată,

Pentru ce ți se-ntâmplă ție,

Mai rup din mine o bucată,

Și timp să mă destăinui mie.

De ce alegem mereu drama?

Când totul e atât de simplu,

Cuvântul și-l va spune karma,

Iar restul ne arată timpul.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Vânt pribeag ce știi de toate,

Lumea-n lat și-n lung străbați,

Spre durerea mea te-abate,

Înspre ochii înlăcrimați,

Suflă-ntruna cu putere,

Chiar de ninge, chiar de-s ploi,

Oblojește a mea durere,

Şi-adu-mi mândra înapoi.

Codrule cu frunza deasă,

De-ai văzut, de-ai cunoscut,

Pe frumoasa mea aleasă,

Freamătă al meu sărut,

Răspândește-l în poiană,

Pe-un trifoi cu patru foi,

Ca frumoasa-mi Cosânzeană,

Să se-întoarcă înapoi.

Murgule cu coamă-n vânt,

Ce copita-ți știe zarea,

Dacă pașii ei s-au frânt,

Ori i s-a pierdut cărarea,

Tu, necheză-n noaptea grea,

Fă să tremure pământul,

Să-mi audă inima,

Și să-i regăsesc cuvântul.

Lună albă, sus pe cer,

Ce-i veghezi visarea lină,

Pune-n raza ta mister,

Să-i aline noptea plină,

Spune-i blând că dorul arde,

Că-l purtăm triști amândoi,

Și că-n lume, orișiunde,

Drumul duce și-napoi.

Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,

Peste dealuri, peste văi,

Spune-i blând că așteptarea,

Fulgeră în ochi văpăi,

Suflă-i dorul meu în șoapte,

Fă-l să-i mângâie obrazul,

Găzduiește-o peste noapte,

Spulberând din ea necazul.

Codrule cu rădăcini,

Prinse-n vremea trecătoare,

De-ai văzut-o între străini,

Dă-i din frunza ta iertare.

Fă să-i crească-n pași lumina,

Drumul lin să-i faci spre casă,

Căci aștept bătu-m-ar vina,

Singur, ca o umbră ștearsă.

Izvor tainic din poveste,

Ce-ai văzut atâția pași,

Spune, unde doru-mi este,

Unde-s ochii ei cei dragi?

Curgi și du-i o mângâiere,

Spală-i gândul de-ntristare,

Lasă-i, susurând, plăcere,

Din iubirea mea cea mare.

Soare blând de dimineață,

Ce-i săruți pleoapa ușor,

Dă-i din raze o speranță,

Spune-i cât îmi e de dor.

Lasă-i strălucire-n cale,

Pasul fă-i-l voinicesc,

Să-i pot da îmbrățișare,

Și să-i spun cât o iubesc.

Dacă-i scris să se întoarcă,

Ca izvorul spre ocean,

Îi voi fi și țărm și barcă,

Și-oi iubi-o an de an,

Dar de-i dusă-n altă zare,

Fără gând de-a mai privi,

Voi rămâne ca o floare,

Ce nu-i dat spre a-nflori.

Trăiesc cu lumina-n prăsele,

În cer am dureri de măsele,

Mă-njunghie în inimă un gând,

Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.

Mormântul mi-l scurmă o fiară,

Mă roade omida de dud,

De la lacrima ta de aseară,

Părul îmi este tot ud.

Eşuez pe un banc de guvizi,

La căpătâi sirene-mi descântă,

Pe trup doi peştişori timizi,

Balada înecului îmi cântă.

De creştet valuri se sparg,

Spuma e ornată pe trup,

Undeva departe în larg,

Se aud urlete fioroase de lup.

Din ochi mei vii de albaştri,

Azurul încet se cromează,

Sub cerul ciorchine de aştri,

Privirea-mi siluete vânează.

Mă îneacă lumina divină,

Luceşte putregaiul din oase,

Sunt pentru gângănii tulpină,

Moartea pe mama descoase.

Mă caută cu poteri din iad,

În zori am fost topit de nămeţi,

Acum între stele eu ard,

Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.

Mi-e frică de înălţimi,

De pereţi curbi şi roşii,

De petale de creier,

Ce-mi muşcă din gânduri,

De mine şi floarea de colţ,

De ape uscate şi falnice bolţi.

Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,

Să-mi chem tovarăşii la un taifas,

Să împrăştii cuvinte murdare,

Şi să beau cu cine-a rămas.

Într-o inimă zdrobită,

Tihna-ți este o icoană,

Tot ce-atingi îți e ispită,

Iar iubirea-i o prigoană.

Plânge ochiu-nlăcrimat,

Viața-i pare prea deșartă,

Bucuriile-au plecat,

Să deschid-o altă poartă,

Că-n iubirea pătimașă,

Nu poți fi doar o scânteie,

Ci văpaia uriașă,

Care mistuie-o femeie.

Și din rana ce suspină,

Se prelinge amurgul stins,

Iar din inima străină,

Curge dorul necuprins,

Ca un tremur de poveste,

Cu dorințe răstignite,

Și iubirea se topește,

În mici gânduri rătăcite.

Rămân pașii pe cărare,

Umbre reci pe-un drum tăcut,

Dragostea, mistuitoare,

S-a aprins... și a trecut.

Cad pietre în apă,

De pe-nalta stâncă,

Valuri mici se crapă,

Lăsând rană adâncă.

Inima-mi suspină,

Frântă de durere,

Lacul o alină,

Cu a sa tăcere.

Văd o barcă-n zare,

Lunecând ușor,

Cu un lup de mare,

Fără un picior.

Ce departe stăm,

În pribeagul umblet,

Și-amândoi cărăm,

Rănile în suflet.

Zilnic lacul plânge,

Multe, multe fețe,

Și-n adâncu-i strânge,

Valuri de tristețe.

De când noaptea încet se crapă,

Şi ziua îşi prinde viaţa,

O forfotă mare se-arată …

Bună dimineaţa!

Scoate capul roşiatic,

Soarele s-alunge ceaţa,

Se trezeşte un lunatic,

Bună dimineaţa!

Trece un roi de albinuţe,

Din flori să strângă dulceaţa,

Pe ram îşi dau două vrăbiuţe,

Bună dimineaţa!

Iese în grabă o gospodină,

Merge să îşi facă piaţa,

Şi-i urează o vecină,

Bună dimineaţa!

Iese turma într-un ropot,

Să pască verdeaţa,

Doi batali îşi dau din clopot,

Bună dimineaţa!

Se ciocnesc doi slabi de fire,

Însă unul sparge gheaţa,

Şi îi zice din privire,

Bună dimineaţa!

Oricine tu vei fi,

Citeşte şi te adună,

Şi îţi urez în fiecare zi,

O dimineaţă bună.

E noapte și nu se mai vede,

Și totuși te caut întruna,

Luna de pe cer se repede,

Să-mi umple în suflet lacuna.

Plouă și noaptea încet mă orbește,

Te caut, alergând printre stropi,

Luna, de sus, zâmbind mă privește,

Și încontinuu îmi face din ochi.

E frig și noaptea aprig m-apasă,

Cu spinii în tălpi mi te caut,

Luna plângând, nu mă lasă,

Și-mi cântă duioasă din flaut.

E ger și noaptea în os îmi pătrunde,

Te caut cu ștreangul de gât,

Luna în neant se ascunde,

Pământul devenind orb și tăcut.

Ninge și noaptea mi-i albă,

Și iarăși te caut, înzăpezit,

Luna pe-a stelelor salbă,

Sclipește vinovat și livid.

E noapte și nimic nu mai văd,

Și totuși te caut întruna,

Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,

Pe tine te-ascunde chiar Luna!