Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 25 iunie 2024
Adăugat la favorite: 2
Comentarii: 2
Vizualizări: 545
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Ceai
(Doi oameni stau la masa cu pahare pregatite)
Om!: Tu de ce nu iti pui ceai? Nu vrei?
Om2: O ba da, eu vreau. Dar nu pot
Om1: Dar de ce nu poti?
Om2: Nu stiu.
Om1: Adica? Pur si simplu ia ceainicul si toarne-ti ceai in cana.
Om2: NU POT!
Om1: Vrei sa iti pun eu? Te ajut daca vrei!
Om2: Nu se poate. Trebuie eu sa fiu cel care toarna in paharul meu.
Om1: Atunci...???
Om2: Atunci.... Nu stiu. nu pot
Om1: Incearca.
Om2: DAR NU INTELEGI CA - (ofteaza) Bine
(Om2 incearca sa isi toarne ceai din sticla dar pentru el este un efort asa de mare incat abea reuseste sa toare un strop)
Om1: Mi-ar placea foarte mult sa gust ceaiul.
Om2: Vrei?
Om1: Te rog!
(Om2 apuca ceainicul si toarna ceaiul in paharul lui Om1 si umple tot paharul)
Om1:Mersi! (apuca paharul si incepe sa bea ceaiul)
Om1: VAI! frige! Nu puteai sa mai astepti?
Om2: Scuze!
Psalmi - XXVIII - Frumusețea Luminii
Am stat prea mult în umbră, Doamne,
și ochii mi s-au deprins cu bezna.
Am învățat să pipăi zidurile sufletului
ca un orb,
și mi-am făcut din întuneric un adăpost.
Dar într-o zi — sau poate noapte —
Tu ai intrat cu o rază,
nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.
Și am văzut ce înseamnă
frumusețea Luminii.
Nu e doar strălucire,
e mângâiere.
Nu e doar adevăr,
e căldură care nu arde,
ci te adună din risipire.
Frumusețea Luminii,
e că nu țipă ca să fie văzută,
ci rămâne, răbdătoare,
până o lași să intre.
E o prezență care nu se impune,
dar fără ea, totul se frânge.
O, Doamne,
fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.
Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.
Scoate-mi întunericul din oase
și așază acolo tăcerea Luminii.
Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:
într-un fir de iarbă,
într-o lacrimă care cade și curăță,
într-un om care iartă.
Tu ești Frumusețea Luminii,
nu pentru că ești văzut,
ci pentru că, văzându-Te,
începem și noi să fim,
scântei de Lumină.
Scriu despre...!
Scriu poezie pentru mine
Și pentru cei ce mă citesc
Eu n-am pretenții de poet
Și doar fac vers și iscălesc
Scriu ce văd, trăiesc și simt
De oameni, fapte, copilărie,
Despre femeia ce-o iubesc
Cu nume biblic, spus Marie
Scriu despre iubiri adevărate
Și despre despărțiri, minciună,
De-a pune etichete mă feresc
Și limba-ncerc s-o țin în strună
Scriu de viață și despre moarte
De început și-apoi despre apus,
Și uneori îmi este atât de frică
Să nu fiu judecat de ce am spus
Scriu și despre cei ce ne conduc
Pe care periodic îmi pun votul,
Sperând un trai cu bunăstare
Și poate nu director tot nepotul
Voi scrie vers și pune pe hârtie
Și azi și mâine și poate-n viitor,
Numai dacă va vrea și Domnul
Pentru că știu că sunt un muritor!
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Ceai
(Doi oameni stau la masa cu pahare pregatite)
Om!: Tu de ce nu iti pui ceai? Nu vrei?
Om2: O ba da, eu vreau. Dar nu pot
Om1: Dar de ce nu poti?
Om2: Nu stiu.
Om1: Adica? Pur si simplu ia ceainicul si toarne-ti ceai in cana.
Om2: NU POT!
Om1: Vrei sa iti pun eu? Te ajut daca vrei!
Om2: Nu se poate. Trebuie eu sa fiu cel care toarna in paharul meu.
Om1: Atunci...???
Om2: Atunci.... Nu stiu. nu pot
Om1: Incearca.
Om2: DAR NU INTELEGI CA - (ofteaza) Bine
(Om2 incearca sa isi toarne ceai din sticla dar pentru el este un efort asa de mare incat abea reuseste sa toare un strop)
Om1: Mi-ar placea foarte mult sa gust ceaiul.
Om2: Vrei?
Om1: Te rog!
(Om2 apuca ceainicul si toarna ceaiul in paharul lui Om1 si umple tot paharul)
Om1:Mersi! (apuca paharul si incepe sa bea ceaiul)
Om1: VAI! frige! Nu puteai sa mai astepti?
Om2: Scuze!
Psalmi - XXVIII - Frumusețea Luminii
Am stat prea mult în umbră, Doamne,
și ochii mi s-au deprins cu bezna.
Am învățat să pipăi zidurile sufletului
ca un orb,
și mi-am făcut din întuneric un adăpost.
Dar într-o zi — sau poate noapte —
Tu ai intrat cu o rază,
nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.
Și am văzut ce înseamnă
frumusețea Luminii.
Nu e doar strălucire,
e mângâiere.
Nu e doar adevăr,
e căldură care nu arde,
ci te adună din risipire.
Frumusețea Luminii,
e că nu țipă ca să fie văzută,
ci rămâne, răbdătoare,
până o lași să intre.
E o prezență care nu se impune,
dar fără ea, totul se frânge.
O, Doamne,
fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.
Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.
Scoate-mi întunericul din oase
și așază acolo tăcerea Luminii.
Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:
într-un fir de iarbă,
într-o lacrimă care cade și curăță,
într-un om care iartă.
Tu ești Frumusețea Luminii,
nu pentru că ești văzut,
ci pentru că, văzându-Te,
începem și noi să fim,
scântei de Lumină.
Scriu despre...!
Scriu poezie pentru mine
Și pentru cei ce mă citesc
Eu n-am pretenții de poet
Și doar fac vers și iscălesc
Scriu ce văd, trăiesc și simt
De oameni, fapte, copilărie,
Despre femeia ce-o iubesc
Cu nume biblic, spus Marie
Scriu despre iubiri adevărate
Și despre despărțiri, minciună,
De-a pune etichete mă feresc
Și limba-ncerc s-o țin în strună
Scriu de viață și despre moarte
De început și-apoi despre apus,
Și uneori îmi este atât de frică
Să nu fiu judecat de ce am spus
Scriu și despre cei ce ne conduc
Pe care periodic îmi pun votul,
Sperând un trai cu bunăstare
Și poate nu director tot nepotul
Voi scrie vers și pune pe hârtie
Și azi și mâine și poate-n viitor,
Numai dacă va vrea și Domnul
Pentru că știu că sunt un muritor!
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Alte poezii ale autorului
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Reformare
Ne-am conectat cu alte simţuri,
Rupându-ne treptat de adevăr,
Dansăm lasciv pe alte ritmuri,
Mergând spre ţintă în răspăr.
Purtăm pe umeri lungi sicrie,
Cu nefilimi de prin geneză,
Călugări lângă noi încep să scrie,
Ecleziaste fără diateză.
Icoane vechi plâng în biserici,
Iar preoţi cântă fără de habar,
I-o luptă mare între clerici,
Asemenea păcatului originar.
Se strâmbă crucile de pe morminte,
La fel şi cele de la gâtul lor,
Scripturile rămân fără cuvinte,
Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.
Pământu’ încet se împământeşte,
Şi pomul vieţii prinde ram,
Din duhuri şi lumini celeste,
Se plămădeşte iar un nou Adam.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Reformare
Ne-am conectat cu alte simţuri,
Rupându-ne treptat de adevăr,
Dansăm lasciv pe alte ritmuri,
Mergând spre ţintă în răspăr.
Purtăm pe umeri lungi sicrie,
Cu nefilimi de prin geneză,
Călugări lângă noi încep să scrie,
Ecleziaste fără diateză.
Icoane vechi plâng în biserici,
Iar preoţi cântă fără de habar,
I-o luptă mare între clerici,
Asemenea păcatului originar.
Se strâmbă crucile de pe morminte,
La fel şi cele de la gâtul lor,
Scripturile rămân fără cuvinte,
Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.
Pământu’ încet se împământeşte,
Şi pomul vieţii prinde ram,
Din duhuri şi lumini celeste,
Se plămădeşte iar un nou Adam.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Gabriel Trofin