Cântec

Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine

și mă veghează

prin cer, prin soare,

prin tot ce există în jurul meu.

De aceea, eu, nu pot fi eu...

pentru că nu mă simt în largul meu,

ci în largul Lui...

Nu pot avea taine,

nu mă pot ascunde,

nici măcar să gândesc nu pot...

El știe, El știe tot...

atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și, atunci, eu...eu ce sunt?

De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?

Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!

Totul e de neînțeles!

Ce pot face eu, un biet muritor?

...

Eu, eu pot doar IUBI...

Atât!

Şi totul a pornit atunci,

Când căutam însingurarea,

Exodul fiindu-mi pe stânci,

Iar lumea mea...doar marea.

Vedeam dezastru-n orice pas,

Şi îmi trăiam nedumerirea,

Iar valurile mării într-un glas,

Îmi rătăceau spre orizont privirea.

Mi-era şi jenă că sunt om,

M-aş fi dorit o scoică seacă,

Secat să fiu de traiul meu bonom,

Şi de trufia ce mă îmbracă.

Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,

Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,

Durerea, teama în valuri eu la sfărm,

Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.

Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,

Memoriile unui biet mirean,

Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,

Cuvintele să mi le poarte în ocean,

Sirenele să le reînvie-n cântec,

Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,

Să fie peste veci ca un descântec,

A celor care caută însingurarea.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Mai scad o zi din viață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Îmi pun poemele la gheață.

Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,

Și trag pe mine lungi duminici,

Apoi în ghețuri plec să sap,

Să-mi internez poemele în clinici.

Acasă plâng biserici reformate,

Iar clopotele lung și trist nechează,

La masa mea, pe foile uscate,

Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Încă o zi din mine îngheață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Încarc poeme în librării de gheață.

Pune-mi pe tâmple amurgul să ardă,

Ca pe-o cunună de spini și rubin,

Lasă-mi tăcerea în piept să se piardă,

Dar nu-mi da iubirea cu gust de venin.

Leagă-mi privirea de steaua târzie,

Frânge-mi din nume tot ce-i lumesc,

Fă din durere o lungă câmpie,

Dar nu-mi da zâmbetul fals, omenesc.

Calcă-mi pe inimă florile toate,

Fă-le cenușă sub pasul tău greu,

Dar lasă-mi iubirea fără de moarte,

Flacăra pură a dorului meu.

Stinge-mi în sânge izvoarele line,

Fă-mi din răsuflet o iarnă târzie,

Lasă tristețea să ardă în mine,

Dar ține-mi iubito dragoste vie.

Rupe-mi din zile lumina curată,

Țese-mi pe umeri cămașa de vânt,

Fă-mă uitării o umbră legată,

Dar spune-mi măcar un cuvânt.

Pe ruguri, iubito, arde-mi iubirea, 

Te uită cum torc fuioare de plâns, 

Cum luna aleargă ferindu-și privirea, 

De la marea de lacrimi ce-am strâns. 

Dacă tu ai dispărea,

Ca un vis sfârșit deodată,

Te-aș sculpta din umbra mea,

Într-o noapte înstelată.

Ți-aș croi din dor veșmânt,

Pe suspine te-aș aduce,

Să te port până-n mormânt ,

Să-mi fii și pământ, și cruce.

Dacă tu ai dispărea,

M-aș topi în neființă,

Și m-aș face-n cer o stea,

Să te-ndrum spre biruință.

Mai apoi, să poți, să vii,

Ca un zumzet îngeresc,

Lin, pe aripi să mă ții,

Și să-ți spun cât te iubesc.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș zidi icoana vie,

Dintr-un colț uitat de stea,

Dintr-o lacrimă târzie.

Și-ntr-o zi, din visul meu,

Ți-aș întoarce pașii-n lume,

Și-am să-l rog pe Dumnezeu,

Să îți dea același nume.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș găsi urma în vânt,

Aș culege aroma sa,

Și aș pune-o în pământ,

Să răsară câmp cu flori,

Și izvoare ce suspină,

Să te nască apoi în zori,

Dimineața cea divină.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș lua clipa trăită,

Și m-aș îngropa în ea,

Ca o șoaptă nerostită.

Și-ntr-o zi, cu cer superb,

De mă vei striga, ca ciută,

M-aș întoarce ca un cerb,

În pădurea ta, pierdută.

De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.

De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.

Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.

Uscat de atâtea șiroaie de ploaie, 

Cerul din priviri mi-l întunec, 

Ascund soarele sub o șiră de paie, 

Prin întuneric încet să alunec. 

Galben și palid doar toamnă expir, 

Îmi zgârie pielea frunze arămii,

Stoluri de păsări pe boltă înșir,

Din brațele-mi albe se înalță stihii. 

Mutilat de fulgi de zăpadă, 

Injecții cu primăvară îmi fac,

Scot iarna din mine pe stradă, 

Și gheața în ploaie o prefac.

Urma de ieri o îngrop sub boabe de rouă, 

Lumina o storc până curge întuneric,

Orb desenez cu mâinile amândouă, 

Ploaia, toamna, zăpada și cerul feeric. 

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

       Copil fiind,m-am bucurat mereu,

De ploaie, de soare, de furtună

Prin toate am trecut, cu fluierul la gură,

Mioarele pe coasă, doina-mi asculta,

Plângea poiana, când doina mea plângea.

Și am plâns la greu,

Și am râs la voie bună.

Am înoptat la stâni,

Vrăjit de basme vechi,

Și am adormit pe palele de fân,

Eram doar eu, cel fără de stăpân.

Mi-am potolit setea, cu apă la izvor,

Cu rouă m-am spălat și m-am uscat la soare,

Aevea prin toate am trecut

Copilăria mea frumoasă, regret că te-am pierdut....

La capatul pietrei funebre

Stă scris numele marilor poeți,scriitori

Cu litere ce mai respiră viață.

Dacă tristețea te ține prizonier

Șoptindu-ți aceleași vorbe fără rost,

Neștiind cum s-o alungi

În sufletu-ți ce-i pustiit,

Văzând cum viața te ține iarăși înlănțuit,

Și-auzi doar urlete de lupi flămânzi

Simțind cum gerul iernii te doboară,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De toți prietenii te-au părăsit

Și ești orfan al nimanui,

Crezând că Cerul pe veci te-a izgonit,

Și toți îți sunt potrivnici cum niciodată nu ai bănuit,

Și n-ai nici lacrimi ca să plângi,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu,îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Iubita de te-a alungat ca pe-un gunoi,

Fugind de tine ca de-un lepros,

Să nu-i răpești nici timpul,tinerețea sau amorul,

Și de-și regretă clipele frumoase ce ți le-a dăruit,

Vai ce tristețe simt,te cred

Eu însumi am trăit acestea toate

Precum coșmarul este zugrăvit...

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De ești sărac,bolnav,uitat

Și lumea toată îți stă ascunsă

Știi bine că-i egoistă,rea și crudă

Dar inimioara îți suspină dulce încă

În timp ce deznădejdea te-aruncă în bezna rece

Ce prevestește doar căderea fără de sfârșit,

Prapastia ce te cuprinde e însăși moartea de care se vorbește,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Dacă auzi doar vorbe grele

Și vin în urma ta ca un ecou,

Dacă nu-i nimeni să creadă-n tine

Când ești căzut și doar necazul te aude și-ți răspunde

Când zaci sub munte de ispite,

Știind că ți-a sosit sfârșitul,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

(25 iunie 2023 H.S- Irepetabila iubire)

E dimineața cu soare-nșelător

Și vremea destul de răcoroasă,

Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac

Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă

Deschid fereastra cât mai larg

Să văd lumea pe ea ce poartă,

Privesc la cerul presărat cu nori

Și-mi pun veston și iau o gheată

Mă uit la orologiul din perete

Care indică ora șapte jumatate,

Spun Tatăl Nostru și mă-nchin

Cerând iertare și ceva sănătate

În grabă mare servesc micul dejun

Și strig către soție să se trezească,

Beau rapid o ceașcă mică de cafea

Și nu uit să-i spun să se grăbească

Cobor pe scări și îmi salut vecinii

Pornesc mașina și-ncep s-aștept,

Până apare Ea, mereu cu-ntârziere

Și cu viteză spre servici mă-ndrept

De luni și până vineri și ani buni

Eu dimineața spun să se grăbească,

Dar ce să faci când dulce-i somnul

Iar de o cert, începe să zâmbească!