Psalmi - XLI - Chipul meu nu mă mai cunoaște
Doamne,
mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.
Nu mai știu cine sunt,
nu mai știu cine am fost
și cum am ajuns să mă privesc
dintr-un loc străin.
Am fost o dată viu,
cu o lumină care ardea în suflet,
dar acum chipul meu se estompează
în aburul unui trecut prea îndepărtat.
Ți-am spus, Doamne, că Te caut,
dar nu știu nici cum să Te recunosc
într-un trup care nu mai îmi este al meu.
Pășesc printre umbre
și fiecare pas mă duce mai departe
de acea ființă care am fost cândva.
Chipul meu nu mă mai cunoaște.
Pielea mea își poartă amintirile
ca pe niște poveri de neîndepărtat.
Înăuntru nu mai am decât dorința
de a mă regăsi în Tine.
Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.
Ridică-mi chipul pierdut
și așază-l în fața Ta.
Dă-mi înapoi acea formă
care nu se va risipi niciodată
în uitare.
Eu nu am uitat de Tine,
dar am uitat cine sunt.
Împărtășește-mi, Doamne,
ceea ce nu mai știu.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 10 июня
Views: 29
Poems in the same category
A fost odată
De când suntem mici avem vise,
De multe ori ele nu sunt atinse,
Toți au așteptări, speranțe,
Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,
Iar atunci, tristețea vine din senin,
Și te cuprinde cu brațele de mărăcini
Durerea apare, se urcă în spinare,
Iar pofta de viață dispare.
Ce e viața când nu te iubești?
Ce viața când nu știi să iubești?
Devii o simpla carapace,
Care nu va avea pace,
Un gând te va frământa în fiecare zi,
Cu ce-ai greșit când ai fost copil...
Ce bine și frumos a fost,
Când viața mai avea rost.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
te rog
cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.
te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.
peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;
nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.
al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.
aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare
din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.
te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.
te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.
Galerie de artă subacvatică
Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,
Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,
Ajungem la destinație
Ca să vedem acea minunăție,
Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,
Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,
Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,
Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,
Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene
Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,
Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,
Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,
Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,
La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:
Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,
Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,
Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,
În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,
Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald
Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:
Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.
Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,
...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...
Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult
Observăm pictură expresionistă,
Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,
Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,
Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă,
Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,
Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.
În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,
Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,
Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.
Ajungem și la opera impresionistă:
Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,
Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:
Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;
Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.
Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Other poems by the author
Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea
Doamne, suprimă-mi răzbunarea,
fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc
și m-a făcut robul unui dor rău.
Când m-au lovit, am simțit nevoia
să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,
că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.
Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.
Tu îmi arăți că răzbunarea
nu închide rănile,
ci doar le lărgește.
Căci dacă răspund cu ură,
voi rămâne în ură
și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.
Suprimă-mi răzbunarea,
care mă leagă de cel care mi-a greșit.
Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,
să nu țin minte răul,
ca să nu mă rătăcesc în el.
Fă-mă să uit când sunt lovit,
să nu mă răzbun,
ci să am liniștea celui care
nu mai vrea nimic altceva decât pace,
decât să mă eliberez de lanțurile urii.
Nu mă întreba dacă pot,
pentru că, Doamne, eu nu pot singur.
Dar Tu poți,
și în puterea Ta,
răzbunarea va muri,
iar eu voi trăi din harul Tău.
Psalmi - LVI - Tăcerea lui Dumnezeu
Te-am strigat, Doamne,
până mi s-au stins cuvintele.
Am așteptat răspunsul Tău
și m-am izbit de cerul gol,
unde ecoul rugăciunii
se întoarce ca un spin.
Dar Tu nu ești absent.
Tăcerea Ta e o altă voce,
una care nu se aude,
ci se trăiește.
M-ai învățat că răspunsul
nu vine mereu în cuvinte,
ci în adâncul tăcerii
unde ființa se frânge
ca să poată primi.
Am înțeles că Tăcerea Ta
nu este uitare,
ci încercarea cea mare:
să cred fără semne,
să iubesc fără dovezi,
să urc fără ținere de mână.
Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,
ai rostit, fără glas:
„Sunt aici.”
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XVI - Nevrednicia
Doamne, cum să-Ți vorbesc,
Când limba mea e arsă de păcat,
Și rugăciunea se frânge în gâtul meu
Ca o pasăre rănită ce nu mai poate cânta?
Mă tem de rugă, cum se teme noroiul de cer,
Cum se teme umbra de zi.
Nevrednic sunt să stau înaintea Ta,
Căci gândul meu adesea Te-a uitat,
Și pașii mei s-au rătăcit în mândrie.
Dar unde să mă duc, Doamne,
Dacă nu spre Tine?
Cine să mă asculte în ruina inimii mele,
Dacă nu Tu, Cel ce cunoști lacrima dinainte s-o plâng?
Primește-mi teama ca pe o ofrandă,
Și nevrednicia mea ca pe o rugă în taină.
Nu am cununi, nu am jertfe curate,
Dar vin cu inima sfărâmată —
Și poate, în zdrobirea ei, vei vedea chipul Tău.
Dacă taci, mă învăț cu tăcerea.
Dacă mustri, primesc.
Dar dacă, Doamne, mă auzi,
Atunci iartă-mi îndrăzneala de a Te căuta.
Căci, chiar nevrednic,
Tot spre Tine suspin.
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Psalmi - V - Rugul aprins
Doamne,
adu-mă în Focul Rugului Tău,
unde nu se arde trupul, ci păcatul,
nu se mistuie omul, ci umbra din el.
Fă din mine o flacără curată
care nu mai tremură la vânt,
ci arde liniștit
în voia Ta.
În Tine, focul nu arde ca mânia,
ci ca iubirea care purifică.
E o lumină care topește frica,
o atingere care arde doar ce nu e sfânt.
Am venit murdar, Doamne,
cu sufletul pătat de îndoieli,
dar în Focul Rugului Tău
nu rămâne decât ceea ce e veșnic.
Nu mă lăsa la margine.
Scufundă-mă în Tine
până când nu voi mai avea gând,
decât gândul Tău,
voință decât voia Ta,
dorință, decât dorința Ta.
Focul Tău nu ucide.
El face din oasele moarte,
stâlpi de lumină.
Focul Rugului Tău e mântuire,
nu sfârșit.
Lasă-mă să ard, Doamne,
până când voi deveni lumină în Lumină,
fără întuneric în mine,
fără moloz, fără zgură,
numai duh curățit,
gata de Tine.